ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5218/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Bacău, la data de 16.05.2016, creditoarea ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BACĂU a chemat în judecată pe debitoarea S.C. A. S.R.L. BACĂU și terțul poprit S.C. B. S.R.L. BACĂU, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: menținerea popririi asupra veniturilor pe care debitoarea le primește de la terțul poprit, până la concurența sumei de 2.287.365 RON pe care debitoarea o datorează bugetului consolidat al statului.

Prin sentința civilă nr. 3879/2016 de la 08 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosar nr. x/2016, s-a admis cererea având ca obiect menținere poprire, formulată de creditoarea ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE Bacău, în contradictoriu cu debitoarea S.C. A. S.R.L. Bacău și terțul poprit S.C. B. S.R.L. Bacău, și în consecință:

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat debitoarea S.C. A. S.R.L. BACĂU, cât și terțul poprit S.C. B. S.R.L. BACĂU.

Prin decizia nr. 34/2018 din 16 ianuarie 2018 a Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, au fost respinse apelurile formulate de apelanții S.C. A. S.R.L. BACĂU și S.C. B. S.R.L. BACĂU, împotriva sentinței civile nr. 3879/8.06.2016, în contradictoriu cu intimata AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI- ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BACĂU, având ca obiect validare poprire, ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenta- terț poprit S.C. B. S.R.L. BACĂU, iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Bacău- prin adresa emisă la 28.08.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/03.09.2018.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Bacău.

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, în apel, într-o cerere de menținere poprire a cărei competență de soluționare în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 651 alin. (1) Noul C. proc. civ., iar hotărârea de primă instanță pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată numai cu apel, conform art. 718 alin. (1) teza I Noul C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 790 alin. (1) C. proc. civ. - în vigoare la data formulării cererii de validare poprire, "Dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi".

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestație la executare, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău.