ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1542/2014

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1542/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

În

baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 596 din data de 01 august 2013 a Tribunalului București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 11257/3/2013, s-a dispus, în baza art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., cu aplic. art. 320

C. proc. pen. și art. 74, 76 C. pen., condamnarea inculpatei B.A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

Totodată, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În

baza art. 65 C. pen., i-au fost interzise inculpatei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 66 C. pen.

În

baza art. 292 C. pen. cu aplic. art. 320

C. proc. pen. și art. 74, 76 C. pen., a fost condamnată inculpata B.A. la o pedeapsă de 1 lună închisoare. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În

baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele, inculpata urmând să execute pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 346 rap. la art. 14, 15 C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea vătămată B.V. și, în consecință, s-a dispus obligarea inculpatei să restituie părții civile suma de 180.000 euro și 7.200 RON.

Inculpata a fost obligată la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. 1357/P/2010 din data de 15 martie 2013, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatei B.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. și art. 292 C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În

actul de sesizare a instanței s-a reținut următoarea situație de fapt:

Inculpata B.A. împreună cu faptuitoarea B.F. au încheiat cu partea vătămată B.V. promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008, privind suma de 110.000 euro, în schimbul vânzării terenului în suprafață de 31.312 m.p. situat în comuna N., județul Dâmbovița, teren pe care cele două îl înstrăinaseră anterior către SC A. SRL.

Inculpata B.A. a formulat declarații necorespunzătoare adevărului în fața notarului public, în sensul că este proprietara respectivului teren și poate dispune liber de el, întrucât nu este grevat de sarcini.

La data de 02 iulir 2008, partea vătămată B.V. s-a adresat organelor de poliție cu o plângere prin care solicita cercetarea inculpatei B.A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București cu nr. 5758/P/2008, dosar conexat ulterior la Dosarul nr. 4233/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, care privea aceleași persoane și avea același obiect.

Ulterior, la data de 15 februarie 2010, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de inculpată, soluție infirmată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, care a dispus totodată și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București la data de 24 martie 2010.

Din plângerea numitului B.V. a rezultat că la data de 11 aprilie 2008 a încheiat la B.N.P. A.M.V. o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, prin care inculpata B.A., în calitate de promitentă vânzătoare, se obliga ca, până la data de 01 mai 2008, să-i vândă terenul în suprafață de 3 ha și 1.312 m.p. situat în extravilanul comunei N., județul Dâmbovița.

Cu ocazia perfectării promisiunii de vânzare-cumpărare inculpata a prezentat părții vătămate următoarele acte: adeverința de la primărie din care rezultA că proprietarul terenului este B.A.; titlul de proprietate din 21 septembrie 1993 pentru suprafața de 3 ha și 1.312 m.p., cu privire la care i se reconstituise lui B.D.M., mama defunctului B.I. (tatăl inculpatei B.A.), dreptul de proprietate, fișa cadastrală a imobilului teren; certificatul de moștenitor din 16 noiembrie 2000 prin care s-a dezbătut succesiunea în urma defunctului B.I., decedat la data de 18 martie 2000, rămânând ca moștenitori B.F. - soție supraviețuitoare și B.A. - fiică, din masa succesorală făcând parte și imobilul teren ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare; certificatul de moștenitor din 07 iunie 2007, prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma defunctei B.F., decedată la 17 martie 2007, rămânând ca unică moștenitoare B.A. - fiică, în masa bunurilor succesorale figurând și terenul de 3 ha și 1.312 m.p. ce a făcut obiectul promisiunii.

În

declarația sa, partea vătămată a precizat că dacă nu ar fi fost indus în eroare de inculpată prin prezentarea acestor documente, nu ar fi încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, convingerea fiindu-i întărită și menținută în momentul în care inculpata în fața notarului public a declarat că în acel moment terenul era proprietatea sa și nu era grevat de niciun fel de sarcini.

Din declarația martorei S.N., sora părții vătămate, rezultă că, în urma înțelegerii cu fratele său,B.V., a încheiat la data de 18 iulie 2007 o promisiune de vânzare-cumpărare prin care inculpata B.A. și B.F. se obligau să le vândă până la data de 18 octombrie 2007 terenul mai sus arătat.

Inițial, la încheierea înțelegerii, martora i-a plătit inculpatei suma de 60.000 euro cu titlu de avans al sumei de 140.400 euro, prețul stabilit pentru cumpărarea terenului.

