ÎCCJ, Decizia nr. 32/2018

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 12/J/2016 pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004") pârâtei judecător A. - judecător în cadrul Judecătoriei Corabia, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și lit. n) din aceeași lege.

Prin Hotărârea nr. 2J din 13 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Inspecția Judiciară, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pentru criticile expuse rezumativ în continuare.

În mod nelegal, instanța de disciplină a reținut că nu se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 fapta imputată pârâtei constând în aceea că, în perioada cuprinsă între 01.02.2014 (data numirii în funcție) și data începerii cercetării disciplinare, timp de aproape 2 ani, a solicitat decontarea unor cheltuieli de transport între localitatea de domiciliu (Caracal) și localitatea sediului instanței (Corabia) în limita a 7,5 litri combustibil/100 km, cunoscând că nu a făcut cheltuielile pretinse și încălcând astfel prevederile art. 23 alin. (4) din O.U.G. nr. 27/2006.

Raportat la dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, art. 17, 18 și 20 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 104 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, art. 5 alin. (2) lit. b) și lit. d) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Normei 4 din Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară (2002) și punctului 2.1 din Declarația privind etica judiciară de la Londra (2010), faptele imputate sunt de natură a aduce atingere onoarei, probității profesionale ori prestigiului justiției și sunt contrare demnității și onoarei funcției de magistrat, fiind întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Probele administrate în cauză dovedesc atât faptul că pârâta judecător a efectuat naveta între localitatea în care își are domiciliul (Caracal) și cea în care se află sediul instanței (Corabia), cât și faptul că naveta a fost făcută fie cu autoturismul personal al conducătorului auto din cadrul Judecătoriei Corabia, fie cu autoturismul unei alte persoane cu domiciliul în Caracal, fie cu autoturismul surorii sale ori cu microbuzul.

Este incontestabil faptul că judecătorul cercetat avea dreptul la decontarea sumelor cheltuite, în limitele și condițiile prevăzute de art. 23 alin. (4) din O.U.G. nr. 27/2006, însă, pentru a beneficia de decontarea cheltuielilor de transport, judecătorul ar fi trebuit să facă dovada atât a deplasării, cât și a cheltuirii sumelor menționate în cereri pentru perioadele solicitate la decont.

Instanța de disciplină a acordat în mod greșit valoare probatorie maximă unui înscris depus de martoră a doua zi după ascultarea sa de către inspectorii judiciari, ignorând declarația dată de martora B. în faza cercetării disciplinare, care se coroborează cu declarația martorei C. și cu declarația președintelui instanței.

În mod eronat instanța de disciplină a dat relevanță declarației martorului D., în condițiile în care acest martor nu a fost menționat de pârâtă în cursul verificărilor prealabile și al cercetării disciplinare, iar cele declarate de acest martor contrazic chiar declarațiile pârâtei, nu se coroborează cu nicio altă probă și sunt contrare aspectelor declarate de martorul E..

A fost probată împrejurarea prezentării pentru decont a unor cereri prin care se invocă realități fără corespondent în situația faptică sau chiar contrare acesteia, inducând în eroare pe ordonatorul de credite, precum și faptul că pârâta judecător a formulat cereri de decontare a transportului între localitatea de domiciliu și cea unde se află instanța, primind sumele aferente chiar și pentru zilele în care a fost plecată la seminarii în alte localități, împrejurări recunoscute explicit de pârâtă.

Nu poate fi primită susținerea în sensul că Serviciul economic din cadrul Tribunalului a stabilit cuantumul sumelor, fără ca pârâta să știe exact ce reprezintă acele sume, iar faptul că persoanele responsabile din cadrul instanței au înaintat fișa colectivă de prezență cu mențiunea că pârâta a fost prezentă la instanță și în zilele în care s-a deplasat la seminarii nu înlătură răspunderea disciplinară a acesteia.

Sub aspectul laturii subiective, este dovedită vinovăția pârâtei sub forma intenției indirecte, iar urmarea faptelor săvârșite de magistratul cercetat constă în deteriorarea încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii justiției, ca sistem și serviciu în apărarea ordinii de drept.

