ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1183/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., în conformitate cu care, prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, la data de 17 decembrie 2019, sub nr. x/2019, petenta S.C. A. S.R.L. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 856 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, în dosarul nr. x/2017, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ.

Prin cererea formulată la termenul din 21 mai 2020, contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu privire la dispozițiile art. 1 lit. d), art. 3 și art. 4 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului și la dispozițiile art. 4 din Legea 213/1998.

În motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, contestatoarea a arătat că normele criticate încalcă principiul neretroactivității legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție, principiul egalității în fata legii, prevăzut de art. 16 din Constituție, dreptul la proprietate privată, recunoscut de art. 44 din Constituție, art. 20 coroborat cu art. 148 din Constituție si cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea din data de 21 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea contestatoarei S.C. A. S.R.L. de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, că în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în sensul că nu este îndeplinită cerința ca dispozițiile legale reclamate ca fiind neconstituționale să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în raport de cadrul procesual și stadiul concret al cauzei.

Împotriva încheierii din 21 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2019 a formulat recurs contestatoarea S.C. A. S.R.L.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 05 iunie 2020 și repartizat aleatoriu completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, completată ulterior la data de 02 iunie 2020, contestatoarea a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și trimiterea cauzei, pentru rejudecarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, în raport de prevederile art. 497 din C. proc. civ.

În susținerea căii de atac, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 5 și 8 din C. proc. civ., contestatoarea a arătat, în esență, următoarele:

Încheierea recurată a fost pronunțată cu încălcarea competențelor recunoscute exclusiv instanței de control constituțional, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, analizând pe fond excepția de neconstituționalitate invocată în condițiile în care această competență îi revine exclusiv Curții Constituționale.

A fost încălcat dreptul contestatoarei la pregătirea și susținerea apărărilor, precum și dreptul la un proces echitabil, reglementat și garantat de prevederile art. 6 din CEDO, din perspectiva în care instanța s-a pronunțat cu privire la excepția de inadmisibilitate a sesizării, pe care a invocat-o din oficiu, ulterior închiderii dezbaterilor, fără a fi pusă în discuția contradictorie a părților, iar timpul de susținere al cererii de sesizare a Curții Constituționale a fost în mod nepermis limitat, critică subsumată motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin nesocotirea normelor legale care reglementează competența ce revine exclusiv Curții Constituționale, instanța curții de apel a pronunțat o hotărâre străină de natura cauzei, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Curtea de apel Iași a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992; contrar reținerilor instanței, în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale, în sensul în care excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața instanței civile, de către una dintre părți, vizează prevederi legale în vigoare, iar textele legale invocate nu au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate.

De asemenea, examinarea admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale presupune întrunirea condițiilor prevăzute de art. 32 din C. proc. civ., condiții care sunt îndeplinite în speță.

În ceea ce privește obiectul cererii de sesizare a Curții Constituționale, acesta vizează norme legale care, deși abrogate, continuă să își producă efectele juridice, contrar reținerilor curții de apel care a apreciat că nici din această perspectivă nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Privitor la necesitatea existenței unei legături între norma criticată pentru neconstituționalitate și cauza dedusă judecății instanței în fața căreia s-a formulat sesizarea, aceasta reiese din "analiza concretă a particularităților speței, prin evaluarea incidenței textului legal criticat cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.", argumentată de amplele trimiteri atât la jurisprudența instanței supreme cât și a celei de contencios constituțional .

Analizând criticile deduse judecății, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În exercitarea prezentei căi de atac, contestatoarea s-a prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost invocat pur formal, contestatoarea neindicând norma de competență de ordine publică eludată de către instanță la pronunțarea încheierii recurate și nici nu a putut fi identificată, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., încălcarea de către curtea de apel a vreunei norme care să reglementeze competența de ordine publică.

Privitor la motivul de casare, vizat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Pct. 4 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează cazul în care hotărârea judecătorească a fost pronunțată ca urmare a unei imixtiuni a instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Potrivit alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, în situația în care excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Așadar, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței - de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate - este limitată de dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

Ca atare, în speță, nu se poate reține o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, așa cum se susține prin motivele de recurs.

Privitor la incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art, 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva limitării timpului în susținerea cererii, Înalta Curte reține din conținutul încheierii recurate că la termenul din 21 mai 2020, contestatoarea a fost reprezentată de avocat B. care a pus concluzii ample cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale nu este consecința invocării din oficiu a unei asemenea excepții, așa cum în mod greșit se susține, ci a faptului că s-a constat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din această perspectivă, nelegalitatea procedurală alegată de contestatoare nu este una fondată.

Deși își fundamentează, în drept, exercitarea căii de atac și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs contestatoarea nu aduce nicio critică care să susțină o eventuală nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei a încheierii recurate, context în care Înalta Curte, constată că acest motiv de recurs a fost invocat pur formal.

În ceea ce privește motivul de recurs dezvoltat de contestatoare, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepția invocată are legătură cu soluționarea cauzei, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În speță, contestatoarea a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 lit. d). art. 3 și art. 4 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului și a dispozițiilor art. 4 din Legea 213/1998.

Înalta Curte constată ca fiind juste ambele argumente reținute prin considerentele încheierii atacate, observându-se, în același timp, că prin niciuna din criticile recursului nu a fost demonstrat caracterul nelegal al acestora.

Cu referire la condiția legăturii între norma criticată pentru neconstituționalitate și cauza dedusă judecății instanței în fața căreia s-a formulat sesizarea, condiția de admisibilitate impusă prin norma art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi considerată ca îndeplinită.

În esență, în aprecierea caracterului inadmisibil al sesizării, instanța care a pronunțat încheierea atacată cu prezentul recurs a reținut că normele a căror neconstituționalitate a fost invocată, respectiv art. 1 lit. d), art. 3 și art. 4 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, respectiv dispozițiile art. 4 din Legea 213/1998 nu au legătură cu soluționarea contestației în anulare, în cadrul căreia au fost invocate prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ.. De asemenea, s-a arătat că motivele invocate în susținerea sesizării de neconstituționalitate constituie, în realitate, veritabile argumente pe fondul pricinii, și nu vizează cazurile de contestație în anulare, titularii acestei căi extraordinare de atac, termenul de declarare sau procedura de judecată.

Astfel, se observă că argumentele invocate de contestatoare în susținerea sesizării sunt toate legate de elementele particulare ale litigiului, arătându-se că prevederile legale din cuprinsul O.G. nr. 128/1998 și cele din Legea nr. 213/2018, în interpretarea cărora instanța de recurs a reținut că orice bun revendicat ar putea constitui proprietatea privată a statului, în mod automat, fără derularea unei proceduri de inventariere sau notare în cartea funciaă, contravin prevederilor constituționale care garantează neretroactivitatea legii, egalitatea în fața legii, dreptul la proprietate privată și interzicerea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, fără o justă și prealabilă despăgubire.

Se deduce astfel, că argumentele de neconstituționalitate avute în vedere de autorul sesizării sunt strict legate de modul efectiv în care dispozițiile O.G. nr. 128/1009 și Legea nr. 213/1998 au fost interpretate și aplicate la cazul concret dedus judecății, în recurs, constituind veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate în dosarul de fond, aspecte a căror soluționare excede procedurii de soluționare a contestației în anulare prevăzute de art. 503-508 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în mod corect, curtea de apel a reținut faptul că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care impune ca dispoziția legală criticată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 21 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2020.