Ulterior.după aproximativ 10 zile, martora S.N. i-a înmânat inculpatei B.A. suma de 4.800 RON, solicitată de aceasta (cu toate că terenul nu-i mai aparținea), cu titlu de „taxe” pentru trecerea terenului din extravilan în intravilan.

În

baza acestei rezoluții delictuale, inculpata B.A. a mai solicitat și primit de la partea vătămată suma de 50.000 euro, de această dată pentru obținerea certificatului de urbanism, în acest sens aceasta reușind să obțină și amânarea încheierii actului de vânzare-cumpărare până în luna august 2008.

La data de 01 februarie 2008, soțul martorei S.N. a intrat în comă, decesul acestuia intervenind 5 zile mai târziu.

Odată cu decesul, martora S.N. a realizat că terenul, care în fapt fusese cumpărat cu banii fratelui său plecat în Spania, putea intra în masa succesorală a soțului său și împărțit cu alți moștenitori. Pentru a evita acest lucru, martora S.N. i-a solicitat inculpatei rezilierea promisiunii de vânzare-cumpărare și încheierea uneia noi, în numele părții vătămate B.V., adevăratul cumpărător.

În

vederea încheierii noii promisiuni s-a procedat la rezilierea promisiunii din 18 iulie 2007, ulterior fiind încheiat, așa cum s-a arătat, noul contract în data de 11 aprilie 2008.

În

urma nenumăratelor tergiversări din partea inculpatei B.A., martora S.N., împreună cu partea vătămată B.V., s-au deplasat la O.C.P.I. Dâmbovița, unde au constatat că terenul pe care doreau să-l cumpere fusese vândut încă din anul 2001 de inculpată și mama sa către SC A. SRL, conform încheierii de autentificare din 23 noiembrie 2001.

Faptul că SC A. SRL a procedat la intabularea actului de vânzare-cumpărare în luna august 2007, ulterior obținerii de către inculpată a certificatului fiscal cu care a indus în eroare partea vătămată, ar putea fi considerat „dubios” așa cum a fost caracterizat de B.V., dar fără a se putea proba de către organele judiciare o eventuală complicitate la înșelăciune, în condițiile în care legea permite această libertate cumpărătorului.

Ulterior intabulării, SC A. SRL a înstrăinat terenul către SC H.A. SRL.

Din verificările efectuate a rezultat că la baza contractului de vânzare-cumpărare cu SC A. SRL a stat contractul de mandat întocmit între B.A., B.F. ca mandante și martorul N.M.V. ca mandatar.

Prin respectivul contract inculpata B.A. și făptuitoarea B.F. îl împuterniceau pe martor să vândă terenul în „litigiu” cu suma de 4.500.000 ROL/ha.

Totodată, în cadrul aceluiași act, se menționează: „Noi, B.F. și B.A., declarăm că am primit de la societatea cumpărătoare, prin reprezentantul acesteia, prețul de 4.500.000 ROL/ha și nu mai avem nici o pretenție, bănească sau de orice altă natură, prezentă sau viitoare, atât față de mandatar, cât și față de cumpărător.”

Fiind audiat, martorul N.M.V. a declarat că în cursul anului 2000, la solicitarea reprezentanților SC A. SRL, se ocupa cu identificarea și cumpărarea de terenuri pe baza comunei N., județul Dâmbovița.

Din declarațiile martorului rezultă că modalitatea de efectuare a tranzacțiilor era următoarea: „Vânzătorii se prezentau la notariat spunând că vor să vândă teren. Se stabilea data la care să se prezinte la notariat, prețul pentru teren urmând a fi achitat la notariat în întregime la momentul încheierii contractului de mandat. În momentul prezentării la notar încheiam contractul de mandat între mine și persoanele care vindeau terenuri, moment în care acestea încasau în întreg valoarea terenului.

Ulterior, se ocupa de încheierea efectivă a contractului de vânzare-cumpărare pentru care fusese mandatat, împreună cu reprezentanta SC A. SRL, numita M.G.

În

același mod a intermediat și efectuat vânzarea terenului arabil extravilan situat în comuna N., județul Dâmbovița, în suprafață de 31.312 m.p., în numele și pentru B.F. și B.A. Pe sus-numitele Ie-a întâlnit o singură dată, cu ocazia încheierii contractului de mandat la notar (din 23 noiembrie 2000).

Cu această ocazie sus-numitele au prezentat la notar titlul de proprietate și certificatul de moștenitor. Precizează că nu își amintește dacă a restituit numitei B.F. sau B.A. vreun act, deoarece a trecut foarte mult timp de atunci și a intermediat mai multe vânzări cu persoane diferite. De asemenea, menționează că nu o poate identifica după semnalmente și trăsături pe numita B.A.

