ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3708/2018

HOTĂRÂRE

26.09.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3708/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 26 septembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4 septembrie 2017, pe rolul Tribunalului Buzău, sub număr de dosar x/2017, reclamanta COMUNA PUIEȘTI prin primar a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 52.661 RON reprezentând plata constatată de către Curtea de Conturi prin decizia nr. 23/22.06.2015 ca fiind nedatorată și efectuată în mod nelegal.

Prin sentința civilă nr. 1454 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Buzău a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.

Pentru a hotărî astfel, s-a arătat că raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, pentru a fi în prezența contenciosului administrativ, este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiții: în primul rând, una dintre părți să fie o autoritate publică și, în al doilea rând, litigiul, conflictul, să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat (nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat de a rezolva o cerere).

S-a reținut că prin raportare la normele speciale ale O.U.G. nr. 34/2006 contractul de achiziții publice, este definit ca fiind:

"contractul, asimilat, potrivit legii, actului administrativ (...) cu titlu oneros, încheiat în scris, între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul sau mai muți operatori economici pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii". Un astfel de contract special trebuie să fie încheiat în formă scrisă și în condițiile expres prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, adică în urma derulării unei proceduri de licitație publică, fiind exclusă forma simplificată a facturii acceptate la plată, specifică raporturilor juridice de drept comun, care au loc între comercianți.

Doar în aceste condiții pot fi analizate raporturile juridice privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică, în cadrul unor procese care se soluționează, în primă instanță, de către secția comercială a tribunalului.

În speță, între cele două părți s-au derulat raporturi contractuale de prestări servicii în temeiul contractelor nr. x/02.08.2010 și nr. y/01.07.2012 fără ca părțile să urmeze procedura specială a achizițiilor publice, impusă de prevederile O.U.G. nr. 34/2006, contractele fiind încheiate după normele de drept comun, iar în această situație, raporturile derulate între părți sunt raporturi juridice de drept comun, respectiv raporturi juridice civile și nu de drept administrativ. Așa fiind, litigiul are natura unui litigiu civil, iar raportat la valoarea litigiului de 52.661 RON, competența materială de judecare în fond a cauzei revine, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., judecătoriei și nu tribunalului.

Pe cale de consecință, Tribunalul Buzău a admis excepția necompetenței materiale a jurisdicției de contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 22.01.2018 sub numărul x/2018.

La data de 19.02.2018, reclamanta a formulat precizări scrise prin care a invocat excepția necompetenței materiale, iar în subsidiar excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 2712 din 1 martie 2018, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 4 București a reținut din motivarea Tribunalului Buzău că aceasta a avut în vedere trimiterea dosarului la instanța de la sediul pârâtei, care se află în sectorul 3, în acord cu dispozițiile art. 107 C. proc. civ., conform cărora Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Acest lucru reiese cu claritate din ultimul paragraf al sentinței civile în discuție.

Verificând conținutul dosarului, Judecătoria Sectorului 4 București a reținut că sediul pârâtei se află situat într-adevăr în sectorul 3, nu în sectorul 4, iar în dispozitivul sentinței civile apare, probabil dintr-o eroare de tehnoredactare, că declinarea competenței se face în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București, deși toată motivarea indică faptul că instanța avută în vedere este cea a Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru aceste motive și având în vedere dispozițiile art. 107 C. proc. civ., precum și faptul că sediul pârâtei se află în sectorul 3, astfel cum rezultă din extrasul ONRC depus la dosar din oficiu, instanța a admis excepția lipsei competenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 4 București și a declinat cauza spre soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 22 ianuarie 2018, sub număr de dosar x/2018

Primind dosarul, Judecătoria Sectorului 3 București a apreciat că atât Contractul de prestări servicii nr. x/02.08.2010 cât și Contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2012 au fost încheiate între părți temeiul O.U.G. nr. 34/2006.

Contractul de prestări servicii nr. x/02.08.2010 are ca obiect prestarea de servicii în domeniul securității și sănătății în muncă, in beneficiul reclamantei iar Contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2012, prestarea de servicii în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor.

Contractul încheiat astfel de către părți, a reținut Judecătoria Sectorului 3 București, reprezintă un contract de achiziție publică, definit de art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006 (în vigoare la data încheierii contractului și aplicabil în cauză în raport de prevederile art. 236 alin. (3) din Legea nr. 98/2016 ce a abrogat O.U.G. nr. 34/2006), ca fiind contractul care include și categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul sau mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii, în sensul prezentei ordonanțe de urgență. În fapt, având în vedere obiectele lor, aceste contracte constituie contracte de servicii, astfel cum aceste sunt definite de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, ca fiind contracte de achiziție publică, altele decât contractul de lucrări sau de furnizare, care au ca obiect prestarea unuia sau mai multor servicii, astfel cum acestea sunt prevăzute în anexele nr. 2A și 2B, serviciile din domeniul securității și sănătății în muncă și al revenirii și stingerii incendiilor făcând parte din cele enumerate în aceste anexe.

Chiar dacă, față de valoarea obiectului contactelor, acestea nu au fost încheiate în urma derulării procedurii de licitație publică, ci prin atribuire directă, Judecătoria Sectorului 3 București a apreciat că acest aspect nu schimbă caracterul de contract de achiziție publică al celor două contracte pe care reclamantul își întemeiază acțiunea.

