ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1181/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 23.08.2012 și înregistrată sub nr. x/2012, reclamantul A., în contradictoriu cu S.C. E.ON GAZ Distribuție S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la mutarea stației de reglare de sector (SRS) din locația existentă, locație învecinată terenului proprietatea sa, precum și la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul său pe cheltuiala pârâtei, iar în subsidiar să dispună autorizarea sa în calitate de creditor la mutarea stației de reglare de sector (SRS) aparținând pârâtei din locația existentă precum și la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei. Totodată, a solicitat și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 50.000 euro în echivalent ron, sumă ce reprezintă valoarea de circulație a terenului afectat la care se adaugă beneficiul nerealizat.

Prin sentința nr. 2513 din 26 noiembrie 2012 Tribunalul Suceava, secția Civilă a respins, ca nefondată, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava, precum și acțiunea având ca obiect "obligația de a face" formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. E.ON Gaz Distribuție S.A. Târgu Mureș, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, în ce privește excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, că este neîntemeiată, raportat la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) și b) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei a reținut, în esență, netemeinicia pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 125 din 16 mai 2014 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, excepția tardivității apelului, invocată de intimata S.C. E.ON Gaz Distribuție S.A. Târgu Mureș și a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2513 din 26 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția Civilă. Totodată, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu obligarea intimatei la plata în favoarea apelantului a sumei de 3.056 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că instanța de fond nu a pus în discuție și nici nu s-a pronunțat cu privire la cererile în probațiune formulate, situație care echivalează cu nepronunțarea asupra fondului cauzei, instanța încălcând astfel formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. E.ON Gaz Distribuție S.A. Târgu Mureș criticând, în esență, decizia atacată din perspectiva aplicării greșite de către instanța de apel a art. 274 C. proc. civ. în raport de soluția pronunțată.

Prin decizia 3922/9.12.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. E.ON Gaz Distribuție S.A. Târgu Mureș și S.C. E.ON Gaz Distribuție S.A. cu consecința modificării în parte a deciziei recurate în sensul înlăturării obligației intimatei S.C. E.ON Gaz Distribuție S.A. Târgu Mureș de a plăti suma de 3.056 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate, reținând că față de soluția pronunțată în apel, nu se identifică culpa procesuală a părții, în sensul aplicării art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul-apelant urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 13.02.2015 sub nr. x/2015*.

În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică imobiliară, fiind întocmite două rapoarte de expertiză.

Prin sentința nr. 432 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Suceava, secția a II-a a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul E.ON Gaz Distribuție S.A. Târgu Mureș și a obligat pârâtul la plata sumei de 17.660 euro, precum și a sumei de 1.079 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Suceava a reținut, în esență, că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la mutarea stației de reglare de sector din locația existentă și, în subsidiar, de a fi autorizat el însuși la mutarea SRS aparținând pârâtei din locația existentă precum și la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei, intră sub incidența prevederilor art. 190 lit. a) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123 din 10 iulie 2012, potrivit cărora, pentru protecția obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terților să realizeze construcții de orice fel în zona de siguranță a obiectivelor de gaze naturale, iar în cazul în care, în mod excepțional, este necesar ca pe terenul pe care sunt amplasate acestea să se execute o construcție, solicitantul va suporta toate cheltuielile aferente modificărilor necesare, cu respectarea tuturor prevederilor referitoare la proiectarea și execuția lucrărilor în sectorul gazelor naturale și sub condiția cedării în patrimoniu operatorului a bunului rezultat.

Prin urmare, întrucât în cauză construirea garajului nu reprezintă o necesitate excepțională, iar stația SRS nu este amplasată pe terenul reclamantului, nu s-a putut dispune măsura modificării soluției tehnice. Mai mult, contrar susținerilor reclamantului, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că este necesară modificarea amplasamentului SRS, solicitantul ar suporta toate cheltuielile aferente modificărilor necesare, și nu deținătorul sistemului.

