ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2096/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2096/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza actelor și

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 30/F din 16 ianuarie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus condamnarea

inculpatei, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea

nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O.U.G. nr.

43/2002, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 80 C. pen., la o pedeapsă de

2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 65 C.

pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. pe o durată de

2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 26 C.

pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., art. 76 C. pen. și

art. 80 C. pen., a condamnat pe aceeași inculpată la o pedeapsă de 5 ani

închisoare.

În baza art. 65 C.

pen. a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. pe o durată de

3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit.

a) și art. 34 lit. b) C. pen. instanța a contopit pedepsele aplicate inculpatei

O.C.M. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 35 alin.

(3) C. pen. a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. pe

o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale rezultante.

În baza art. 71 alin.

(1) C. pen. a aplicat inculpatei pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale

rezultante.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Dosarul de urmărire

penală s-a format în urma disjungerii urmăririi penale prin rechizitoriul nr.

65/P/2005 din 31 martie 2006 al Direcției Naționale Anticorupție, secția de

combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de către militari.

Astfel, prin

rechizitoriul nr. 65/P/2005 din 31 martie 2006 al D.N.A. s-a dispus trimiterea

în judecată a inculpatei O.C.M., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și

pedepsite de:

- art. 254 alin. (1)

C. pen., cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2)

C. pen. (211 fapte);

- art. 289 alin. (1)

C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (211 fapte);

- art. 26 C. pen. rap

art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 alin.2 C. pen. (211 fapte);

- art. 290 C. pen.,

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (211 fapte);

- art. 26 C. pen.

rap. la art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (211 fapte);

- art. 26 C. pen.

rap. la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C.

pen. (211 fapte), toate faptele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Prin rechizitoriul

nr. 65/P/2005 din 31 martie 2006, s-a reținut în sarcina inculpatei următoarea

situație de fapt.

Inculpata O.C.M. în

calitate de funcționară a DGMPS București și membră la comisia de aplicare a

Decretul-Lege Nr. 118/1990, constituită la nivelul mun. București, printr-o

rezoluție unică în perioada aprilie 1998 - iunie 2000, de a nu respinge, de a

accepta promisiunea, ori de a pretinde și primi bani ori foloase ce nu i se

cuveneau, în sumă totală de 10.550.000 Rol (1055 RON) de la învinuiții

intermediari, dar și direct de la învinuiții beneficiari, în scopul de a face

un act contrar îndatoririlor de serviciu (prevăzute în Decizia 54/1998 și

normele de aplicare) și a elibera decizii false prin care se atesta calitatea

de persecutat politic prin strămutare unor persoane care în realitate nu ar fi

avut vocația să beneficieze de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Totodată, prin

același rechizitoriu s-a dispus în temeiul art. 38 C. proc. pen., disjungerea

cauzei și continuarea cercetărilor față de alte persoane care au beneficiat

ilegal de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 (peste 3.000), față de

învinuiții I.F., L.G. și O.C.M. în raport de activitățile infracționale ale

acestora - emiterea actelor/documentelor false care au permis beneficiarilor să

obțină ilegal drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, precum și

față de intermediarii care au facilitat activitatea infracțională a acestora.

Astfel, urmare a

disjungerii cauzei prin rechizitoriul nr. 65/P/2005 din 31 martie 2006 al

Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor de

corupție săvârșite de către militari, s-au format mai multe dosare, respectiv,

Dosarul nr. 30/P/2006 vizând activitatea infracțională detaliată anterior, în

raport cu 1385 învinuiți beneficiari, Dosarul nr. 97/P/2006 vizând activitatea

infracțională detaliată anterior, în raport cu 860 învinuiți beneficiari, precum

și Dosarul nr. 98/P/2006 vizând activitatea infracțională detaliată anterior,

în raport cu 878 învinuiți beneficiari.

Cu privire la

inculpata O.C.M., Tribunalul a reținut că începând cu data de 16 aprilie 1998,

prin Decizia cu nr. 54/1998 a directorului general al D.G.M.P.S. a Municipiului

București, a fost numită membră în Comisia pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate pe motive politice, conform Decretului-Lege nr.

118/1990, republicat.

Pentru a pune în

aplicare atribuțiile lor, membrii comisiei, din proprie inițiativă, au luat

unele măsuri operative de lucru, între care și înființarea unui registru

special cu ajutorul căruia s-a ținut evidența beneficiarilor Decretul-Lege nr.

118/1990, sub aspectul identificării acestora, a cererilor lor, temeiul juridic

de încadrare în dispozițiile decretului, evidența deciziilor și data emiterii

lor, soluția adoptată de comisie, modul de comunicare a deciziilor către

titulari, mențiuni privind rămânerea definitivă a deciziilor și altele.

Potrivit Deciziei nr.