Nu s-a întâlnit cu B.A. ulterior încheierii contractului de mandat pentru a-i aduce la cunoștință de vânzarea terenului, întrucât prin contractul de mandat se achita în întregime terenul”.

Conform procesului-verbal încheiat la data de 22 aprilie 2008 la B.N.P. O.A.R., inculpata B.A. a recunoscut fapta urmând a plăti părții vătămate suma de 220.000 euro reprezentând dublul sumei încasate, așa cum în mod obișnuit se stipulează în promisiunile de vânzare-cumpărare.

Din totalul de 220.000 euro la data de 15 mai 2008, inculpata a plătit părții vătămate la data de 15 mai 2008 doar suma de 20.000 euro, aceasta reprezentând un început de recuperare a prejudiciului produs prin infracțiune și nu o dovadă a lipsei intenției de a înșela, așa cum greșit s-a reținut în ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, aceste afirmații fiind susținute de acțiunile ulterioare ale inculpatei.

Astfel, odată cu plata sumei de 20.000 euro, pentru a-și demonstra buna credință, inculpata a înmânat părților vătămate, drept garanție, contractul de vânzare-cumpărare a unui alt teren în suprafață de 19.400 m.p. situat în comuna N. și contractul de construire încheiat între B.F. și, având ca obiect imobilul apartament situat în București.

Întrucât

partea vătămată nu mai avea încredere în inculpată, s-a deplasat din nou la O.C.P.I. Dâmbovița, unde a constatat că terenul în cauză, cu care inculpata garantase restituirea banilor, fusese vândut de aceasta din data de 13 martie 2008 numitei B.M., în aceeași situație aflându-se și apartamentul propus cu aceeași destinație de către inculpată.

De asemenea, în dovedirea relei-credințe a inculpatei, se înscrie și hotărârea din data de 11 iunie 2008, prin care Judecătoria Răcari a dispus instituirea unui sechestru asigurător în favoarea părții vătămate asupra a două terenuri pe care inculpata le deținea în comuna S., județul Dâmbovița, terenuri a căror existență a ascuns-o părții vătămate.

Fiind audiată, inculpata B.A. nu recunoaște comiterea faptei, susținând în declarațiile sale că nu a înșelat partea vătămată, întrucât ea nu știa că terenul în cauză nu se mai afla în proprietatea sa și a mamei sale în momentul în care a încasat 110.000 euro de la partea vătămată.

Declarațiile inculpatei nu pot fi luate în considerare având în vedere declarațiile martorilor, actul de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu, act semnat de către inculpată în fața notarului public, precum și atitudinea ulterioară a inculpatei, care nu a încercat în niciun moment să restituie întreaga sumă de bani părții vătămate, deși avea acea posibilitate, încercând chiar să îngreuneze recuperarea prejudiciului.

În

altă ordine de idei, apărarea inculpatei în sensul că ea a plătit impozitele aferente terenului se transformă în fapt în acuzații, în condițiile în care aceasta a achitat în anul 2006-2007 impozitul pentru respectivul imobil pentru perioada 2001-2007, pentru a obține certificatul fiscal cu care ulterior a indus în eroare partea vătămată.

Așa cum s-a arătat, inculpata a profitat și de „neglijența” reprezentanților SC A. SRL, care, până la data respectivă, nu procedaseră la intabularea actului de vânzare-cumpărare al respectivului teren.

S-a mai reținut că în faza de cercetare judecătorească a fost audiată partea vătămata B.V., care a declarat că își menține constituirea de parte civilă pentru suma de 200.000 euro și totodată a solicitat restituirea sumei de 7.200 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia procedurilor de schimbare a naturii juridice a terenului cumpărat de la inculpată din extravilan în intravilan, pe care Ie-a suportat el, deși prin contract și le asumase inculpata.

De asemenea, a fost audiată inculpata B.A. care a declarat că recunoaște în întregime acuzațiile care i se aduc și dorește să beneficieze de prev. art. 320

C. proc. pen.

Inculpata a depus în circumstanțiere acte referitoare la studiile și pregătirea sa profesională și o copie a certificatului de naștere a minorului A.M.

Constatând dovedită vinovăția inculpatei pe baza materialului probator administrat în faza de urmărire penală, instanța a dispus condamnarea acesteia pentru cele două infracțiuni reținute prin rechizitoriu, respectiv pentru înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., precum și pentru infracțiunea de fals în declarații prev. de art. 292 C. pen., cu reținerea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. referitoare la concursul de infracțiuni.