Referitor la solicitarea de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului, a apreciat că aceasta este parțial întemeiată, în condițiile prevăzute de art. 113 din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123 din 10 iulie 2012, legea în vigoare la data emiterii avizului de către pârâtă, astfel că reclamantul este îndreptățit să fie despăgubit pentru lipsa de folosință a terenului, întrucât interdicția de a construi duce la pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață și la reducerea semnificativă a posibilității practice de a exercita dreptul de proprietate.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, rapoartele de expertiză au evidențiat o valoare de circulație a terenului de 21.100 euro, respectiv de 22.494 euro, prin metoda comparației directe, și o valoare de folosință de 17.660 euro prin metoda costului de înlocuire brut, respectiv 22.494 euro, prin asimilarea valorii de circulație.

Instanța nu și-a însușit concluziile rapoartelor de expertiză cu privire la valoarea de circulație a terenului, întrucât au fost utilizate comparabile care nu îndeplineau condițiile de similaritate și atractivitate. În imposibilitatea identificării unor comparabile care să îndeplinească condițiile menționate, s-a avut în vedere valoarea de folosință a terenului, rezultată prin aplicarea metodei costului de înlocuire brut.

Mai mult, reținând culpa procesuală a pârâtului, în temeiul art. 276 din C. proc. civ., instanța a redus proporțional cu pretențiile încuviințate cuantumul cheltuielilor de judecată, puse în sarcina sa, de la suma de 4.316 RON la suma de 1079 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul A. și pârâta E.ON Distribuție România S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Inițial, la solicitarea reclamantului A., Primăria municipiului Suceava i-a eliberat Certificatul de urbanism nr. x/18.05.2012 în scopul obținerii autorizației de construire pentru garaj cu subsol și acoperiș tip șarpantă, racorduri/branșamente pe terenul în suprafață de 158 mp identic cu parcela cadastrală 2371 situată în municipiul Suceava, str. x, ce face obiectul unui contract de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, autentificat cu nr. x/3.05.2012 de BNP B., fiind menționată expres obligația reclamantului de a depune avizele și acordurile privind utilitățile urbane și infrastructură, respectiv alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu energie electrică/termică, gaze naturale, telefonizare etc.

La data de 24.05.2012, reclamantul a devenit proprietarul terenului menționat anterior prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de BNP B. și urmărind îndeplinirea cerințelor stabilite prin certificatul de urbanism în vederea obținerii autorizației de construcție, s-a adresat instituțiilor de resort, primind avize favorabile, cu excepția pârâtei E.ON Distribuție România S.A. Târgu Mureș care, urmare a solicitării reclamantului nr. x/29.05.2012 a emis avizul nefavorabil nr. x/19.06.2012, motivat de faptul că, în apropierea terenului se află o stație de reglare de sector (SRS) de o capacitate de 7.000 mc/h, iar construcția propusă urmează să fie așezată pe conductele de distribuire gaze naturale de presiune redusă din oțel părți ale sistemului de distribuție gaze naturale Suceava și nu se pot respecta distanțele de siguranță între instalațiile de distribuire gaze naturale respectiv stația de reglare de sector și construcția propusă și conductele de gaz și construcția propusă.

În mod corect judecătorul fondului a respins cererile reclamantului de obligare a pârâtei la mutarea stației de reglare de sector (SRS) și respectiv de autorizare a sa la mutarea SRS pe cheltuiala pârâtei, reținând aplicarea art. 190 lit. a) din Legea 123/10 iulie 2012, motivat de faptul că, SRS nu este amplasată pe terenul reclamantului, iar construirea garajului nu reprezintă o necesitate excepțională și chiar dacă ar fi necesară modificarea amplasamentului SRS, reclamantul ar suporta toate cheltuielile, însă, este criticabilă soluția de admitere a cererii de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului, temeiul juridic invocat de reclamant și reținut de instanță fiind dispozițiile art. 113 din Legea 123/2012.