54/1998, membrii comisiei aveau ca atribuții să analizeze cererile petenților,

să redacteze și să semneze încheierea de ședință în care se arăta, motivat,

hotărârea luată.

Dosarul format la

Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială, primea mai întâi număr de

înregistrare și trebuia să conțină următoarele documente: cererea petentului

(eventual formular tipizat) prin care solicita stabilirea calității de

strămutat; acte doveditoare (adeverință emisă de Direcția Instanțelor Militare,

acte de stare civilă în xerocopie, alte acte după caz), care conform procedurii

administrative trebuiau datate și autentificate prin semnătură de către

funcționarul public, pentru conformitate cu originalele.

După soluționarea

cererilor, Comisia emitea decizii, pe care le înainta conducerii D.G.M.P.S.

pentru semnare.

Pe decizia astfel

semnată de conducerea unității și înregistrată în registrul special (numărul

trecut pe coperta fiecărui dosar), secretara comisiei aplica ștampila

D.G.M.P.S. Conform metodologiei doar secretara comisiei avea acces la

calculator pentru procesarea deciziilor sau altor adrese și comunicări.

Decizia semnată și

ștampilată (un exemplar) era restituită petentului care semna pentru primirea

ei.

Comisia a funcționat

în baza Deciziei nr. 54/1998 până la data de 21 august 2000, când s-au

declanșat anchete administrative și apoi, penale, privind membrii comisiei și

modul de eliberare a deciziilor.

Contrar metodologiei

descrise mai sus inculpații L.G. și O.C. erau contactați de beneficiar sau de

către intermediar, de la care primeau documentele necesare emiterii deciziei de

strămutat conform Decretul-Lege nr. 118/1990.

Cei doi învinuiți,

încălcând metodologia nu primeau cererile completate ori semnate de petent, nu

certificau pentru conformitate actele doveditoare ori de stare civilă depuse,

nu întocmeau încheierile de ședință ale comisiei, nu restituiau un exemplar

original al deciziei D.G.M.P.S. direct petentului, ori în cazul în care înmânau

decizia altei persoane, o făceau fără să pretindă procură specială care să

rămână în original la dosar.

Referitor la

inculpata O.C., tribunalul a reținut că activitatea de primire, înregistrare și

verificare a dosarelor depuse de beneficiari ori de intermediari a continuat și

după ce aceasta a fost numită la A.N.O.A.F. București (din 1 ianuarie 1999),

care avea sediul în altă locație decât D.G.M.P.S., ceea ce demonstrează că

aceasta și-a îndeplinit în fapt, dar și în drept atribuțiile de membru al

Comisiei de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 până la data de 21 august

2000, când Decizia nr. 54/1998 a fost anulată.

Au fost situații în

care atât inculpatul L.G., cât și inculpata O.C., contrar îndatoririlor de

serviciu statuate în Decizia nr. 54/1998 a DGMPS, au scris cereri olografe, au

completat cereri (pe formular tipizat) și au semnat în numele învinuiților

beneficiari prin care solicitau conducerii DGMPS (și implicit Comisiei de

aplicare a Decretul-Lege nr. 118/1990) eliberarea unei decizii din care să

rezulte că era persecutat politic prin strămutare.

Spre deosebire de

inculpatul L.G., inculpata O.C. completa deciziile tipizate (primite de la

L.G., pe care, ulterior, le multiplica) prin dactilografiere cu mașinile de

scris personale, ridicate pe parcursul urmăririi penale, după care le ducea la

sediul D.G.M.P.S., pentru a fi semnate și ștampilate.

Deciziile false emise

în prezenta cauză au fost semnate și datate pentru formula

"definitiv" atât de inculpatul L.G., cât și de inculpata O.C.M..

În privința

modalității de semnare și ștampilare a deciziilor false, inculpatul L.G. fie

prezenta deciziile la conducere în vederea semnării și ștampilării (puține

cazuri), fie xerografia semnătura directorului peste care aplica apoi ștampila

instituției (D.G.M.P.S.) și o înmâna persoanelor interesate.

Din verificarea

datelor din registrul Comisiei de Aplicare Decretul-Lege nr. 118/1990 și din

condica de la registratura generală rezultă că numerele de înregistrare a

cererilor erau date în ordine crescătoare, atât în registru, cât și în condica

de la registratura generală, fiind menționată și data înregistrării

Regula era ca toate

cererile primite într-o singură zi la registratura generală să fie înregistrate

în aceeași zi și în registru special al comisiei, astfel că numărul de

înregistrare trebuia să fie aceeași atât în condica registraturii generale cât

și în registrul special.

Din conținutul

registrului s-a constatat că, înregistrările efectuate din aprilie 1998 până în

aprilie 1999, aparțineau secretarei Comisiei, numita A.L..

După aprilie 1999

înregistrările au fost făcute de membrii Comisiei, respectiv O.C. și L.G..

