ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2459/2019

Ședința publică din data de 10 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.07.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Județean Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale, anularea notificării nr. x/30.03.2016, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 3727 pronunțată în data de 24 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamantul Consiliul Județean Brașov, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamantul Consiliul Județean Brașov, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

S-a susținut că hotărârea recurată este nelegală și cuprinde motive contradictorii atrăgând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de intimatul M.C.S.I., instanța de fond s-a raportat la dispozițiile art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011, față de care a reținut că "pot face obiectul cererii de chemare în judecată hotărârile pronunțate de organele competente în soluționarea contestațiilor formulate împotriva titlului de creanță, în cauza de față notificarea nr. x/30.03.2016", iar "obiectul cererii de chemare în judecată nu este cel prevăzut de art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011".

Susține față de cele anterior arătate că instanța de fond a apreciat că procedura de anulare a actului administrativ contestat era cea prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011.

Cu toate acestea, instanța de fond a reținut în motivarea soluției date și împrejurarea că "plângerea prealabilă nu a fost soluționată de către autoritatea pârâtă în termenul legal general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004". Judecătorul fondului s-a raportat în motivarea sa la dispozițiile legii generale în materie, deși O.U.G. nr. 66/2011 conținea o reglementare proprie cu privire la termenul în care autoritatea are obligația de a soluționa contestația administrativă.

Prin urmare, considerentele sentinței recurate cuprind motive contradictorii în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în speță.

Având în vedere că instanța de fond a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 referitor la termenul de răspuns al autorității la plângerea prealabilă, aceasta a respins în mod nelegal acțiunea ca inadmisibilă, întrucât art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 permite celui interesat ca în lipsa unui răspuns la plângerea prealabilă, în termenul stabilit de lege, să sesizeze instanța cu acțiunea în anulare a actului administrativ vătămător. Procedura de contestare a notificării OIPSI nr. 3137/30.03.2016 este cea prevăzută de art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În speță, actul administrativ vătămător este Notificarea MCSI - OIPSI nr. 3137/30.03.2016, procedura de contestare a acestuia fiind cea de drept comun, respectiv cea reglementată de Legea nr. 554/2004, iar nu de O.U.G. nr. 66/2011.

Mai mult, din cuprinsul notificării se prevede în mod expres faptul că "Prezenta înștiințare nu se constituie în Proces-verbal/Notă de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare în sensul reglementat prin O.U.G. nr. 66/2011". Din răspunsul intimatului la plângerea prealabilă formulată de Consiliul Județean Brașov împotriva actului administrativ contestat nu a constat într-o decizie, în sensul dispozițiilor art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011, ci "Notificare cu privire la menținerea corecției financiare (...)" - Anexa nr. 1. Câtă vreme actul administrativ contestat nu reprezintă titlu de creanță în sensul O.U.G. nr. 66/2011, procedura de contestare actului administrativ menționat nu este cea reglementată de actul normativ antecitat, ci procedura de drept comun prevăzută de Legea nr. 554/2004, prin care persoana vătămată poate solicita instanței anularea actului administrativ vătămător.

Totodată a subliniat faptul că posibilitatea modificării Contractului de achiziție și modalitățile de punere în practică au fost prevăzute în mod expres în documentația de atribuire, nefiind adusă nicio atingere principiului transparenței și al tratamentului egal; prelungirea duratei de execuție a contractului de achiziție a fost o măsură care s-a impus din motive neimputabile Consiliului Județean Brașov sau Prestatorului, menționate la pct. 30 din cererea de chemare în judecată; prelungirea duratei de execuție a contractului de achiziție a fost precedată, de fiecare dată, de prelungirea contractului de finanțare; prelungirea termenului de execuție nu a avut nicio implicație asupra prețului contractului, modificarea contractului de achiziție nu a fost una substanțială, în raport cu criteriile prevăzute în acest sens în H.G. nr. 519/2014, respectiv la Nota de subsol V) aferentă Părții I.A., pct. 3 - Implementarea proiectului, constatările cuprinse în Notificarea OI PSI nr. 3137/30.03.2016 sunt neîntemeiate, iar actul administrativ menționat este nelegal.

In concluzie, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței civile, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecata.

Intimatul - pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale relevante, Înalta Curte constată, pe baza actelor și lucrărilor de la dosar, că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Soluția de inadmisibilitate a acțiunii promovate în cauză a fost întemeiată pe constatarea că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 în ceea ce privește procedura de contestare a Notificării nr. x/06.08.2015 emise în baza O.U.G. nr. 66/2011 și pe dispozițiile generale ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care, prin art. 7 alin. (1), condiționează sesizarea instanței de îndeplinirea procedurii prealabile administrative.