În

ceea ce privește cuantumul pedepselor aplicate inculpatei, instanța s-a orientat către o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, adică o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reducerii cu 1/3 a pedepsei, în condițiile reținerii prev. art. 320

C. proc. pen., dar și ca urmare a reținerii unor circumstanțe atenuante legate de persoana inculpatei, conform art. 74 - 76 C. pen. (necunoscută cu antecedente penale, studii superioare, un copil minor în întreținere).

În

baza art. 65 C. pen., i-au fost interzise inculpatei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 66 C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară obligatorie a fi aplicată în cauză față de infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave.

Pentru infracțiunea de fals în declarații, prev. de art. 292 C. pen., de asemenea, instanța a coborât pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reducerii cu 1/3 a pedepsei, în condițiile reținerii prev. art. 320

C. proc. pen., dar și ca urmare a reținerii unor circumstanțe atenuante legate de persoana inculpatei, conform art. 74 - 76 C. pen., urmând a-i aplica pedeapsa de o lună închisoare.

S-a făcut aplicarea disp. art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Constatând că faptele sunt săvârșite în concurs real, instanța, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen. a dispus contopirea pedepselor, dispunând ca inculpata să execute pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea disp. art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanța, constatând că pretențiile părții vătămate au fost recunoscute de către inculpată, convenția lor constituind o tranzacție în sensul legii civile, fiind dovedită și cu actele depuse la dosar, în baza art. 346 rap. la art. 14, 15 C. proc. pen., a admis în parte acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea vătămată B.V. și în consecință a obligat inculpata să restituie părții civile suma de 180.000 euro și 7.200 RON.

Instanța a obligat la restituirea sumei de 180.000 euro și nu a sumei de 200.000 euro deoarece inculpata a restituit părții civile o parte din prejudiciu, respectiv suma de 20.000 euro, aspect asupra căruia ambele părți au fost de acord, nefiind contestat nici sub aspectul cuantumului, nici sub aspectul plății efective.

În

raport de soluția de condamnare a inculpatei, instanța, în baza art. 349 C. proc. pen. rap. la art. 191 C. proc. pen., a dispus obligarea inculpatei la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli judiciare statului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpata B.A. și partea civilă B.V.

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința penală pentru nelegalitate sub aspectul neindicării cu exactitate în dispozitivul hotărârii a temeiului juridic referitor la circumstanța sau circumstanțele atenuante reținute în favoarea inculpatei, precum și sub aspectul neaplicării în cauză a dispozițiilor art. 348 C. proc. pen. Ca motiv de netemeinicie s-a invocat greșita soluționare a laturii civile apreciindu-se că instanța de fond ar fi trebuit să despăgubească partea civilă potrivit răspunderii civile delictuale și nu în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare.

Inculpata B.A. a solicitat a se acorda o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante și reducerea pedepsei aplicate. Ca modalitate de executare a pedepsei a cerut suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Partea civilă B.V. a solicitat, în esență, majorarea pedepsei aplicate inculpatei, instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor inculpatei în vederea recuperării prejudiciului și obligarea inculpatei la plata sumei de 200.000 euro și nu la 180.000 euro cum greșit a dispus instanța de fond.

Curtea, examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor invocate, cât și din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că apelurile formulate în cauză sunt fondate, în considerarea următoarelor argumente:

În

mod temeinic, instanța de fond a constatat că din probele administrate rezultă că la data de 11 aprilie 2008, inculpata B.A. a încheiat cu partea civilă B.V. promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008, privind suma de 110.000 euro, în schimbul vânzării terenului în suprafață de 31.312 m.p. situat în comuna N., județul Dâmbovița, teren pe care inculpata îl înstrăinase anterior către SC A. SRL. Cu aceeași ocazie, inculpata B.A. a formulat declarații necorespunzătoare adevărului în fața notarului public, în sensul că este proprietara respectivului teren și poate dispune liber de el, întrucât nu este grevat de sarcini. Săvârșirea faptelor a rezultat din declarația de recunoaștere a inculpatei dată în fața primei instanțe, coroborată cu plângerea și declarațiile părții civile B.V., cu promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008 și 18 iulie 2007, cu procesele-verbale din data de 22 aprilie 2008 și din 15 mai 2008, precum și cu declarațiile martorilor S.N. și N.M.V.

Sub aspectul încadrării juridice, Curtea a constatat că faptele săvârșite de inculpată întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și de fals în declarații, prev. și ped. de art. 292 C. pen.

Potrivit art. 215 alin. (2) C. pen., constituie înșelăciune în formă agravată înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.