Din cercetările

efectuate a rezultat că, de regulă, inculpatul care înregistra dosarele era cel

care le și lucra, în sensul că: primea actele, le verifica prin confruntarea cu

cele originale, semnând pentru conformitate, redacta proiectul de decizie,

prezenta acest proiect spre semnare unuia dintre directorii generali-adjuncți

spre semnare, preda deciziile beneficiarilor ori intermediarilor (două

exemplare din cele patru) urmând ca, ulterior să completeze și celelalte

rubrici ale Registrului.

Din analiza datelor

înscrise în registru se pot identifica grupuri de beneficiari, de la 2 - 3

persoane până la 20 - 30, avându-se în vedere succesiunea numerelor de

înregistrare, a cererilor și a datei comunicării deciziilor. În aceste

situații, beneficiarii din asemenea grupuri au cereri înregistrate una după

alta, în aceeași zi, deciziile fiind eliberate în numele acestora și predate

tot într-o singură zi, unei singure persoane (intermediar).

În ceea ce privește

persoanele beneficiare, care nu au fost recunoscute de intermediari, mențiunile

din registru au venit în sprijinul identificării acestora prin apartenența

acestora la grupul de persoane pentru care s-a solicitat acordarea drepturilor,

grup pentru care deciziile au fost ridicate la aceeași dată.

Ca și inculpatul

I.F., în schimbul emiterii deciziilor ce atestau în fals calitatea de strămutat

și recunoșteau drepturile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, inculpații

L.G. și O.C., separat, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, au primit sumele sau diverse alte bunuri (țigări, cafea,

băutură, produse cosmetice sau alimentare), direct de la învinuiții beneficiari

sau le erau înmânate de către diferiți intermediari odată cu depunerea

dosarelor de solicitare a deciziilor de strămutați.

Tribunalul a reținut

că inculpații L.G. și O.C. au prevăzut și au acceptat că prin faptele lor poate

prejudicia în mod grav autoritățile, care acordau falșilor strămutați

drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește

pe beneficiarii adeverințelor și deciziilor de strămutați, din probele

administrate în cauză în ambele faze ale procesului penal, tribunalul a reținut

că aceștia erau racolați de intermediarii cercetați în legătură cu

infracțiunile deduse judecății din interiorul cercului dintre cunoscuți,

vecini, rude, etc, sau pur și simplu oameni cu care intermediarii intrau

întâmplător în vorbă. Acești intermediari solicitau beneficiarilor - martori în

prezenta cauză - copii ale actelor de identitate și sume de bani, din care o

parte erau destinate inculpaților ce întocmeau actele false, iar restul revenea

intermediarilor, care luau mai întâi legătura cu inculpatul I.F., care întocmea

adeverințele false, iar ulterior cu inculpații L.G. sau O.C..

În ceea ce privește

pe inculpata O.C., tribunalul a reținut că deși aceasta a susținut că nu a

cunoscut caracterul fals al adeverințelor de strămutat și că foarte târziu a

avut anumite bănuieli cu privire la realitatea și legalitatea acestor

adeverințe, apărările inculpatei au fost apreciate ca vădit neîntemeiate și

contrare probelor administrate în cauză.

Astfel, tribunalul a

constatat că inculpata a fost judecată în mai multe dosare pentru falsificarea

unui număr extrem de mare de decizii de strămutat prin inserarea de mențiuni

nereale, cu încălcarea gravă a atribuțiilor sale de serviciu.

Faptul că deciziile

erau emise în lipsa unor cereri scrise din partea beneficiarilor, faptul că, în

numeroase situații, inculpata redacta astfel de cereri și le semna în mod fals

în numele petenților, faptul că inculpata nu certifica pentru conformitate

actele doveditoare de stare civilă, faptul că atât primirea cererilor, cât și

predarea deciziilor de strămutat se făcea de la și către terțe persoane -

intermediari, de la care primea diverse bunuri necuvenite -, faptul că

intermediarii nu se legitimau printr-o procură specială prevăzută de

metodologia de lucru a comisiei din care făcea parte inculpata, numărul extrem

de mare de adeverințe neînsoțite de alte înscrisuri doveditoare ale

strămutării, toate aceste împrejurări dovedesc fără umbră de îndoială că

inculpata a conștientizat și acceptat posibilitatea ca adeverințele să fie

falsificate și a falsificat deciziile de strămutat prin inserarea datelor

nereale din adeverințe. În plus, inculpata a prevăzut și cel puțin a acceptat

ca deciziile emise să fie ulterior folosite la instituțiile abilitate pentru

acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu consecința

păgubiții patrimoniului acestor instituții.

În condițiile în care

inculpata O.C. avea și studii superioare juridice, este imposibil a se reține

că falsificarea deciziilor de strămutat s-a făcut din culpă.

De altfel, prevederea

de către inculpată a posibilității ca adeverințele primite să fie false, precum

și cunoașterea de către inculpată a atribuțiilor de serviciu pe care le avea

rezulta în mod cert din declarațiile acesteia.