În primul rând, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiile art. 113 alin. (2) din legea energiei și a gazelor naturale din 12 iulie 2012, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, "exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind condițiile și termenii referitori la durată, conținutul și limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenție-cadru, precum și pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenția-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort", or, în speță, instalațiile de distribuție a gazelor naturale aflate pe terenul reclamantului au fost realizate în anul 1983, când terenul se afla în proprietatea statului, așa încât, starea de fapt existentă nu se circumscrie condiției impuse de legiuitor.

Totodată s-a reținut că, deși această prevedere a fost modificată ulterior prin Lg. 127/4.10.2014, în sensul eliminării condiției temporale, legiuitorul a consacrat prin art. 113 alin. (1) și (2) din Legea nr. 123/2012 caracterul legal al drepturilor de uz și de servitute, ce au ca obiect utilitatea publică și exercitarea acestora cu titlu obligatoriu, fără înscriere în cartea funciară și fără vreo formalitate prealabilă, reglementând în termeni de strictă interpretare circumstanțele și modalitatea în care pot fi acordate indemnizații și despăgubiri proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea acestor drepturi de către titularii de licențe și autorizații.

Pe de altă parte, deși reclamantul invocă în susținerea pretențiilor sale dispozițiile referitoare la criteriile de stabilire a despăgubirilor inserate în art. 113 alin. (6) din Lg. 123/2012, Curtea a reținut că legiuitorul a stipulat expres în alin. (5) situațiile care generează în sarcina concesionarilor obligația de a plăti despăgubiri.

Astfel, potrivit art. 113 alin. (5) "dacă, cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii", iar conform alin. (6) "despăgubirile se stabilesc avându-se în vedere următoarele criterii: a) suprafața de teren afectată cu ocazia lucrărilor; b) valorile pentru producțiile estimate ale culturilor și plantațiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum și amenajările afectate de lucrări; c) valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate".

Interpretând sistematic aceste prevederi legale se constată că, atât timp cât reclamantul nu a dovedit existența unei pagube determinată de intervenția pârâtei la obiectivul de distribuție a gazelor naturale aflat în vecinătatea terenului său conform alin. (5), acesta nu este îndreptățit să solicite și să primească despăgubiri, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012.

De asemenea, nu pot fi reținute considerentele instanței de fond care se raportează la jurisprudența comunitară, întrucât aceste cauze vizează ipoteze juridice diferite, or, în speță, reclamantul a devenit proprietarul terenului prin cumpărare, la data de 24.05.2012, având posibilitatea, printr-o minimă diligență, să ia la cunoștință despre existența obiectivului pârâtei aflat în vecinătatea terenului, respectiv stația de reglare de sector și să facă demersuri pentru a obține informații suplimentare despre implicațiile acestui sistem asupra proprietății sale (mai ales că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, urmare a negocierilor, reclamantul - cumpărător a încheiat cu vânzătorii o promisiune autentică de vânzare-cumpărare nr. x/3.05.2012, care i-a permis obținerea certificatului de urbanism).

În acest context, instanța de apel a apreciat că, prin perfectarea actului de vânzare-cumpărare în circumstanțele arătate, reclamantul și-a asumat riscul de a obține un teren "impropriu" edificării unui garaj, în condițiile în care, avea obligația conform contractului să verifice starea bunului imobil pentru a descoperi viciile aparente și eventualele vicii ascunse, legiuitorul oferind însă protecție cumpărătorului prin instituirea în sarcina vânzătorului a obligației de garanție contra viciilor ascunse ale bunului vândut prin art. 1707 din C. civ., dispoziție stipulată expres și în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2012.

