ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1247/2020

Ședința publică din data de 24 iunie 2020

asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 20 august 2019 pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. a solicitat înapoierea la domiciliul său din Spania a minorei B., care a fost răpită de tatăl acesteia, C., domiciliat în România, încă din luna aprilie 2019.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 2365 din 30 octombrie 2019, a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul C.. A dispus înapoierea minorei B., la reședința sa obișnuită din Spania. A stabilit termen pentru executarea obligației de înapoiere a minorei 2 săptămâni de la data rămânerii definitive a hotărârii sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului român în cuantum de 2500 RON. L-a obligat pe pârât la predarea pașaportului minorei sau a documentului de călătorie către reclamantă și să își dea concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorei. A autorizat-o pe reclamantă să preia minora personal sau, după caz, prin reprezentant în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit.

Prin decizia nr. 123 din 11 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, pe care a casat-o, în parte. A stabilit termen pentru executarea obligației de înapoiere a minorei, 2 săptămâni de la încetarea stării generale de pericol de deplasare, cauzată de epidemia de COVID 19. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

În practicaua deciziei, curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, apreciind că nu se impune acest demers, întrucât aspectele la care s-a făcut referire pot fi stabilite din interpretarea normelor, a celor cuprinse în Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003, respectiv a Convenției de la Haga, aceste aspecte neavând caracter de noutate sau de dificultate de interpretare.

Împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Europene de Justiție a declarat recurs, oral, apărătorul recurentului, potrivit celor consemnate în practicaua deciziei civile nr. 123 din 11 martie 2020 a Curții de Apel București. A arătat că va motiva în scris calea de atac exercitată, precizând că aceasta este admisibilă, în puterea principiului european al echivalenței raportat cu excepția de neconstituționalitate.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 25 mai 2020, a fixat termen de judecată la 24 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:

În drept, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.

În speță, decizia civilă nr. 123 din 11 martie 2020, în cuprinsul căreia s-a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, este definitivă, prin aceasta admițându-se recursul declarat împotriva sentinței tribunalului.

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, se observă prevederile Legii speciale nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Așadar, se impune a se stabili dacă dispozițiile menționatei legi prevăd posibilitatea atacării cu recurs a respingerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu soluționarea unor întrebări preliminare.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009 "(1) Instanța de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie".

Totodată, alin. (5) al aceluiași articol stipulează în sensul că "Încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța ierarhic superioară (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .)".

Ca atare, se constată că legea specială deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății, concomitent sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Or, în speță, prin măsura dispusă, obiect a recursului, instanța a constatat că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât aspectele la care s-a făcut referire pot fi stabilite din interpretarea normelor, a celor cuprinse în Regulamentul Consiliului nr. 2201/2003, respectiv a Convenției de la Haga, aceste aspecte neavând caracter de noutate sau de dificultate de interpretare.

Prin urmare, soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu se circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, legea nejustificând admisibilitatea recursului exercitat în cauză.

În condițiile în care prin legea specială nu se instituie posibilitatea atacării cu recurs a respingerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu se pot aplica, prin analogie, dispozițiile referitoare la promovarea recursului împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării Curții Constituționale, în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la legalitatea căii de atac, potrivit cărora o hotărâre judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

De asemenea, modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este consacrată prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un tribunal nu impune obligativitatea dublului grad de jurisdicție în materie civilă sau instituirea căii extraordinare de atac a recursului în toate materiile, dacă accesul la un tribunal cu plenitudine de jurisdicție este efectiv, statele având o marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Așadar, accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate gradele de jurisdicție, acest drept putând fi supus unor condiționări de formă și de fond, iar existența uneia ori a multor căi de căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituție și nici de vreun tratat internațional la care România este parte.

Față de prevederile legale menționate, soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este supusă recursului, iar exercitând calea extraordinară de atac, partea nu s-a conformat unei condiții specifice de admisibilitate a recursului.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Cum recursul de față înfrânge această regulă a procedurii civile, el se privește ca inadmisibil și va fi respins în consecință.

Văzând solicitarea intimatei A. de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat, conform înscrisului aflat la dosarului, recurentul urmează a fi obligat la plata acestei sume către intimată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de C. împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene din cuprinsul deciziei nr. 123 din 11 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurent la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimata A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 iunie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.