În

cauza de față, cu ocazia încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 11 aprilie 2008 inculpata B.A. și-a atribuit în mod mincinos calitatea de proprietar al terenului cu privire la care s-a încheiat convenția deși în realitate nu mai deținea această calitate, iar în susținerea afirmațiilor sale a prezentat părții civile următoarele acte: adeverința de la primărie din care rezulta că proprietarul terenului este B.A.; titlul de proprietate din 21 septembrie 1993 pentru suprafața de 3 ha și 1.312 m.p., cu privire la care i se reconstituise lui B.D.M., mama defunctului B.I. (tatăl inculpatei B.A.), dreptul de proprietate, fișa cadastrală a imobilului teren; certificatul de moștenitor din 16 noiembrie 2000 prin care s-a dezbătut succesiunea în urma defunctului B.I., decedat la data de 18 martie 2000, rămânând ca moștenitori B.F. - soție supraviețuitoare și B.A. - fiică, din masa succesorală făcând parte și imobilul teren ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008; certificatul de moștenitor din 07 iunie 2007, prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma defunctei B.F., decedată la 17 martie 2007, rămânând ca unică moștenitoare B.A. - fiică, în masa bunurilor succesorale figurând și terenul de 3 ha și 1.312 m.p. ce a făcut obiectul promisiunii din 11 aprilie 2008.

Curtea a reținut că un mijloc trebuie considerat fraudulos atunci când este de natură să asigure mai ușor reușita acțiunii făptuitorului, când are aparența unui mijloc veridic, adică atunci când în mod obișnuit inspiră încredere și înlătură orice bănuială. Prin urmare, având în vedere modalitatea de săvârșire a acțiunii de inducere în eroare a părții civile cu privire la calitatea de proprietar al inculpatei prin prezentarea documentelor enumerate anterior, în cauză, s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

Art. 72 C. pen. stabilește criteriile generale pe care judecătorul le poate folosi prin aplicarea lor la cazul concret în vederea determinării naturii și cuantumului celei mai potrivite pedepse care să fie în măsură să atingă toate scopurile urmărite de dispozițiile art. 52 C. pen.: funcția represivă și cea de prevenție generală și specială, astfel încât inculpatul să înțeleagă și să resimtă direct consecințele actului său social și să îl determine ca pe viitor să respecte valorile sociale ocrotite de norma penală.

Curtea a apreciat că în raport de circumstanțele faptei: promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare succesive desființate ulterior prin voința ambelor părți, atitudinea și intenția ambelor părți la încheierea acestora, partea civilă fiind de acord să încheie convenția fără ca promitenta-vânzătoare să prezinte pentru acest teren certificat fiscal și/sau certificat care să ateste situația juridică a terenului conform registrelor de publicitate imobiliară, valoarea terenului, valorile sociale încălcate prin săvârșirea faptelor respectiv patrimoniul persoanei fizice, dar și de circumstanțele personale ale inculpatei care nu are antecedente penale, este bine integrată în societate și în familie, a fost de acord să achite părții civile despăgubirile integral obligându-se să achite părții civile suma de 220.000 euro conform procesului-verbal din data de 22 aprilie 2008, sens în care a restituit acesteia suma de 20.000 euro la data de 15 mai 2008, s-a apreciat că se impune reținerea în favoarea inculpatei a circumstanței atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și micșorarea pedepsei aplicate de prima instanță la un nivel proporțional cu gravitatea faptei și periculozitatea inculpatei.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat inculpatei o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă agravată și cu consecințe deosebit de grave, prev. și ped. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. apreciind-o ca fiind de natură a atinge funcția represivă de prevenție specială și generală avută în vedere de legiuitor în art. 52 C. pen.

Având în vedere aceleași criterii de individualizare, Curtea a redus durata pedepsei complementare aplicată inculpatei constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., de la 3 ani la 1 an.

Curtea a mai constatat că pedeapsa aplicată inculpatei de prima instanță pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 292 C. pen. este nelegală întrucât depășește limitele speciale ale pedepsei stabilite după aplicarea dispozițiilor art. 320

alin. (7) C. proc. pen. și ale art. 76 alin. (1) lit. e) teza a ll-a C. pen. (amendă care nu poate fi mai mică de 200 RON), motive pentru care, avându-se în vedere criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen. arătate anterior, în baza art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. în referire la art. 76 alin. (1) lit. e) teza a ll-a C. pen. și art. 320

alin. (7) C. proc. pen. a dispus condamnarea inculpatei B.A. la o pedeapsă de 5.000 RON amendă penală.

