ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 83/2017

Decizia nr. 83/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 26 februarie 2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., anularea Deciziei nr. 5352/2015 emise de pârâtă, admiterea contestației nr. 13584/2015, desființarea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 04 decembrie 2015 și anularea titlului de creanță pentru suma de 13.621,56 lei, astfel cum s-a stabilit prin nota de constatare a neregulilor.

Prin sentința nr. 462 din 9 iunie 2016, Tribunalul Buzău a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, în raport cu rangul pârâtei, de autoritate publică centrală.

Prin sentința nr. 185 din 13 septembrie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A reținut instanța că părțile au convenit, la art. 21 alin. (1) și (2) din Contractul de finanțare din 27 aprilie 2011, că, în eventualitatea unui litigiu survenit în executarea contractului, care nu se poate soluționa pe cale amiabilă, cauza va fi soluționată de instanța competentă în a cărei rază teritorială se află sediul Organismului Intermediar/Autoritatea de Management, care este B., al cărei sediu este în București.

Prin sentința civilă nr. 3909 din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a, a admis excepția necompetenței teritoriale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

A reținut instanța că, prin inserarea art. 21 alin. (2) din contractul de finanțare, se încalcă dreptul de opțiune prevăzut de legiuitor în favoarea reclamantului, acesta fiind constrâns să se adreseze instanțelor de la sediul autorității pârâte. Semnarea contractului de finanțare de către beneficiar nu echivalează cu exprimarea unui drept de opțiune în favoarea instanței de la domiciliul pârâtului, întrucât această interpretare ar fi posibilă în cauză unui contract de drept privat încheiat în urma unei negocieri și în cadrul căruia părțile contractuale se află pe poziții de egalitate.

De asemenea, cum izvorul litigiului este dat de un act emis în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011, iar nu în executarea/neexecutarea unor obligații rezultate din contractul de finanțare, a apreciat instanța că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Constatând ivit conflict negativ de competență, Curtea de Apel București, în baza art. 133 și art. 134 C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată că obiectul acțiunii îl constituie anularea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 04 decembrie 2015 și a Deciziei nr. 5352/2015 emise de pârâtă în soluționarea contestației formulate împotriva acestei note.

În cauză, actele atacate au fost emis în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, contestarea acestora fiind supusă regimului juridic atras de acest act normativ, și anume dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în materia competenței teritoriale fiind incidente prevederile art. 10 alin. (3) din lege. Prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile nu numai actelor administrative tipice, dar și celor asimilate, în speță contractului administrativ încheiat între părți.

În ceea ce privește incidența articolului 21 alin. (2) din Contractul de finanțare din 27 aprilie 2011, avut în vedere de prima instanță, Înalta Curte reține că această clauză încalcă dreptul de opțiune prevăzut de legiuitor în favoarea reclamantei, aceasta fiind constrânsă să se adreseze instanțelor de la sediul autorității pârâte, clauza fiind așadar contrară dispozițiilor art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004.

Semnarea contractului de finanțare de către beneficiar, respectiv reclamanta din prezenta cauză, nu echivalează cu exprimarea de către acesta a unui drept de opțiune în favoarea instanței de la domiciliul pârâtului, întrucât această interpretare ar fi posibilă numai în cazul unui contract de drept privat încheiat în urma unei negocieri și în cadrul căruia părțile contractuale se află pe poziții de egalitate.

Or, în cazul de față este vorba despre un contract de drept administrativ în cadrul căruia autoritatea publică, în calitate de finanțator, are o poziție supraordonată beneficiarului, clauzele contractuale fiind impuse beneficiarului și nu negociate de pe poziții egale.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că, prin semnarea contractului de finanțare, reclamanta nu și-a exprimat opțiunea pentru soluționarea eventualelor litigii de către o instanță judecătorească din Municipiul București, întrucât nu a avut efectiv dreptul de a opta liber, astfel cum acesta îi este recunoscut de dispozițiile art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004.

Trecând peste aceste aspecte, Înalta Curte reține că art. 21 din contractul de finanțare menționat are în vedere alegerea de competență avută în vedere exclusiv de părți pentru eventualele litigii survenite în executarea contractului încheiat, adică a clauzelor cuprinzând drepturile și obligațiile inserate în cuprinsul acestuia, iar nu și a unor acte administrative distincte de contract, emise în baza O.U.G. nr. 66/2011, prin care s-a constatat încălcarea unor obligații distincte și legale, iar nu contractuale.

Prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile contractuale de alegere a instanței competente, ci ale Legii nr. 554/2004, reclamanta manifestându-și opțiunea de a sesiza instanța de la sediul său, prin introducerea acțiunii, inițial, pe rolul Tribunalului Buzău.

De altfel, această opțiune a fost exprimată explicit și în fața Curții de Apel București, în ședința publică din 7 decembrie 2016 reclamanta solicitând admiterea excepției necompetenței teritoriale a acestei instanțe.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, privind pe petenta SC A. SRL în contradictoriu cu intimații B. și C., în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2017.