Împotriva acestei

sentințe penale a declarat apel inculpata O.C.M.. Inculpata O.C.M. în motivarea

apelului a susținut, în esență, că instanța de fond nu a manifestat rol activ

în cauză conform art. 4 C. proc. pen. și nu a efectuat o cercetare

judecătorească completă, situație în care nu a făcut o corectă individualizare

a pedepselor aplicate, în mod nelegal s-a dispus la renunțarea la audierea

martorilor din lucrări și a soluționat greșit latura civilă a cauzei.

Prin Decizia nr. 220A

din 11 iulie 2012 pronunțată de Curtea d Apel București, secția a II-a penală

s-a dispus admiterea apelurilor declarate de către apelanții inculpați I.F. și

O.C.M. și de apelantele părți responsabile civilmente Agenția pentru Plăti, și

Inspecție Socială a Municipiului București și Ministerul Justiției, cu

consecința desființării Sentinței penale apelate nr. 30 din 16 ianuarie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Curtea a reținut că

în perioada noiembrie 1998 - iunie 2000, inculpatul I.F. a îndeplinit funcția

de ajutor în biroul arhivă, anexă la Tribunalul Militar Teritorial București,

fiind angajat al Ministerului Apărării Naționale care, prin ordinul Șefului

Direcției Management Resurse Umane nr. 6 din 5 iunie 2000, în baza art. 43

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și

art. 12 din Ordinul General al Ministrului Apărării Naționale nr. 44/1994, pe

data de 15 iunie 2000 plutonierul major I.F., ajutor în biroul arhivă, anexă la

Tribunalul Militar Teritorial București, a fost trecut în rezervă prin

aplicarea art. 85 alin. (1) lit. h) din aceeași lege.

În raport de acest

ordin depus la dosar la solicitarea instanței de apel, s-a constatat întemeiat

motivul de apel invocat în cauză de partea responsabilă civilmente Ministerul

Justiției, care a susținut corect că inculpatul I.F. nu a fost prepusul său,

acesta fiind angajat și eliberat din funcție de Ministerul Apărării Naționale,

instituție care trebuia citată în cauză în calitate de parte responsabilă

civilmente.

Constatând

nelegalitatea hotărârii apelate, s-a evidențiat că judecarea cauzei a avut loc

în lipsa unei părți nelegal citate, partea responsabilă civilmente, Ministerul

Apărării Naționale, așa încât s-au admis toate apelurile declarate în speță, în

baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a sentința penală apelată și s-a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București.

Împotriva acestei

Decizii nr. 220/A din 1 iulie 2012 a Curții de Apel București s-a exercitat

calea de atac a recursului de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

S-au invocat

nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate pentru următoarele argumente:

Ca motive de

procedură, s-a apreciat că desființarea sentinței se poate dispune doar dacă

partea nu a fost legal citată, ori în cauză toate părțile cauzei au fost legal

citate, motiv pentru care apelul nu putea fi admis.

Astfel, s-a arătat că

părțile dobândesc calitatea legală în condițiile codului de procedură penală,

aspecte care nu mai pot fi analizate după pronunțarea unei hotărâri de primă

instanță, în calea de atac a apelului, cu atât mai mult cu cât introducerea în

cauză a acestora nu a fost solicitată de partea civilă, singura în măsură să

formuleze o astfel de cerere.

Concret, în măsura în

care instanța de apel ar fi considerat că nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale ale comitentului pentru fapta prepusului, s-a

apreciat că putea să admită apelul Ministerului Justiției și să înlăture

obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile.

În continuare au fost

aduse argumente juridice și de fapt ce pe fond ar justifica existența

raportului de subordonare a inculpatului I.F. față de Ministerul Justiției în

săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa.

În concluzie, în baza

cazurilor de casare de la pct. 10 și 17

2

s-a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru judecarea apelurilor

la Curtea de Apel București.

Prin Decizia penală

nr. 4207 din 19 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a casat decizia penală atacată și

s-a trimis cauza la aceeași instanță, Curtea de Apel București, pentru

continuarea judecării cauzei.

Instanța supremă a

arătat că în cauză părțile au fost legal citate, iar introducerea în cauză a

Ministerului Apărării Naționale ca parte responsabilă civilmente nu a fost

solicitată de partea civilă.

Totodată, s-a

subliniat caracterul devolutiv integral al căii de atac al apelului, așa încât

în măsura în care instanța de apel ar fi considerat că nu sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile ale comitentului pentru fapta prepusului, putea

să admită apelul Ministerului Justiției și să înlăture obligarea acestuia la

plata despăgubirilor civile.

De asemenea, instanța

supremă a arătat că împotriva inculpatului I.F. au fost înregistrate mai multe

dosare, cu fundament faptic asemănător, fiind pronunțate în unele cauze

hotărâri judecătorești care au urmat și toate căile de atac, până la nivelul

instanței supreme.