Din cercetarea disciplinară efectuată a rezultat că, în condițiile în care pârâta judecător era programată la serviciul de permanență, au existat două situații în care, solicitată fiind să se prezinte la sediul instanței pentru a soluționa cereri cu caracter urgent, în afara programului obișnuit de lucru, a arătat procurorului că nu are cu ce să se deplaseze, situație în care parchetul a apelat la serviciile polițiștilor pentru a-i asigura doamnei judecător transportul de la domiciliu la instanță și retur, aspecte confirmate de declarațiile martorilor judecător F., președintele instanței, și procuror G.

Fapta pârâtei judecător de a realiza în fapt o condiționare a prezenței sale la sediul instanței pentru îndeplinirea atribuției de serviciu de asigurarea din partea parchetului, respectiv a poliției, a transportului de la domiciliu la sediul instanței și retur întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă menționează că fiecare judecător care cunoaște că este programat să asigure serviciul de permanență trebuie să își ia toate măsurile necesare pentru a asigura această permanență ori de câte ori instanța este sesizată cu cereri urgente. Această situație este cu atât mai dificil de acceptat, cu cât pârâta judecător primea lunar sume importante de bani pentru decontarea cheltuielilor cu deplasarea de la domiciliu la sediul instanței și retur. Problema supusă examinării implică și asigurarea aparenței de imparțialitate și obiectivitate părților din proces, în condițiile în care acestea constată că judecătorul cauzei este adus și dus de la instanță cu autoturismul poliției, la solicitarea procurorului. Totodată, se menționează că, la data de 17.12.2015, a fost adoptată Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, prin care s-a renunțat la programul flexibil al judecătorilor, astfel că, la data de 29.12.2015, la ora 11:00, când a fost primită propunerea urgentă a parchetului, pârâta judecător trebuia să fie prezentă la sediul instanței, cu atât mai mult cu cât cunoștea că este programată să asigure permanența.

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii pronunțate de instanța de disciplină.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 29 ianuarie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la 26 februarie 2018.

Cu prioritate, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului declarat de reclamanta Inspecția Judiciară, excepție invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și reiterată la termenul de judecată de astăzi, 26 februarie 2018, a făcut obiectul analizei în cadrul procedurii de filtrare a recursului. Astfel, excepția a fost abordată în cuprinsul raportului asupra admisibilității, iar, prin Încheierea de admitere în principiu a recursului din 29 ianuarie 2018, Completul de filtru a reținut că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că s-a apreciat a fi neîntemeiată excepția nulității recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind identificate critici în sensul pct. 6 al aceluiași text de lege, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în sensul considerentelor expuse în continuare.

În esență, intimatei-pârâte i se impută faptul că timp de aproape 2 ani - între data numirii în funcția de judecător la Judecătoria Corabia și data demarării procedurii disciplinare - a solicitat decontarea cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu (Caracal) și localitatea sediului instanței (Corabia) în limita a 7,5 litri combustibil/100 km, cunoscând că nu a făcut cheltuielile pretinse și încălcând astfel prevederile art. 23 alin. (4) din O.U.G. nr. 27/2006.

Conform art. 23 alin. (4) din O.U.G. nr. 27/2006, "Judecătorii […], care nu beneficiază de locuință proprietate personală ori cărora nu li s-a acordat locuință de serviciu […] sau compensarea chiriei […] în localitatea în care își desfășoară activitatea, au dreptul la decontarea cheltuielilor de transport între localitatea în care își au domiciliul sau reședința și localitatea unde se află sediul unității. În situația în care deplasarea se face cu autoturismul, aceștia beneficiază de decontarea contravalorii a 7,5 litri carburant la suta de kilometri, pentru perioada în care au lucrat efectiv".

În cauză, este necontestat faptul că pârâta judecător se afla în ipoteza reglementată de prevederile citate, în sensul că nu beneficiază de locuință proprietate personală și nu i s-a acordat locuință de serviciu sau compensarea chiriei în localitatea în care se află sediul instanței, astfel că, potrivit dispozițiilor citate, are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport între localitatea în care își are domiciliul și localitatea unde se află sediul instanței.

Art. 23 alin. (4) din O.U.G. nr. 27/2006 reglementează două ipoteze: (i) prima ipoteză reglementează dreptul generic de decontare a cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reședință și localitatea unde se află sediul instanței; (ii) a doua ipoteză reglementează expres condițiile de decontare a cheltuielilor de transport în ipoteza în care deplasarea se realizează cu autoturismul, precum și faptul că decontarea se realizează pentru perioada în care magistratul a lucrat efectiv.