În concluzie, având în vedere faptul că, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, întrucât, pe de o parte, dreptul de uz și servitute asupra terenului afectat de obiectivul pârâtei nu a fost constituit în favoarea acesteia după intrarea în vigoare a legii (condiție impusă în alin. (2) în forma existentă la data promovării acțiunii), ci este exercitat de pârâtă din anul 1983, când s-a realizat sistemul de distribuție a gazului metan, iar pe de altă parte, pârâta nu a efectuat o intervenție în zona proprietății reclamantului de natură a-i produce o pagubă acestuia, singurul caz în care pot fi acordate despăgubiri, Curtea apreciază că pretențiile reclamantului îndreptate împotriva pârâtei, căreia nu i se poate reține vreo culpă, nu sunt justificate.

În considerarea celor reținute, Curtea de Apel Suceava, secția I Civilă, prin decizia civilă nr. 92 din 2 martie 2017, a respins ca nefondat apelul reclamantului A. împotriva sentinței nr. 432 din 28 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă; a admis apelul formulat de pârâta S.C. E.ON Distribuție România S.A. Târgu Mureș, împotriva sentinței nr. 432 din 28 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă; a schimbat în tot sentința nr. 432/28.11.2016 a Tribunalului Suceava și în consecință; a respins acțiunea ca nefondată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei-apelante suma de 3201 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat schimbarea în parte a deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului și pe fondul cauzei acordarea cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului a sumei de 22.494 Euro, în loc de 17.660 Euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a susținut că au fost aplicate greșit dispozițiile de drept material, respectiv art. 113 din Legea nr. 123/2012, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, art. 621 C. civ., art. 625 C. civ., art. 555 C. civ., art. 44 alin. (5), (6) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Sub un prim aspect, reclamantul arată că soluția instanței de apel este nelegală, neputând fi primită susținerea instanței în sensul că nu au fost respectate prevederile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012.

A arătat că prin numeroase adrese a solicitat pârâtei perfectarea convenției cadru prevăzută de textul de lege sus evocat.

Se mai susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, întrucât dreptul de uz și servitute a fost constituit în favoarea pârâtei anterior intrării în vigoare a legii, iar pârâta nu a efectuat o intervenție în zona proprietății reclamantului.

Aceste statuări ale instanței încalcă decizia nr. 725/2012 a Curții Constituționale, ale Legii nr. 287/2009 C. civ. și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Se reproșează instanței de apel că nu a reținut în mod corect temeiul juridic al acțiunii și a analizat cauza doar prin prisma respectării condițiilor prevăzute de art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012. De asemenea, instanța nu a avut în vedere succesiunea actelor normative relevante în speță.

Reclamantul arată că a devenit proprietar sub imperiului Noului C. civ., fiind aplicabile dispozițiile art. 1621 C. civ., întrucât situația juridică a fost născută anterior intrării în vigoare a C. civ.

Arată că raportul juridic litigios a debutat la 25.04.2012 când a devenit proprietarul terenului, iar prin dispozițiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011 au fost abrogate dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, în consecință fiind aplicabile dispozițiile art. 621 C. civ. în condițiile acordării de despăgubiri titularului dreptului afectat de aceste limitări.

Temeiurile legale invocate în cauză, respectiv art. 621 C. civ., art. 44 alin. (5), (6) din Constituția României, art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la CEDO reprezintă limitări ale dreptului de proprietate, situație în care titularul dreptului de proprietate este îndreptățit la despăgubiri.

Potrivit jurisprudenței, inechitatea actelor normative anterioare a fost înlăturată prin art. 621 C. civ. și prin Legea nr. 123/2012, care prin art. 12 alin. (4) face distincție între domeniul public și privat pe care se exercită, prevăzând exercitarea cu titlu gratuit a dreptului de uz și servitute numai în privința proprietății statului și a unităților administrativ teritoriale afectate de capacități energetice.

Pentru menținerea unui just echilibru între interesul general și cel particular este obligatorie acordarea unei despăgubiri care să acopere prejudiciul suportat de proprietar prin restrângerea prerogativelor recunoscute de legea civilă.

În continuare, recurentul-reclamant arată că prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO și jurisprudenței CEDO, posibilitatea de a obține despăgubiri era cu atât mai justificată.

