ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1529/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3857/21.12.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată având ca obiect obligații de a face, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6, a respins ca neîntemeiată solicitarea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate și a luat act că pârâta a arătat în cuvântul pe fond că nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei-pârâte la semnarea actul adițional de prelungire pe o perioada de 5 ani de la 01.11.2017 a Contractului de asociere in participațiune nr. x/15.10.2002; cu cheltuieli de judecată din fond si apel, potrivit dovezilor.

Prin decizia nr. 1080/A din 12 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 3857/21.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRATIA PIETELOR SECTOR 6.

Curtea a constatat că în sentința apelată nu s-a reținut că obligațiile asumate de părți în temeiul contractului valabil încheiat nu ar mai fi obligatorii pentru acestea, ci din contră, instanța a analizat dispozițiile contractuale, apreciind contractul ca fiind valabil încheiat și producând efecte între părți.

Contractul de asociere în participațiune, ca orice contract civil ajuns la termen, nu poate continua în lipsa unui acord de voință al ambelor părți. Nicio clauză contractuală nu prevede posibilitatea de prelungire automată a contractului la data expirării duratei acestuia sau la simpla manifestare de voință exprimată de una din părți ci, din contră, s-a prevăzut încetarea contractului la expirarea termenului contractual, în cazul în care părțile nu încheie un act adițional prin care să prelungească valabilitatea contractului.

Curtea a constatat că părțile au prevăzut în mod expres în contract că în caz de neînțelegeri în ceea ce privește renegocierea sau de depășire a termenului stipulat la alin. (3) al art. 6 contractul va înceta la data stipulată la alin. (1), respectiv 31.10.2017.

Față de clauzele contractului de asociere în participațiune, simpla solicitare de prelungire a contractului din partea uneia din părți nu este suficientă pentru a opera prelungirea termenului contractual, concluzie care rezultă din interpretarea Capitolului VI din contract intitulat durata contractului de asociere. Astfel, art. 6 alin. (3 și 4) prevede că asociatul 2 poate solicita, în scris, prelungirea termenului contractual iar negocierile dintre părți se vor materializa în acte adiționale. În speță, între părți a existat o negociere, prin solicitarea reclamantei de încheiere a unui act adițional de prelungire a contractului, urmată de refuzul pârâtei.

Curtea a mai reținut că, susținerile apelantei-reclamante conform cărora este un constructor de bună credință și are un drept de proprietate asupra construcției edificate pe terenul în suprafață de 237,10 mp nu au relevanță în speță față de obiectul cererii de chemare în judecată.

O eventuală prelungire a duratei contractului care prevede drepturi și obligații pentru ambele părți, poate interveni doar în conformitate cu dispozițiile contractului semnat de părți, adică doar cu acordul ambelor părți.

Împotriva aceste decizii a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

Recurenta invocă motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. susținând că instanța a aplicat greșit normele de drept material privind forța obligatorie a contractului, interpretând trunchiat și denaturând voința părților.

Arată recurenta că, și în condițiile lipsei unei clauze care să prevadă expres obligativitatea intimatei de a prelungi termenul conractului după primii 15 ani, părțile au convenit prin clauza art. 2, pct. 12 din contract că recurenta nu poate pierde folosința construcției în cazul în care la data expirării contractului nu își exprimă dorința în sensul prelungirii contractului, aceasta fiind ipoteza în care părțile au convenit expres că recurenta ar putea pierde dreptul de utilizare al imobilului.

Raportat la art. 982 C. civ. vechi, din interpretarea contractului rezultă că încă de la semnarea acestuia intimata și-a exprimat opțiunea de a prelungi contractul, la solicitarea recurentei, or instanța de apel a ignorat această prevedere, reținând numai că în contract nu există o clauză expresă de obligarea a pârâtei la prelungirea termenului contractual, lipsind astfel de efect o clauză contractuală ceea ce nu poate fi acceptat în raport de regula instituită de art. 982 C. civ.

Recurenta mai arată că și art. 6.5 din contract prevede că numai în caz de neînțelegeri în privința renegocierii sau a depășirii termenului stipulat la alin. (3) contractul va înceta la data stipulată la alin. (1), însă aceste ipoteze nu se regăsesc în cauză.