Instanța de recurs a

subliniat și aspectul de fond vizând contextul că parte responsabilă civilmente

a figurat întotdeauna Ministerul Justiției, dar și a împrejurării că prin

Decizia nr. 75 din 9 martie 2012 a Curții de Apel București s-a dezbătut

efectiv această problemă juridică și s-a stabilit că Ministerul Apărării

Naționale nu are calitatea de parte responsabilă civilmente, astfel că nu

răspunde solidar cu inculpatul I.F. la repararea pagubei.

Instanța supremă a

arătat că în rejudecarea apelurilor, cu caracter devolutiv integral, instanța

învestită - Curtea de Apel București - trebuie să hotărască la modul efectiv

asupra acestei probleme juridice vizând persoana care are calitatea de parte

responsabilă civilmente în cauză. Pe cale de consecință,a mai arătat instanța

supremă, se impune continuarea judecății din apel de la stadiul imediat

prealabil pronunțării deciziei, toate actele procedurale întocmite rămânând

valabile.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel București - secția a II-a penală, la data de

29 ianuarie 2013, sub nr. 2023/2/2013* (299/2013).

La termenul de

judecată din data de 16 aprilie 2013, apelantul inculpat I.F. a declarat că

înțelege să-și retragă apelul formulat în cauză.

De asemenea, la

același termen, inculpata O.C.M., prin avocat, a solicitat schimbarea

încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina sa, în sensul înlăturării

alin. (5) din art. 215 C. pen., arătând că prejudiciul din cauză nu a fost

stabilit cu certitudine, prejudiciul fiind recuperat, reținându-se doar

penalități de întârziere. Aceasta a mai arătat că dorește să beneficieze de

prevederile art. 320

1

C. proc. pen., sens în care a și dat

declarație, fiind atașată la dosar, solicitând reindividualizarea pedepsei

aplicate, în susținerea apelului fiind depuse o serie de înscrisuri referitoare

la circumstanțele personale ale inculpatei.

Prin Decizia penală

nr. 127/A din 24 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării

juridice formulată de apelanta inculpată O.C.M..

În temeiul art. 379

pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de inculpata O.C.M.,

Ministerul Justiției și Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a

Municipiului București împotriva Sentinței penale nr. 30 din 16 ianuarie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

A desființat, în

parte, sentința penală atacată și rejudecând, în fond:

În baza art. 320 C.

proc. pen. a respins ca tardiv formulată cererea inculpatei O.C.M. de judecare

a cauzei în procedura simplificată.

A redus pedeapsa

aplicată inculpatei O.C.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen.

rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 C. pen., de la 5 ani închisoare la 4 ani

închisoare.

În baza art. 33 și

art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatei O.C.M. în pedeapsa

cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 346 C.

proc. pen. rap. la art. 14 C. proc. pen., art. 998 și urm. C. civ. a obligat în

solidar inculpații I.F., acesta în solidar și cu partea responsabilă civilmente

Ministerul Justiției, și L.G. și O.C.M., aceștia și în solidar cu partea

responsabilă civilmente Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București,

la plata de despăgubiri civile, după cum urmează:

- 521.289,23 lei

către partea civilă RATB;

- 12.858,24 lei către

partea civilă Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale, sector 1 București;

- 116.430 lei către

partea civilă Societatea Comercială de Transport cu Metroul București M. S.A.;

- 1.935.575,09 lei

către partea civilă Casa de Pensii a Municipiului București;

- 402 lei către

partea civilă Consiliul Local Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanțe

Publice Locale;

- 8.438 lei către

partea civilă Consiliul Local Sector 2 - Direcția de Venituri Buget - Local

Sector 2;

- 14.841,68 lei către

partea civilă Consiliul Local Sector 3 - Direcția de Impozite și Taxe Locale

Sector 3.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței penale apelate.

Pentru a se pronunța

în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele aspecte:

Curtea a constatat că

faptele reținute în sarcina apelantei inculpate există și întrunesc în drept -

obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a

fost trimisă în judecată.

Probele administrate

în cauză, care nu au fost infirmate în cursul cercetării judecătorești,

dovedesc situația de fapt reținută, respectiv că inculpata în perioada aprilie

1998 - iunie 2000, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la intervale

scurte de timp, după același mod de operare și în împrejurări similare, în

calitate de funcționară a DGMPS București și membră în comisia de aplicare a

Decretul-Lege Nr. 118/1990, constituită la nivelul mun. București, nu a respins,

a acceptat promisiunea ori a pretins și a primit diverse foloase ce nu i se

cuveneau, în sumă totală de 1.560 RON de la învinuiții intermediari, dar și

direct de la învinuiții beneficiari, în scopul de a face un act contrar

îndatoririlor de serviciu, fapte ce întrunesc atât pe latură obiectivă, cât și

pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită

în formă continuată prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. (290 fapte).