S-a reținut că cele două infracțiuni au fost săvârșite în concurs real, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. d) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa de 3 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, Curtea a avut în vedere că suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este un mijloc de individualizare a executării pedepsei, o măsură de politică penală bazată pe încrederea în posibilitatea îndreptării inculpatului și pe supunerea lui la încercare în acest scop, fiind destinată să ducă la realizarea scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se, astfel, neajunsurile pe care le poate atrage contactul cu mediul din penitenciar.

În

vederea aplicării acestei instituții, instanța trebuie să cerceteze și să cunoască cât mai amănunțit personalitatea infractorului și dacă în urma acestei analize și-a format convingerea că delincventul este apt a se îndrepta fără executarea pedepsei, că pronunțarea pedepsei constituie un avertisment suficient de serios pentru a descuraja ulterior eventuale comportări infracționale, va putea dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Elementul esențial pentru aplicarea acestor dispoziții este aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija, de a se elibera de mentalitățile și deprinderile antisociale care l-au condus pe calea ilicitului penal, prin eforturi făcute în scopul propriei reeducări. Instanța de judecată trebuie să constate posibilitatea reală de îndreptare, constatare ce trebuie să rezulte din date obiective, referitoare la comportarea anterioară, dar și la comportarea după săvârșirea faptei, la atitudinea față de muncă, față de regulile de conviețuire în general.

Curtea a apreciat că în condițiile în care inculpata este la primul incident cu legea penală, anterior având un comportament corespunzător în societate, obținând venituri din muncă și având o familie organizată, că a recunoscut și regretat săvârșirea faptei, colaborând cu organele judiciare, fiind de acord să restituie părții civile suma de 220.000 euro din care a achitat deja suma de 20.000 euro, astfel că a înțeles gravitatea faptei sale, s-a reținut că se poate aprecia că această condamnare este suficientă pentru îndreptarea sa, fără a fi absolut necesară executarea pedepsei în regim închis, astfel încât s-a dispus suspendarea sub supraveghere pe un termen de încercare de 8 ani în care aceasta va trebui să dovedească faptul că meritat clemența organelor judiciare și că prezenta infracțiune a fost un incident izolat.

Pe latura civilă a cauzei s-a constatat că prin sentința civilă nr. 533 din 10 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă la data de 12 august 2009, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâta B.A. și, în consecință, s-a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată la data de 11 aprilie 2008 și obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 200.000 euro în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății cu titlu de daune interese.Totodată, a fost respins capătul de cerere cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 4.800 RON. Conform art. 44 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței civile asupra unei împrejurări care constituie o chestiune prealabilă, în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.

Prin urmare, în cauza de față s-a reținut că se impune respingerea acțiunii civile formulate de partea civilă B.V. întrucât nu se pot repune în discuție pretențiile civile ale acestuia, acestea fiind analizate în mod definitiv de instanța civilă care a pronunțat sentința civilă nr. 533 din 10 aprilie 2009. În același timp, s-a menționat că această sentință constituie titlu executoriu și poate fi pusă în executare silită, așa cum de altfel a și procedat partea civilă.

Pentru aceleași motive, în cauză, s-a reținut că nu se poate dispune instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor inculpatei. Mai mult decât atât, partea civilă se află deja în posesia unui titlu executoriu și are posibilitatea să uzeze de alte căi legale în vederea protejării drepturilor sale.

Având în vedere aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpata B.A. și partea civilă B.V. împotriva sentinței penale nr. 596 din 01 august 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală.

A desființat în parte sentința penală atacată, și rejudecând în fond: a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., aplicată inculpatei și a repus în individualitatea lor pedepsele componente.

În

baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

În

baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 320

alin. (7) C. proc. pen. a dispus condamnarea inculpatei B.A. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

A redus durata pedepsei complementare aplicată inculpatei constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., de la 3 ani la 1 an.

În

baza art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 320

alin. (7) C. proc. pen., a dispus condamnarea inculpatei B.A. la o pedeapsă de 5.000 RON amendă penală.

În

baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. d) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen. a contopit pedepsele, inculpata urmând să execute pedeapsa de 3 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În

baza art. 86

alin. (1), (2) C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o durată de 8 ani, termen de încercare stabilit în condițiile art. 86

alin. (1) C. pen.

În

baza art. 86

alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere condamnatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere: a) se va prezenta, ori de câte ori va fi solicitat, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București; b) va anunța, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) va comunica și va justifica schimbarea locului de muncă și d) va comunica informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență. Datele prevăzute în alin. (1) lit. b), c) și d) se vor comunica Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul București.