În opinia recurentei, interpretarea clauzelor contractuale trebuie făcută nu numai prin prisma clauzelor expres convenite dar și prin cea a naturii specifice a contractului de asociere în participațiune, care în cauză a impus finanțarea edificării unei contrucții cu regim definitiv, ca atare nu a asumat o pierdere financiară prin refuzul de prelungire a contractului.

Recurenta învederează că refuzul intimatei este justificat numai pe lipsa oportunității iar nu pe neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către recurentă.

Motivarea instanței de apel că refuzul intimatei de prelungire a termenului contractual încalcă dispozițiile art. 481 C. civ. în condițiile în care intimata nu a formulat apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 12 martie 2020 a fost respinsă excepția tardivității recursului, a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata recursului la data de 7 mai 2020, dată la care s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Părțile au încheiat un contract de asociere în participațiune și, întrucât la data expirării duratei acestuia, intimata-pârâtă a refuzat să-l prelungească, a fost formulată acțiunea care face obiectul dosarului de față prin care reclamanta a solicitat prelungirea efectelor acestui contract, prin intermediul instanței.

Așadar, recurenta-reclamantă a solicitat suplinirea consimțămîntului intimatei-pârâte în ceea ce privește prelungirea contractului de asociere în participațiune.

În susținerea acestei cereri, recurenta-reclamantă nu a putut invoca însă o clauză expresă de prelungire a duratei contractului ci clauze contractuale care stipulează alte situații decât cea invocată în cauză.

Astfel, un prim argument contractual adus de recurentă în sprijinul tezei că este îndreptățită să i se prelungească contractul este trimiterea la clauza art. 2, pct. 12 din contract conform căreia nu poate pierde folosința construcției în cazul în care la data expirării contractului nu își exprimă dorința în sensul prelungirii contractului.

Înalta Curte reține că această clauză nu poate constitui o condiție de admisibilitate a cererii de prelungire a contractului pentru că nu implică în mod expres posibilitatea de prelungire a contractului ci doar faptul folosinței construcției, aspect care nu atrage în mod automat și prelungirea contractului.

Susținerea recurentei că din art. 6.5 din contract rezultă dreptul său de prelungire a duratei contractului și obligația corelativă a părții adverse în același sens, în situația în care este anunțată în termenul negociat, de 30 de zile înainte de expirarea duratei contractuale, nu poate fi primită având în vedere că părțile au stipulat în mod expres că negocierea se va materializa în forma unor acte adiționale.

Așadar textul invocat nu induce ideea unei prelungiri automate la simpla manifestare a voinței recurentei, cum greșit susține aceasta, un atare tip de interpretare fiind contrară principiului acordului de voință al părților la semnarea actelor juridice dar și naturii actului negociat care implică asocierea părților, prin urmare, înțelegerea lor pentru desfășurarea unei activități în comun.

În raport de aceste considerente, susținerile recurentei că instanța a aplicat greșit normele de drept material privind forța obligatorie a contractului, sunt nefondate însăși recurenta recunoscând prin cererea de recurs lipsa unei clauze care să prevadă expres obligativitatea intimatei de a prelungi termenul contractului.

Contrar susținerilor recurentei, din interpretarea clauzelor contractuale nu pot rezulte efecte contrare celor statuate de părți iar argumentele recurentei cu privire la finanțarea edificării unei contrucții cu regim definitiv precum și la pierderile financiare determinate de refuzul de prelungire a contractului, nu sunt de natură să înfrângă prevederea contractuală prin care s-a convenit încheierea unor acte adiționale de prelungire a contractului.

În mod similar, nu poate fi primită nici susținerea recurentei că, întrucât refuzul intimatei este justificat numai pe lipsa oportunității iar nu pe neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către recurentă, aceasta poate obține prin intermediul instanței constrângerea pârâtei de a prelungi contractul.

Argumentul subsidiar reținut de instanța de apel privind refuzul intimatei de prelungire a termenului contractual nu este de natură să reprezinte o încălcare a dispozițiilor art. 481 C. civ. ci doar consolidarea soluției întemeiate pe lipsa unei clauze exprese de prelungire a contractului.

Faptul că instanțele nu au achiesat la interpretările susținute de recurenta în ceea ce privește temeinicia cererii acesteiea de a solicita prelungirea contractului, nu reprezintă încălcarea voinței părților ci respectarea acestei voințe în condițiile lipsei unei clauze exprese adecvate.

În considerarea celor reținute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1080/A din 12 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1080/A din 12 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA PIEȚELOR SECTOR 6.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iulie 2020.