Apreciază că prejudiciul creat este continuu și decurge din imposibilitatea de a beneficia de prerogativele de proprietar asupra terenului traversat de instalații care aparțin pârâtei. Daunele sunt evidente, reclamantul fiind în imposibilitate de a construi orice clădire sau de a valorifica terenul.

Mai arată că soluția instanței de apel este contrară jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prin decizia nr. 6584 din 24.11.2004 s-a pronunțat în sensul că proprietarul terenului, afectat de magistrala de gaz metan ce îl traversează, poate primi despăgubiri corespunzător valorii de înlocuire a terenului, în temeiul art. 5 și 6 din Constituție, art. 480-481 C. civ.

Recurentul-reclamant mai arată că soluția instanței de apel este criticabilă și sub aspectul faptului că se impută că nu s-ar fi făcut dovada existenței unei pagube determinate de intervenția pârâtei la obiectivul de distribuție gaze naturale. Aceste rețineri sunt greșite, întrucât reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 621 C. civ., și nu pe prevederile art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012, care vizează situația producerii unui prejudiciu.

În ceea ce privește lipsa de diligență a reclamantului, reținută de către instanța de apel, se arată că instalațiile au fost realizate în anul 1983, când terenul se afla în proprietatea statului, nefiind înscris în cartea funciară dreptul asupra lor, pentru a fi opozabil erga omnes. Pe de altă parte încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu era condiționată de emiterea certificatului de urbanism, ci de dovada calității de proprietar a vânzătorului și de existența unui imobil liber de sarcini.

În consecință, apreciază că obligația de despăgubire este recunoscută de C. civ. și de legea specială, precum și de legea fundamentală, fiind garantată și de CEDO și confirmată jurisprudențial prin hotărâri CEDO și ale instanțelor naționale, astfel încât dreptul la despăgubire este reprezentat de valoarea de circulație a terenului, respectiv 22.494 Euro.

Analizând recursul, Înalta Curte îl va respinge, cu consecința respingerii ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte observă că recurentul A. și-a limitat criticile formulate împotriva deciziei instanței de apel, în ceea ce privește modalitatea în care instanța de apel a soluționat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri bănești de 22.494 Euro pentru lipsirea de folosința a terenului intravilan situat în Suceava, identificat cu nr. cadastral x, calculate în raport de valoarea de circulație a terenului.

Se remarcă astfel că petitul privind obligarea pârâtei la mutarea SRS din locația existentă a intrat în autoritatea lucrului judecat, judecarea recursului urmând a se limita la aspectele referite.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de acest text de lege, poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Analizând cea de a doua ipoteză a acestui motiv de nelegalitate se constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, prin corelarea acestora cu dispozițiile de drept constituțional, cu imperativele Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Constituționale.

În ceea ce privește succesiunea actelor normative și modul în care dispozițiile legale consecutive au incidență în speță, Înalta Curte constată că terenul în litigiu a devenit proprietatea reclamantului prin cumpărare la 25.04.2012.

La data la care a debutat raportul juridic litigios în legătură cu folosința terenului, prin intrarea în vigoare a Noului C. civ. au fost abrogate dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor naturale nr. 351/2004 cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile abrogate prevedeau că exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora, iar pentru pagubele produse proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, concesionări au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii.

Prin urmare, prin abrogarea alin. (2) al art. 90 din Legea gazelor este înlăturat caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz și de servitute asupra terenurilor afectate de capacități, creându-se un regim juridic favorabil, pe viitor, titularilor drepturilor de proprietate asupra terenurilor afectate. În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 621 alin. (3) din noul C. civ., coroborate cu prevederile art. 625 din C. civ., potrivit cărora "Îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel [...]", Curtea Constituțională a constatat că, pentru restrângerea dreptului de proprietate ca urmare a instituirii și exercitării drepturilor de uz și de servitute în favoarea concesionarilor, urmează a se acorda despăgubiri în condițiile reglementărilor noului C. civ.. Totodată, pentru pagubele produse proprietarilor cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile art. 91 din Legea gazelor, potrivit criteriilor de la punctele 1 și 2, respectiv suprafața de teren afectată cu ocazia lucrărilor, valorile pentru producțiile estimate ale culturilor și plantațiilor afectate, precum și amenajările afectate de lucrări și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate.