În

baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 86

C. pen.

În

baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării sub supraveghere a pedepsei principale s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.

S-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă B.V. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În

baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia. Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției în conformitate cu dispozițiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată.

Împotriva acestei decizii partea civilă B.V. a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate atât în latura civilă, cât și în cea penală, prin prisma cazului de casare prev. de art. 385

pct. 17

C. proc. pen., solicitând casarea deciziei și obligarea inculpatei B.A. la plata întregului prejudiciu astfel cum a fost stabilit și majorarea pedepsei aplicate acesteia.

Examinând recursul declarat de partea civilă prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul părții civile este fondat, însă doar sub aspectul aplicării art. 5 C. pen. cu privire la inculpata B.A.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385

C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

C. proc. pen. prevede în alin. (2

), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În

cauză se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, la data de 17 decembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. ll din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat însă o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

al art. 385

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În

ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385

alin. (1) pct. 17

C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385

alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute în art. 385

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă că recurenta parte civilă și-a motivat în scris recursul, la data de 28 aprilie 2014, (primul termen de judecată acordat în cauză fiind 07 mai 2014), respectându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385

alin. (2) C. proc. pen.

Cazul de casare prev. de art. 385

pct. 17

C. proc. pen. anterior, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Astfel, cu privire la critica părții civile vizând netemeinicia deciziei, critică subsumată de recurentă cazului de casare prev. de art. 385

pct. 17

C. proc. pen., se constată că această critică nu se încadrează cazului de casare invocat, potrivit căruia decizia este supusă casării atunci când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Or, criticile formulate de către recurenta parte civilă vizează netemeinicia și nu nelegalitatea deciziei și au mai fost invocate și fața instanței de apel, fiind judicios analizate de către instanța de prim control judiciar, acestea vizând netemeinicia hotărârii și nu nelegalitatea, instanța de recurs nu le poate analiza la acest moment, întrucât prin Legea nr. 2/2013 s-a înlăturat, odată cu abrogarea art. 385

pct. 18 C. proc. pen. anterior, posibilitatea instanței de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunțate în apel este în consecință strict legată de aplicarea legii.

Așadar, instanța de recurs nu poate examina în cauza de față critica referitoare la majorarea despăgubirior civile și la majorarea pedepsei aplicate inculpatei în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

pct. 17

C. proc. pen. anterior, ci s-ar fi putut analiza aceste critici în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

pct. 14 C. proc. pen. anterior. în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, care a abrogat teza potrivit căreia instanța de recurs poate analiza temeinicia hotărârilor.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile se constată următoarele:

În

ceea ce privește efectele abrogării art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior și reîncriminarea faptei de înșelăciune în art. 244 C. pen., instanța de recurs constată că este în prezența situației descrise de art. 5 C. pen., și anume aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.

În

cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Primul termen în recurs a fost stabilit aleatoriu la data de 07 mai 2014. În speță, de la data pronunțării deciziei din apel, 17 decembrie 2013, și până la data soluționării recursului au intrat în vigoare Legea nr. 87/2012 cu referire, în cauza de față, la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp și cu privire la normele care guvernează înșelăciunea și falsul în declarații, a fost abrogat C. pen. anterior și a intrat în vigoare un alt C. pen.

În

examinarea legii incidente cu privire la acuzația formulată față de inculpată instanța de recurs urmează să analizeze:

a) Influența modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care sunt acuzați. În examinarea acestui criteriu, instanța verifică dacă fapta mai este încriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică;

b) Consecințele produse de acuzație cu privire la sancțiune la data săvârșirii faptei și consecințele la data judecării recursului. În examinarea acestui criteriu instanța va avea în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei;

c) Influența modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care sunt acuzați.

Examinarea încadrării juridice data faptei ca urmare a situației tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezîncriminare, cât și ca situație premisă pentru a face analiza în concret a consecințelor cu privire la sancțiune.

Pedeapsa decurge din norma care încriminează fapta. Unitatea dintre încriminare și pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina încriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeași unitate împiedică și combinarea dispozițiilor de favoare privitoare la circumstanțe agravante și atenuate, acestea participând în egală măsură ia configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabilește încriminarea și se individualizează sancțiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanța trebuie să analizeze consecințele faptei în legea în vigoare la data săvârșirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu și sancțiunile ce decurg din încriminare) și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancționată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă și cum anume este încadrată juridic acuzația în legea nouă.