Potrivit art. 53 alin. (1) raportat la art. 69 alin. (2) din Legea 101/2016:

"Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, prin complete specializate în achiziții publice".

Cum cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată la 18.10.2017, constituie în principal o acțiune în răspundere contractuală întemeiată pe aceste Contracte de prestări servicii ce reprezintă contracte de achiziție publică, instanța competentă material și teritorial să soluționeze acest litigiu este Tribunalul Buzău (în circumscripția căreia se află sediul reclamantei - autoritatea contractantă).

S-a reținut că Judecătoria Sectorului 3 București este competentă material să soluționeze doar capătul de cerere formulat în subsidiar, respectiv acțiunea în restituirea prestațiilor în temeiul unei plăți nedatorate întrucât plata nedatorată este un fapt juridic licit reglementat de C. civ., litigiul fiind de natură civilă, iar competența materială stabilindu-se în raport de valoarea obiectului cererii, respectiv în raport de suma de 52 661,00 RON, aflată sub limita de 200 000 RON prevăzută de art. 94 pct. -1 lit. k) C. proc. civ.. Însă, având în vedere că primul capăt de cerere este de competența Tribunalului Buzău, față de dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., capetele de cerere fiind în strânsă legătură, instanța competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată, în integralitatea sa, este Tribunalul Buzău.

Așa fiind, prin sentința civilă nr. 5467 din 3 mai 2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că reclamanta COMUNA PUIEȘTI prin primar a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 52.661 RON reprezentând plata constatată de către Curtea de Conturi prin decizia nr. 23/22.06.2015 ca fiind nedatorată și efectuată în mod nelegal.

Reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de prestări de servicii nr. x din 02.08.2010 având ca obiect prestarea de servicii în domeniul securității și în muncă, verificarea și întocmirea documentației pentru organizarea activității de securitate si sănătate în muncă, evaluarea factorilor de risc de accidentare sau de îmbolnăvire profesională, asistența și supravegherea organizării activității de sănătate și securitate în muncă, precum și contractul de prestări de servicii nr. x din data de 01.07.2012, având ca obiect prestarea de servicii în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor, verificarea și întocmirea documentației pentru organizarea activității de prevenire și stingere a incendiilor, asistența și supravegherea organizării activității de prevenire și stingere a incendiilor.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală, iar în subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că plățile efectuate în mod nejustificat exced cadrului contractual, s-au invocat dispozițiile art. 1341 C. civ. potrivit cărora cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire.

Prin răspunsul la întâmpinare, formulat la data de 18.10.2017, reclamanta a precizat că acțiunea formulată este în principal o acțiune în răspundere contractuală, iar, în subsidiar, o acțiune în restituirea prestațiilor în temeiul unei plăți nedatorate.

Competența materială funcțională a instanțelor de contencios administrativ este reglementată în Legea nr. 554/2004 care reprezintă legea-cadru în materie. Numai determinarea naturii juridice a litigiului ca fiind de contencios administrativ atrage competența instanțelor de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 se definește contenciosul administrativ ca fiind: "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept ori un interes legitim".

Prin urmare, pentru a fi în prezența contenciosului administrativ, este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiții: în primul rând, una dintre părți să fie o autoritate publică și, în al doilea rând, litigiul, conflictul, să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat (nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat de a rezolva o cerere).

Este știut că simpla calitate specială a beneficiarului de autoritate publică nu determină ca, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, contractul încheiat cu aceasta să fie un contract administrativ. Serviciile pe care o autoritate publică le contactează printr-un contract de furnizare încheiat cu un profesionist, de natură a satisface interesele sale private, nu sunt servicii publice, iar contractul încheiat între părți nu este un contract administrativ.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON, se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale iar conform art. 2 lit. c) teza II, din aceeași lege prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Normele speciale ale O.U.G. nr. 34/2006 (în vigoare la data încheierii contractului și aplicabil în cauză în raport de prevederile art. 236 alin. (3) din Legea nr. 98/2016 ce a abrogat O.U.G. nr. 34/2006) definesc contractul de achiziții publice ca fiind:

În speță, între cele două părți s-au derulat raporturi contractuale de prestări servicii în temeiul contractelor nr. x/02.08.2010 și nr. y/01.07.2012 fără ca părțile să urmeze procedura specială a achizițiilor publice, impusă de prevederile O.U.G. nr. 34/2006, contractele fiind încheiate după normele de drept comun, iar în această situație, raporturile derulate între părți sunt raporturi juridice de drept comun, respectiv raporturi juridice civile și nu de drept administrativ. Așa fiind, litigiul are natura unui litigiu civil, iar raportat la valoarea obiectului acestuia de 52.661 RON, competența materială de soluționare a cauzei revine, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., judecătoriei.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia:

"cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Această normă reprezintă dreptul comun în materia competenței teritoriale, prin urmare, dacă legea nu dispune altfel, cererea de chemare în judecată se adresează instanței în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul (sediul) pârâtul.

În absența unor dispoziții legale exprese derogatorii de la dreptul comun, în speță, instanța competentă va fi determinată prin aplicarea principiului actor sequitur forum rei, conform art. 107 C. proc. civ.

Astfel, având în vedere că, în speță, competența teritorială este determinată de domiciliul/sediul pârâtei, care se află situat în sectorul 3, București, Înalta Curte de Casație și Justiție reține competența teritorială pentru soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.