De asemenea, prin art. 200 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale, Legea nr. 351/2004 a fost abrogată în totalitate.

Începând cu data de 19 iulie 2012 a intrat în vigoare Legea nr. 123/2012, prin care legiuitorul a înțeles să acorde proprietarilor privați posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenurilor, doar pentru capacitățile de distribuție a gazelor naturale construite după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012.

Valorificând aceste precizări, Înalta Curte constată că abrogarea art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 la data intrării în vigoare a noului C. civ. este ulterioară amplasării conductei din litigiu și, prin urmare, fără efecte în speță, care are relevanță pentru a demonstra că, în conformitate cu jurisprudența CEDO, legiuitorul român a înțeles să instituie cadrul legislativ care să asigure echilibrul necesar între interesul general și drepturile individuale de proprietate.

De asemenea, raportat la data de la care reclamantul a pretins despăgubire, respectiv 24 august 2012, dispozițiile Legii nr. 123/2012 sunt pe deplin aplicabile.

Înalta Curte constată că la data cumpărării terenului de către reclamant în anul 2012, terenul era deja grevat de subtraversarea unei conducte de gaz încă din anul 1983, când terenul se afla în proprietatea statului.

Este de observat că încă de la data dobândirii inițiale a terenului în litigiu, exista sarcina subtraversării sale de o conductă de gaz, realitate pe care cumpărătorul, chiar dacă nu a cunoscut-o, și-a asumat riscul existenței sale, ca de altfel a existenței oricărei alte sarcini.

Nu poate fi reținută critica reclamantului privind omisiunea reținerii unui temei legal invocat în susținerea acțiunii, respectiv dispozițiile art. 621 C. civ., raportat la faptul că acest text legal nu a fost indicat în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare este înlăturată critica reclamantului referitoare la omisiunea analizării apelului său și din prisma prevederilor art. 621 C. civ., în condițiile în care instanța de apel este ținută în judecarea căii de atac de respectarea art. 476 - 478 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, care prevăd că dispozițiile C. civ. se aplică și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea și capacitatea persoanelor, căsătorie, filiație, adopție, obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă acest situații subzistă și după intrarea în vigoare a C. civ., Înalta Curte constată că aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 625 C. civ. care arată că îngrădirile cuprinse în secțiunea corespunzătoare a Codului se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic a anumitor bunuri.

În consecință, începând cu data de 19 iulie 2012, dată la care a intrat în vigoare legea specială în domeniul gazelor naturale, dispozițiile acestei legi prevalează celor cu caracter general prevăzute de C. civ.

Deși noua reglementare face distincția între noțiunile de uz și servitute și cea de limitare a dreptului de proprietate particulară, dispozițiile art. 113 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, impun posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenurilor, doar pentru capacitățile de distribuție gaze naturale construite după intrarea în vigoare a acestei legi.

În consecință, reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile art. 480 C. civ. sau de cele ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât legea română respectă exigențele impuse de Convenție.

În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant privind lipsa încheierii unei convenții cadru în acord cu dispozițiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, Înalta Curte constată că din conținutul adreselor menționate, rezultă că s-a solicitat plata de despăgubiri egale cu valoarea de circulație a terenului și nu încheierea unei convenții-cadru al cărei conținut să fie stabilit prin hotărâre de Guvern.

De altfel, prin încheierea unei convenții-cadru nu se pot acorda despăgubiri egale cu valoarea de circulație a bunului, valoarea despăgubirii putând fi stabilită sub forma unei chirii lunare plătite de operatorul de distribuție pentru terenul ocupat de capacitatea energetică.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantului urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92 din 02 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2017.