Dată fiind abrogarea art. 215 C. pen. anterior și art. 292 C. pen. anterior și încriminarea înșelăciunii la art. 244 din noul C. pen. și a falsului în declarații la art. 326 din noul C. pen., instanța de recurs a comparat conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de legea veche, vechiul C. pen., și față de conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de legea nouă (C. pen.). Comparația este necesară pentru a verifica incidența art. 4 C. pen. și art. 3 din Legea nr. 187/2013, respectiv situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.

Instanța va analiza influența modificărilor legislative strict cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care este acuzată inculpata, având în vedere că, deși un text de lege cu aceeași denumire marginală se poate regăsi într-o altă lege, eliminarea unui element de care depindea caracterul penal doar pentru inculpată conduce la dezîncriminarea faptei față de aceasta.

Articolul 215 Înșelăciunea

Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.

Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. (1), dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2).

Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Articolul 292 Falsul în declarații

Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Articolul 244 Înșelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Articolul 326 Falsul în declarații

Declararea necorespunzâtoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Fapta prev. în art. 326 din noul C. pen. este identică cu cea din actuala reglementare și față de împrejurare se constată existența acelorași sancțiuni, cu aceleași limite minime și maxime, astfel încât cu privire la această infracțiune nu se va pune problema stabilirii legii penale mai favorabile.

Abrogarea textelor de lege care au stat la baza acuzațiilor formulate în cauză nu este echivalentă cu dezîncriminarea faptelor. Dezîncriminarea operează in rem înlăturând răspunderea subiectului prin aceea că fapta nu mai este prevăzută de legea penală, în timp ce modificarea textelor de lege incidente în cauză are în vedere o condiție care dădea faptei în legea veche un caracter calificat. La 01 februarie 2014, data abrogării normelor de la art. 215 C. pen., a intrat în vigoare art. 244 C. pen., care cuprinde toate elementele din acuzația pentru care a fost trimisă în judecată inculpata. În ceea ce o privește pe inculpata B.A. acuzația față de care a fost condamnată a constat în aceea că la data de 11 aprilie 2008 a încheiat cu partea civilă B.V. promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008, privind suma de 110.000 euro, în schimbul vânzării terenului în suprafață de 31.312 m.p. situat în comuna N., județul Dâmbovița, teren pe care inculpata îl înstrăinase anterior către SC A. SRL. Cu aceeași ocazie, inculpata B.A. a formulat declarații necorespunzătoare adevărului în fața notarului public, în sensul că este proprietara respectivului teren și poate dispune liber de el, întrucât nu este grevat de sarcini.

Elementul material al laturii obiective în ceea ce o privește pe B.A., respectiv inducerea în eroare a părții vătămate B.V., nu prezintă diferențe între art. 215 C. pen. anterior și art. 244 alin. (1) din noul C. pen.

Caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.

Față de cele ce preced, instanța va compara efectele acuzației din legea veche (art. 215 C. pen. anterior și efectele acuzației în legea nouă, art. 244 alin. (1) și (2) din noul C. pen.).

Legea veche prevedea o sancțiune de la 10 ani la 20 ani închisoare, iar legea nouă prevede un minimum de 6 luni și un maxim de 3 ani închisoare, astfel că legea nouă va retroactiva.

La stabilirea pedepsei ce se va aplica inculpatei ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile instanța de recurs nu va face o nouă individualizare a sancțiunii atât cu privire la cuantum, cât și cu privire la modalitatea de executare, ci doar va reduce proporțional sancțiunea stabilită de instanța de fond și cea de apel (către minimum, mediu sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu sau maximul special). Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanța de recurs va stabili o sancțiune sub minimul special prevăzut de legea nouă, astfel cum a procedat și instanța de apel care a stabilit aceeași sancțiune sub minimul special ca urmare a reținerii dispozițiilor art. 320

C. proc. pen.

În

ceea ce privește efectele procedurii recunoașterii vinovăției nu există diferențe între art. 320

alin. (7) C. proc. pen. anterior și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Ambele texte prevăd reducerea limitelor sancțiunii cu o treime, ceea ce presupune în cazul de față o sancțiune între 4 luni și 2 ani închisoare.

În

raport de cuantumul pedepsei ce se va aplica inculpatei nu se va mai aplica pedeapsa complementară.

Cu privire la regulile privind concursul de infracțiuni, pe legea nouă se prevede adăugarea unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că s-ar ajunge în situația de a se aplica pedepse peste limita maximă prevăzută de lege, astfel că se va aplica legea veche, astfel că legea nouă nu va retroactiva.

Principiul constituțional al a

§ Cauze similare