ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2020

HOTĂRÂRE

22.09.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la 27 septembrie 2019, cu nr. x/2019, reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. București, cu domiciliul procedural ales conform art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. la sediul Sucursalei Banat - Oltenia și reprezentată legal conform procurii judiciare a Directorului General al S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei totale de 3151 RON, din care 155 RON contravaloare echipament de lucru, 432 RON contravaloare a 36 de tichete de masă necuvenite și 2564 RON contravaloare a 25 de zile de concediu de odihă folosite în plus în anul 2019, solicitând actualizarea sumei cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă calculată de la data producerii prejudiciului până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 209 C. proc. civ., coroborat cu art. 253 și următoarele din Codul Muncii, precum și pe Contractul Colectiv de Muncă al S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A.

Prin sentința nr. 4018/2019 din 10 decembrie 2019, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Tribunalului Dolj, invocată din oficiu de către instanță și a declinat competența de soluționare a cauzei privind cererea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A.-Sucursala BANAT-OLTENIA, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea dedusă judecății este neîntemeiată pe dispozițiile art. 254 Codul Muncii, astfel că, în temeiul art. 136 din C. proc. civ. a constatat necompetența teritorială exclusivă a Tribunalului Dolj în soluționarea cauzei.

Se mai arată că norma legală prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul Muncii, potrivit căreia "cererile referitoare la clauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul" are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun și, prin urmare, părțile nu o pot înlătura.

Totodată, instanța afirmă că alegerea sediului procedural la Sucursala Banat Oltenia nu atrage competența de soluționare a acestei cauze în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, ci a Tribunalului Municipiului București, întrucât sediul social al reclamantei este în Municipiul București.

Pentru aceste considerente instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj și a declinat competența de soluționare la Tribunalul Municipiului București, în acest sens fiind și opinia asistenților judiciari, conform celor consemnate în cuprinsul hotărârii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București la 07 ianuarie 2020, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 2059 din 22 iunie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A.-Sucursala BANAT-OLTENIA cu sediul în Craiova, Județul Dolj, în contradictoriu cu pârâtul A. cu domiciliul în Craiova, în favoarea Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că acțiunea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. - SUCURSALA BANAT-OLTENIA, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social pe care instanța le redă și din a căror interpretare literală rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 din Codul Muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, se arată că norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea făcută de instanță în sensul că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, așa cum este în speța de față, situație în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Tribunalul București reține că, în speță, pentru determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei, prezintă relevanță faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată de S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. prin SUCURSALA BANAT-OLTENIA, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat al reclamantei, dar cu atribuții exercitate în cadrul Sucursalei Banat-Oltenia.

Invocând, totodată, și dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul București a reținut că legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

Totodată, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a reținut că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

În raport de considerentele reținute anterior, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 24 iulie 2020, sub același număr de dosar

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Dolj și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFĂ" S.A. - SUCURSALA BANAT-OLTENIA, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Totodată, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Prin urmare, textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, astfel încât, în speță, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, situație în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

În ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Dolj și Tribunalul București, în cauza pendinte, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantului".

Analizând maniera în care a fost concepută cererea intitulată "acțiune în răspundere patrimonială", introdusă pe rolul Tribunalului Dolj, aceasta, deși pare a fi formulată de societatea mamă cu sediul în București, este, de fapt, formulată, în numele acesteia, de persoana directorului Sucursalei Banat-Oltenia, semnatar al acțiunii, care a indicat sediul Sucursalei Banat-Oltenia din Craiova, ca sediu procedural ales pentru comunicarea actelor de procedură.

Cu toate că este de necontestat faptul că alegerea unui sediu pentru comunicarea actelor de procedură nu este de natură a atrage competența teritorială în soluționarea respectivului litigiu, din analiza coroborată a acțiunii și a actelor anexate, în mod special a procurii judiciare, invocată, totodată, și în partea introductivă a acțiunii, reiese faptul că intenția reală a mandantului, director general al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A., a fost aceea de a împuternici directorii de sucursale pentru a exercita acțiuni în instanță, în numele acestuia, singura condiție fiind aceea referitoare la luarea unei decizii de retragere a oricărei acțiuni sau căi de atac, respectiv, de renunțare la promovarea acțiunilor în justiție, precum și la încheierea de tranzacții pentru hotărârile de expedient, situație care presupunea o aprobare prealabilă din partea mandantului.

În executarea mandatului astfel acordat, directorii sucursalelor preluau, prin delegare, o serie de atribuții ce îi reveneau directorului general al societății mamă, urmând a exercita și astfel de acțiuni, de genul celei ce face obiectul cauzei pendinte.

Cu toate că acțiunea a fost formulată de o manieră de natură a crea o oareșce confuzie asupra autorului acțiunii, aceasta nu poate fi analizată independent de actul de mandatare, din cuprinsul căruia reiese, fără niciun echivoc, faptul că societatea mamă urma să fie reprezentată în astfel de litigii de directorii sucursalelor sale, care nu sunt altceva decât dezmembrăminte ale societății mamă ce deține, astfel, și sedii cu caracter secundar.

Având în vedere că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru", din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În altă ordine de idei, cu toate că, în susținerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, instanța de conflict a invocat dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, fiind în situația unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 109 C. proc. civ.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat care și-a exercitat atribuțiile de serviciu în cadrul Sucursalei Banat-Oltenia, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Dolj.

Existând, așadar, un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul sucursala la care a activat pârâtul.

Stabilirea acestei competențe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiției, cât și interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanței geografice, își poate susține apărarea la o instanță cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create și premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părți.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.