Este de observat faptul că textul de lege nu impune condiția ca deplasarea între localitatea de domiciliu/reședință și localitatea unde se află sediul instanței să fie efectuată cu autoturismul proprietate personală. Sub acest aspect, raportat la criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că pârâta nu a menționat în cererile de decont faptul că ar fi efectuat transportul cu autoturismul proprietate personală.

În deplin acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține că probatoriul administrat relevă următoarele aspecte: (i) în perioada de referință, pârâta s-a deplasat între localitatea de domiciliu și localitatea de la sediul instanței fie cu autoturismul surorii sale, fie cu autoturismul martorei B., fie cu autoturismul șoferului instanței, fie cu microbuzul. Pentru transportul cu autoturismele persoanelor menționate, pârâta plătea contravaloarea unei curse cu microbuzul, fie 7-8 lei pe cursă, fie contravaloarea carburantului alimentat (în baza bonului fiscal); (ii) în perioada respectivă, pârâta a solicitat lunar și a beneficiat de decontarea cheltuielilor de transport fie în baza "bonurilor fiscale (de combustibil, de microbuz), în limita a 7,5 litri carburant la 100 km, sau a biletelor de transport în comun pentru perioada lucrată efectiv și nu la valoarea bonurilor fiscale depuse", în cuantumul stabilit de departamentul economic al ordonatorului de credite, așa cum rezultă din relațiile comunicate prin adresa nr. 6207 din 15.02.2017 a Tribunalului Olt .

Contrar susținerilor recurentei, se constată că, pentru stabilirea situației de fapt, instanța disciplinară nu a dat relevanță exclusiv declarației martorului D., întrucât nu a reținut, conform celor declarate de acest martor, că pârâta s-ar fi deplasat la instanță numai cu mașina surorii sale, ci a realizat o analiză a întregului probatoriu administrat, concluziile fiind decelate din declarațiile date de pârâta judecător, martora B., martorul D., martora C., martora F., martorul E., în sensul celor expuse la pct. 24.

Realizând o corectă apreciere a probatoriului administrat în raport cu dispozițiile legale incidente, instanța de disciplină a reținut întemeiat că, în baza cererilor de decont depuse, pârâtei i-au fost decontate cheltuielile de transport în cuantumul calculat de departamentul economic al Tribunalului Olt. Or, în cauză veridicitatea și legalitatea documentelor justificative atașate cererilor de decont nu este contestată și nici nu s-a făcut dovada faptului că pârâta nu ar fi achitat contravaloarea combustibilului, a biletelor de microbuz ori a sumelor plătite conducătorilor auto cu titlu de contravaloare a transportului.

Cu alte cuvinte, se reține că nu poate fi angajată răspunderea disciplinară a pârâtei judecător pentru faptul că, în circumstanțele de fapt expuse la pct. 24, a depus cereri pentru a beneficia de un drept recunoscut de lege, iar documentele justificative depuse în susținerea cererilor se bucură de prezumția de legalitate, nefiind contestate ori anulate, iar sumele au fost decontate în cadrul unei proceduri aplicabile tuturor solicitanților și potrivit calculelor efectuate de compartimentul de specialitate (potrivit relațiilor furnizate de Tribunalul Olt prin adresa atașată la fila 268 a dosarului nr. x/2016).

Examinarea legalității sumelor decontate magistratului de către instanță pentru contravaloarea transportului, din perspectiva concordanței cu sumele efectiv achitate de pârâtă, excedează prezentului litigiu disciplinar. În fapt, în cadrul prezentului litigiu, Inspecția Judiciară tinde să deducă judecății examinarea legalității cuantumului sumelor decontate pârâtei cu titlu de cheltuieli de transport, în condițiile în care o atare verificare se circumscrie în primul rând competenței structurilor cu atribuții în soluționarea cererilor de decont iar, subsecvent, altor proceduri administrative ori judiciare. Sub acest aspect, se cuvine a fi menționat faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada că structura cu atribuții de soluționare a cererilor de decont ar fi solicitat pârâtei date ori documente justificative suplimentare cu ocazia soluționării cererilor sale de decont.

În ceea ce privește decontarea cheltuielilor de transport pentru zilele în care pârâta nu a fost prezentă la instanță deoarece participa la seminarii în alte localității, în mod corect a reținut instanța disciplinară faptul că decontarea a fost realizată de compartimentul de specialitate al instanței având în vedere cererea generică a pârâtei de decontare a cheltuielilor de transport și în baza foii colective de prezență, în care era menționat faptul că judecătorul a fost prezent la serviciu. În aceste condiții, magistratului cercetat nu îi poate fi imputat modul de calcul al cheltuielilor decontate de compartimentul de specialitate al instanței, în contextul în care pârâta nu a formulat solicitări expres în acest sens și nu a avut reprezentarea faptului că a încasat contravaloarea cheltuielilor de transport pentru zilele în care se afla la seminarii în altă localitate. În condițiile în care decontarea cheltuielilor de transport s-a făcut pentru zilele în care documentele oficiale ale instanței atestă prezența judecătorului la serviciu, sunt lipsite de suport susținerile recurentei în sensul atragerii răspunderii disciplinare a magistratului.

Pentru considerentele expuse, în acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține că fapta imputată pârâtei nu întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Circumstanțele cauzei relevă faptul că, în două situații, când asigura serviciul de permanență și era necesară prezența sa la instanță pentru soluționarea unor cereri de percheziție și arestare preventivă, pârâta s-a deplasat din localitatea de domiciliu în localitatea de la sediul instanței cu mașina poliției, ca urmare a demersurilor efectuate de reprezentantul parchetului.

În dovedirea abaterii disciplinare, reclamanta Inspecția Judiciară s-a prevalat de declarația președintelui instanței, conform căreia, în situațiile respective, pârâta judecător ar fi condiționat prezența sa la instanță de asigurarea transportului cu mașina poliției, întrucât a comunicat procurorului de caz și polițiștilor că nu vine la instanță pentru că nu are cu ce să se deplaseze, situație în care parchetul a rezolvat cu Poliția Corabia să asigure transportul doamnei judecător.

În raport cu probatoriul administrat, Înalta Curte reține că declarația președintelui instanței nu este susținută de declarațiile celorlalți martori. Astfel, declarația dată de procurorul de caz atestă următoarele împrejurări: fiind contactată de procurorul de caz, pârâta judecător i-a comunicat că va veni la instanță cu o mașină de ocazie, iar, ulterior, a fost de acord cu propunerea procurorului de a i se asigura transportul cu mașina poliției; după soluționarea cererii de percheziție, pârâta judecător s-a întors în localitatea de domiciliu cu un polițist care avea treabă în localitatea respectivă; în a doua situație reproșată magistratului cercetat disciplinar, după soluționarea unei propuneri de arestare preventivă, într-o zi de sâmbătă, la o oră târzie, procurorul de caz a cerut polițiștilor să o întrebe pe doamna judecător dacă are cu ce să ajungă în localitatea de domiciliu, iar pârâta a fost de acord să se deplaseze cu mașina poliției.

Înalta Curte, în deplin acord cu instanța disciplinară, reține că împrejurările menționate nu relevă faptul că pârâta judecător ar fi săvârșit abaterea prevăzută de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, întrucât declarațiile martorilor direct implicați în derularea evenimentelor nu evidențiază existența unei condiționări în interesul personal al asigurării transportului pe care pârâta să o fi impus în scopul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu. Relevant în această privință este faptul că declarațiile date de procurorul de caz și polițistul care a asigurat transportul, persoane care au luat cunoștință în mod direct și personal de modul de desfășurare a evenimentelor, au forță probantă superioară declarației președintelui instanței - singura care susține existența condiționării - care nu a luat cunoștință în mod direct și personal cu privire la modul în care s-au derulat evenimentele analizate.

În acest context, cu just temei a reținut instanța disciplinară că nu poate fi stabilită existența unui scop personal al pârâtei judecător ori a elementului intelectiv și volițional de condiționare a îndeplinirii atribuțiilor de serviciu de asigurarea transportului.

Chiar dacă, în scopul asigurării unei depline aparențe de imparțialitate subiectivă a judecătorului, este de dorit ca asemenea situații să nu se regăsească în conduita magistratului, evenimentele analizate sunt privite ca un concurs de împrejurări și relații interumane care, în condițiile concrete expuse, nu reflectă o conduită imputabilă magistratului în sensul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 87 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară.