ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4321/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava, la 15 iunie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G. și H., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligați pârâții să-i permită branșarea pentru apartamentul proprietatea sa la rețeaua suplimentară de distribuție a gazelor naturale a acestora, iar în situația refuzului acestora, hotărârea instanței să suplinească (să țină loc) de consimțământul pârâților. De asemenea, s-a solicitat să se stabilească contravaloarea despăgubirii pe care o datorează pârâților drept echivalent al cheltuielilor de branșament la rețeaua de gaze, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 18 din Legea nr. 230/2007, art. 14, 15 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1678 din 27 aprilie 2017, Judecătoria Suceava a respins capătul din cererea principală formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., I., F., G. și H., având ca obiect obligarea pârâților la permiterea branșării apartamentului reclamantului-pârât la rețeaua de distribuție a gazelor naturale sau în subsidiar de a suplini consimțământul pârâților în acest sens, ca rămas fără obiect. S-a admis capătul din cererea principală având ca obiect stabilirea contravalorii despăgubirilor datorate de reclamantul-pârât pârâților pentru branșarea la rețeaua de gaze. A fost stabilită valoarea despăgubirilor datorate de reclamantul-pârât pârâților pentru branșarea la rețeaua de gaze la suma de 765,58 RON/apartament. A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant I. în contradictoriu cu reclamantul-pârât A.. A fost obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtului-reclamant suma de 765,58 RON reprezentând contravaloare despăgubirilor datorate pentru branșarea la rețeaua de gaze. A fost respinsă ca nefondată cererea reclamantului-pârât de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată. A fost obligat reclamantul - pârât să plătească pârâtului-reclamant I. suma de 1.559 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1495 din 12 decembrie 2017, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul A. - prin mandatar J. și a obligat apelantul să plătească intimatului I. suma de 500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1495 din 12 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A. - prin mandatar J., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava.

Prin decizia civilă nr. 144 din 21 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a fost declinată competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A., prin mandatar J., împotriva deciziei nr. 1495 din 12 decembrie 2017 pronunțate de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 13 iulie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor având ca obiect obligația de a face, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Suceava, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.