Având în vedere

calitatea inculpatei de la momentul săvârșirii faptelor, în mod corect

tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Totodată, faptele

aceleiași inculpate, care, în perioada aprilie 1998 - iunie 2000, în baza

aceleiași rezoluții infracționale, la intervale scurte de timp, după același

mod de operare și în împrejurări similare, a falsificat deciziile emise în

calitate de membră a Comisiei de aplicare a Decretului-Lege Nr. 118/1990, pe

care le-a remis (direct ori prin intermediari) către învinuiții beneficiari

pentru ca aceștia să inducă în eroare instituțiile care acordau drepturile ori

facilitățile prev. de Decretul-Lege nr. 118/1990, folosind documentele false,

ajutând astfel ca învinuiții beneficiari să obțină foloase materiale injuste

(indemnizații lunare, permise de călătorie gratuite, scutire de impozite, etc.,

acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990), prejudiciul cauzat fiind evaluat la

suma de 1.387.918 RON, întrunesc atât pe latură obiectivă, cât și pe latură

subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la

înșelăciune în formă continuată prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 215

alin. (1), (2) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (276

fapte).

Modul în care

inculpata a acționat, demonstrează că susținerile sale inițiale în sensul că nu

a cunoscut caracterul fals al adeverințelor de strămutat și că foarte târziu a

avut anumite bănuieli cu privire la realitatea și legalitatea acestor

adeverințe sunt vădit neîntemeiate și contrare probelor administrate în cauză.

Astfel, faptul că

deciziile erau emise în lipsa unor cereri scrise din partea beneficiarilor,

împrejurarea că, în numeroase situații, inculpata redacta astfel de cereri și

le semna în mod fals în numele petenților, faptul că inculpata nu certifica

pentru conformitate actele doveditoare de stare civilă, că atât primirea

cererilor, cât și predarea deciziilor de strămutat se făcea de la și către

terțe persoane - intermediari, de la care primea diverse bunuri necuvenite,

respectiv că intermediarii nu se legitimau printr-o procură specială prevăzută

de metodologia de lucru a comisiei din care făcea parte inculpata, numărul

extrem de mare de adeverințe neînsoțite de alte înscrisuri doveditoare ale

strămutării, toate aceste împrejurări dovedesc fără umbră de îndoială că

inculpata a conștientizat și acceptat posibilitatea ca adeverințele să fie

falsificate și a falsificat deciziile de strămutat prin inserarea datelor

nereale din adeverințe.

În plus, inculpata a

prevăzut și cel puțin a acceptat ca deciziile emise să fie ulterior folosite la

instituțiile abilitate pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege

nr. 118/1990, cu consecința păgubirii patrimoniului acestor instituții.

De altfel, prevederea

de către inculpată a posibilității ca adeverințele primite să fie false, precum

și cunoașterea de către inculpată a atribuțiilor de serviciu pe care le avea

rezultă în mod cert din declarațiile acesteia.

Astfel, fiind

audiată, la datele de 16 iulie 2009 și 29 septembrie 2009, inculpata O.C.M. a

recunoscut săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa, din declarațiile

inculpatei rezultând cu claritate că, deși a cunoscut sau cel puțin a avut o

bănuială serioasă că adeverințele prezentate de diverșii intermediari sunt

false, aceasta a acceptat posibilitatea ca și deciziile de strămutat să fie

falsificate prin inserarea de date nereale, atitudinea inculpatei fiind

determinată în mare măsură de foloasele necuvenite obținute în schimbul

deciziilor falsificate.

Faptul că inculpata,

care are studii juridice, a recunoscut în cursul urmăririi penale infracțiunile

săvârșite, confirmă o dată în plus reprezentarea subiectivă, pe care aceasta a

avut-o cu privire la faptele imputate, fiind cu desăvârșire exclusă ideea

săvârșirii faptelor din culpă.

Prin urmare,

încadrarea juridică este corectă și corespunzătoare stării de fapt dovedite.

Referitor la

solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul eliminării

dispozițiilor alineatului 5 al art. 215 C. pen. referitor la producerea unor

consecințe deosebit de grave, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată,

atâta timp cât prejudiciul produs în cauză se încadrează în dispozițiile

articolului menționat, fiind dovedit de materialul probator administrat în

cauză, mai ales de listele cu debitele restante prezentate de părțile vătămate,

pe care inculpata nu le-a contestat.

Totodată, apelanta

inculpată nu a argumentat de ce nu se poate reține acest prejudiciu, respectiv

nu a făcut dovada faptului că s-a achitat o parte din respectivul prejudiciu în

așa fel încât cuantumul acestuia să fie mai mic decât cel prevăzut de art. 215

alin. (5) C. pen. raportat la art. 146 C. pen.

Susținerile sale în

sensul că, de fapt, în cauză au fost solicitate doar penalități de întârziere

nu sunt reale, față de constituirile de parte civilă formulate în cauză și

aflate în dosarul tribunalului.

Totodată, susținerile

apelantei inculpate în sensul că aceste debite ar trebui imputate

beneficiarilor față de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală nu pot

fi primite, câtă vreme este vorba de fapte continuate pentru care inculpații

răspund în solidar, întrucât aceștia sunt participanți la comiterea lor.

Încadrarea juridică

dată faptei de înșelăciune este exactă, fiind aplicabile dispozițiile alin. (5)

privind consecințele deosebit de grave, întrucât prin contribuția sa

importantă, conjugată cu contribuția celorlalți inculpați intermediari,

inculpata a facilitat inducerea în eroare a instituțiilor statului, de către

inculpații beneficiari cu consecința producerii unui prejudiciu, calculat prin

însumarea tuturor prejudiciilor rezultate din actele materiale realizate, ce a

atins pragul consecințelor deosebit de grave. Astfel, prin modul în care s-au

conjugat acțiunile infracționale în cauză, inculpata a acceptat producerea

rezultatului păgubitor.

Cu privire la

celelalte critici formulate de apelanta inculpată, referitoare la neexercitarea

rolului activ al instanței de fond în efectuarea unei complete cercetări

judecătorești precum și de aplicarea art. 329 C. proc. pen., Curtea constată că

sunt vădit nefondate, întrucât pe parcursul amplei cercetări judecătorești

desfășurate în prezenta cauză, au fost reaudiați inculpații principali,

intermediari și beneficiari și unii din martorii propuși prin rechizitoriu,

nefiind nelegală renunțarea la martorii propuși de acuzare atâta timp cât s-a

considerat că readministrarea acestei probe testimoniale nu mai este utilă,

existând aspecte de fapt și de drept lămurite deja, prin declarațiile

celorlalți martori pe care instanța de fond i-a audiat,în mod nemijlocit.

În ceea ce privește

cererea apelantei inculpate de aplicarea a dispozițiilor art. 320 ind. 1 C.

proc. pen., Curtea a constatat că a fost tardiv formulată și a respins-o ca

atare, având în vedere Ordonanța nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea

unor acte normative, care a fost publicată în M.Of. nr. 931/29.12.2011.

În actul normativ

menționat se arată la art. XI că referitor la cauzele aflate în curs de

judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanță începuse anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, dispozițiile art. 320

1

C. proc.

pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedură completă

imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

Prin urmare, sentința

apelată a fost pronunțată la data de 16 ianuarie 2012, dezbaterile având loc la

data de 12 decembrie 2011, așa încât la primul termen de judecată imediat

următor, respectiv în fața instanței de apel, apelanta inculpată trebuia să

solicite aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., acestea

neaplicându-se fără solicitarea expresă a inculpatei, conform prevederilor art.

320 ind. 1 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față,

însă, apelanta inculpată a solicitat aplicarea acestor dispoziții doar la

primul termen cu procedura legal îndeplinită în fața instanței de apel

învestită cu continuarea judecății apelurilor, Decizia penală nr. 4207 din 19

decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție precizând în

mod expres că se impune continuarea judecății din apel de la stadiul imediat

prealabil pronunțării Deciziei nr. 220/A din 1 iulie 2012 a Curții de Apel

București, toate actele procedurale întocmite rămânând valabile.

Astfel cum se poate

observa din încheierea din data de 11 mai 2012 și din motivele de apel depuse

la dosar de către apelanta inculpată, apelanta nu a invocat aplicarea

dispozițiilor art. 320 ind. 1 C. proc. pen., iar la data de 15 iunie 2012 -

după repunerea cauzei pe rol - cauza s-a amânat pentru lipsa relațiilor

solicitate Ministerului Apărării Naționale, ultimul termen fiind la data de 11

iulie 2012, când au avut loc și dezbaterile în fața instanței de apel, când

iarăși apelanta inculpată nu a solicitat aplicarea art. 320 ind. 1 C. proc.

pen.

Prin urmare, anterior

pronunțării Deciziei penale nr. 220A din 1 iulie 2012 în fața instanței de apel

au fost mai multe termene de judecată, cu procedura legal îndeplinită, la care

apelanta inculpată nu a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 ind. 1 C.

proc. pen., așa încât fiind depășit stadiul procesual până la care trebuia să

se solicite judecarea cauzei în procedura simplificată, Curtea va respinge, ca

tardiv formulată cererea inculpatei O.C.M. de judecare a cauzei în procedura

simplificată.

Referitor însă la

individualizarea pedepselor aplicate inculpatei, Curtea a constatat că se

impune reducerea pedepsei aplicate acesteia pentru infracțiunea prevăzută de

art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 C. pen., de la 5 ani

închisoare la 4 ani închisoare, având în vedere timpul scurs de la săvârșirea

faptelor, împrejurarea că inculpata a regretat fapta comisă, conștientizând că

fapta săvârșită, pentru care a realizat beneficii relativ mici, a implicat-o

într-un număr foarte mare de procese desfășurate din anul 2000 până în prezent,

vârsta inculpatei, situația sa familială, profesională și socială rezultată din

actele depuse în circumstanțiere, ținând cont de contribuția acesteia la

comiterea faptelor deduse judecății, de lipsa antecedentelor penale la data

comiterii faptelor, dar și de împrejurarea că prin Decizia penală nr.  75 din 9

martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, rămasă

definitivă, inculpatei O.C.M. i s-a aplicat pentru o faptă similară pedeapsa de

4 ani închisoare pentru un număr mai mare de acte materiale (746 de acte

materiale, care însumate au creat un prejudiciu total de 20.133.698.469 ROL),

decât cel din prezenta cauză (276 de acte materiale).

Pe de altă parte, o

reducere mai însemnată a pedepsei aplicate nu s-a impus, față de numărul mare

de acte materiale, de cuantumul prejudiciului produs, de atingerea adusă

prestigiul instituțiilor publice, inculpata săvârșind fapta în calitatea de

funcționar al DGMPS București și membră în comisia de aplicare a Decretul-Lege

Nr. 118/1990.

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire al art. 6 din

Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O.U.G. nr.

43/2002, art. 74 lit. a) C. pen. și art. 80 C. pen. Curtea a constatat că s-a

făcut o justă individualizare prin raportare la criteriile prevăzute de art. 72

C. pen.

Împotriva acestei

decizii penale au formulat recurs părțile responsabile civilmente Agenția

pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București și Ministerul

Justiției, sub aspectul laturii civile.

Prin Decizia penală

nr. 530 din 13 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, a respins ca nefondate, recursurile declarate de părțile responsabile

civilmente Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București

și Ministerul Justiției împotriva Deciziei penale nr. 127/A din 24 aprilie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, privind și pe

inculpații I.F., O.C.M. și L.G.. A obligat recurentele părți responsabile

civilmente la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei

decizii penale, inculpata O.C.M. a formulat contestație în anulare. A susținut

prin motivele sale scrise că Înalta Curte, la momentul judecării recursului nu

s-a pronunțat și cu privire la intervenirea prescripției speciale a răspunderii

penale a inculpatei. A arătat că față de data săvârșirii faptelor, aprilie 1998

- iunie 2000, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în

iunie 2008.

Examinând contestația

în anulare formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu

criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru

următoarele considerente:

Din coroborarea

dispozițiilor art. 386 cu cele ale art. 385

1

alin. (4) C. proc.

pen., rezultă că hotărârile date în recurs, nu pot fi atacate cu contestație în

anulare, atât timp cât inculpata nu a exercitat calea de atac a recursului și

nu a invocat aspecte de nelegalitate cu privire la decizia penală pronunțată de

instanța de apel. Cu alte cuvinte, contestația în anulare nu poate fi

exercitată trecând peste recurs, omisso medio.

Principiul ierarhiei

în exercitarea căilor de atac impune părților să exercite căile de atac în

ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat

recurs sau care, declarând recurs, nu formulează o anumită critică prin

intermediul acestei căi de atac împotriva deciziei penale pronunțate de

instanța de apel, nu are deschisă calea extraordinară a contestației în anulare

prevăzută de art. 386 - 392 C. proc. pen.

Atribuțiile instanței

de control judiciar în contestație în anulare se referă la verificarea

aspectelor care se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 386 C. proc. pen.

și, cât timp inculpata nu a declarat recurs, criticile sunt formulate omisso

medio și nu pot fi primite de această instanță.

Astfel, inculpata nu

a formulat recurs împotriva Deciziei penale nr. 127/A din 24 aprilie 2013 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală, prin care să invoce aplicarea

dispozițiilor privitoare la prescripția răspunderii penală. În cauză au

formulat recurs, doar sub aspectul laturii civile, părțile responsabile

civilmente Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București

și Ministerul Justiției. În mod corect, Înalta Curte, în judecarea recursului

în Dosarul nr. 2023/2/2012* s-a pronunțat doar cu privire la aspectele invocate

de părțile menționate, fără a face referire la aspectele de natură penală,

neinvocate pe calea recursului de către inculpată, însă susținute pe calea

extraordinară de atac a contestației în anulare.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare

formulată împotriva Deciziei penale nr. 530 din 13 februarie 2014 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Va obliga

contestatoarea O.C.M. la plata sumei de 100 de lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea O.C.M.

împotriva Deciziei penale nr. 530 din 13 februarie 2014 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.

2023/2/2012*.

Obligă contestatoarea

la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 20 iunie 2014.

Procesat de GGC - CL