Inadmisibilitatea constatată prin dispozitivul sentinței a fost justificată de instanță cu argumente vizând momentul formulării cererii de chemare în judecată, reținându-se că aceasta ar fi fost introdusă în cauză mai înainte ca autoritatea emitentă a actului administrativ să fi soluționat plângerea prealabilă formulată împotriva acestuia.

Rezultă în raport de cele arătate că prima instanța nu a făcut distincție între prematuritate și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, doctrina și jurisprudența în materie deosebind între cele două tipuri de soluții, prematuritatea referindu-se la formularea acțiunii înainte de soluționarea plângerii prealabile, când nu s-a născut încă dreptul material la acțiune, iar inadmisibilitatea intervenind ca o sancțiune pentru neîndeplinirea unei condiții de exercițiu a acțiunii, în situația în care nu a avut loc sesizarea autorității publice emitente.

În speță, din întreaga argumentație a instanței rezultă în mod evident că soluția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată a fost pronunțată, nu pentru lipsa plângerii prealabile administrative, ci ca urmare a sesizării instanței mai înainte ca autoritatea emitentă a actului administrativ să fi soluționat contestația formulată împotriva Notificării emise în baza O.U.G. nr. 66/2011 sau să existe dovezi suficiente în sensul unui refuz din partea autorității emitente privind soluționarea contestației administrative.

Conform sentinței civile nr. 3727 din 24.11.2016, inadmisibilitatea acțiunii formulate în cauză a fost pusă în discuție de instanță prin raportare la prevederile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, față de invocarea acesteia pe cale de întâmpinare de pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale. În combaterea excepției, reclamantul a susținut că plângerea a fost soluționată de autoritatea emitentă a actului administrativ, la 5 luni de la depunerea ei și actul vătămător pe care a înțeles să-l conteste a fost notificarea prin care Consiliului Județean Brașov i s-a aplicat corecția financiară de 25 %. Răspunsul autorității la plângerea prealabilă, ce conține aceleași argumente ca și în notificarea respectivă, este un act subsecvent actului contestat.

Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este nelegală sub aspectul ce vizează aplicarea în cauză a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în corelație cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din aceeași lege. Astfel este eronată concluzia exprimată în sensul că acțiunea în contencios administrativ ar fi fost prematur introdusă la instanță, înainte de soluționarea plângerii prealabile. Mai mult nu se poate reține și că ulterior, după introducerea cererii de chemare în judecată, întrucât pârâtul a procedat la soluționarea contestației administrative, reclamantul a avut la dispoziție posibilitatea legală de a-și modifica obiectul cererii de chemare în judecată în condițiile art. 204 C. proc. civ., însă nu a înțeles să uzeze de această cale.

Spre deosebire de prima instanța, Înalta Curte arătă că, în accepțiunea textelor de lege enunțate, necesar și obligatoriu pentru sesizarea instanței este numai îndeplinirea procedurii prealabile administrative, nicidecum finalizarea acesteia printr-o decizie de admitere sau respingere a contestației/plângerii prealabile, în condițiile în care ceea ce se supune controlului de legalitate și cenzurii instanței de judecată este actul administrativ în sine, nu răspunsul autorității emitente în procedura plângerii prealabile.

Înalta Curte reține că, recurenta-reclamantă a formulat contestație prealabilă împotriva actului administrativ contestat în cauză.

Ca urmare, reținându-se că, în speță, a fost îndeplinită procedura plângerii prealabile (prin introducerea contestației la data de 04.05.2016), precum și faptul că respectiva contestație nu a fost soluționată de către autoritatea pârâtă în termenul de 30 zile prevăzut de lege, dar nici ulterior, până la data de 5 iulie 2016, când a avut loc sesizarea instanței, Înalta Curte constată că în mod greșit s-a procedat la respingerea acțiunii recurentului-reclamant fără o examinare pe fond a litigiului, cererea de chemare în judecată promovată în cauză nefiind prematur formulată sau inadmisibilă, din perspectiva aspectelor mai sus analizate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Județean Brașov și va dispune casarea sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță, în vederea continuării judecății.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Județean Brașov împotriva sentinței civile nr. 3727 din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și trimite cauza, spre continuarea judecății, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2019.