ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4049/2018

HOTĂRÂRE

04.10.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4049/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău cu nr. x/2017 în data de 08.11.2017, reclamanta Școala Gimnazială Puiești a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L., la plata sumei de 49700,70 RON reprezentând plata constatată de către Curtea de Conturi prin decizia nr. 23/22.06.2015 ca fiind nedatorată și efectuata în mod nelegal.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1350 C. civ. care reglementează răspunderea contractuală, iar în subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că plățile efectuate în mod nejustificat exced cadrului contractual, s-au invocat dispozițiile art. 1341 noul C. civ. potrivit căruia cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În prealabil, a invocat pârâta excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Buzău, având în vedere că sediul pârâtei este în București, drept pentru care consideră că ar fi competent teritorial să judece, potrivit art. 107 C. proc. civ. instanța în circumscripția căreia își are sediul pârâtul, adică Municipiul București și excepția necompetenței materiale a Tribunalului, secția de contencios administrativ și fiscal, considerând că instanța competentă să judece în primă instanță cauza este judecătoria, potrivit dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., raportat și la valoarea litigiului de 49.700,70 RON.

Prin sentința nr. 210/2018 din data de 5 martie 2018 Tribunalul Buzău a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței invocate de pârâtă; a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect pretenții, în favoarea Judecătoriei Sector 3 București; a trimis de îndată dosarul cauzei instanței judecătorești competente.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut, în esență, că normele care reglementează competența materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței.

Competența materială funcțională a instanțelor de contencios administrativ este reglementată în Legea nr. 554/2004 care reprezintă legea-cadru în materie. Numai determinarea naturii juridice a litigiului ca fiind de contencios administrativ atrage competența instanțelor de contencios administrativ.

S-a mai reținut că, din interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, pentru a fi în prezența contenciosului administrativ, este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiții: în primul rând, una dintre părți să fie o autoritate publică și, în al doilea rând, litigiul, conflictul, să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat (nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat de a rezolva o cerere).

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON, se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale iar conform art. 2 lit. c) teza II, din aceeași lege prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Instanța a reținut că prin raportare la normele speciale ale O.U.G. nr. 34/2006 contractul de achiziții publice, este definit ca fiind:

"contractul, asimilat, potrivit legii, actului administrativ (...) cu titlu oneros, încheiat în scris, între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul sau mai muți operatori economici pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii". Un astfel de contract special trebuie să fie încheiat în formă scrisă și în condițiile expres prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, adică în urma derulării unei proceduri de licitație publică, fiind exclusă forma simplificată a facturii acceptate la plată, specifică raporturilor juridice de drept comun, care au loc între comercianți.

Doar în aceste condiții pot fi analizate raporturile juridice privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică, în cadrul unor procese care se soluționează, în primă instanță, de către secția comercială a tribunalului.

În speță, instanța a reținut că între cele două părți s-au derulat raporturi contractuale de prestări servicii în temeiul contractelor nr. x/01.10.2010 și nr. y/04.01.2013 fără ca părțile să urmeze procedura specială a achizițiilor publice, impusă de prevederile O.U.G. nr. 34/2006, contractele fiind încheiate după normele de drept comun, iar în această situație, raporturile derulate între părți sunt raporturi juridice de drept comun, respectiv raporturi juridice civile și nu de drept administrativ. Așa fiind, litigiul are natura unui litigiu civil, iar raportat la valoarea litigiului de 49.700,70 RON, competența materială de judecare în fond a cauzei revine, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., judecătoriei și nu tribunalului.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că, potrivit art. 107 C. proc. civ., competența teritorială revine instanței în circumscripția căreia își are sediul pârâta, adică Municipiul București - Sector 3.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub numărul x/2017.

Prin sentința civilă nr. 7892 din 21 iunie 2018 instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 3 București invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău; a constatat ivit conflictul negativ de competenta și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut, în esență că, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 49.700,7 RON reprezentând plata constatata de către Curtea de Conturi prin decizia nr. 23/22.06.2015 ca fiind nedatorata si efectuata în mod nelegal, în temeiul contractelor de prestări servicii nr. x/01.10.2010 si nr. y/04.01.2013.

Reclamanta a invocat ca temei de drept material al acțiunii disp. art. 1350 C. civ., art. 1349 C. civ. și art. 1341 -1344 C. civ., prin răspunsul la întâmpinare precizând ca își întemeiază cererea în principal pe răspunderea contractuală, iar în susbidiar pe plata nedatorată.

Din același răspuns la întâmpinare instanța reține că cele două contracte au fost încheiate de părți în temeiul O.U.G. nr. 34/2006.

Contractele încheiate între părți, în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 reprezintă contracte de achiziție publică, definite de art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006 (în vigoare la data încheierii contractelor și aplicabil în cauză în raport de prevederile art. 236 alin. (3) din Legea nr. 98/2016 ce a abrogat O.U.G. nr. 34/2006), ca fiind contractele care includ și categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul sau mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii, în sensul prezentei ordonanțe de urgență.

Chiar dacă s-ar reține că aceste contracte nu au fost încheiate în urma derulării procedurii de licitație publică, ci prin atribuire directă (deși acestea nu au fost la dosarul cauzei de niciuna din părți), acest aspect nu schimbă caracterul de contract de achiziție publică a celor două contracte pe care reclamantul își întemeiază acțiunea.

În acest sens, instanța a reținut că, potrivit art. 53 alin. (1) raportat la art. 69 alin. (2) din Legea 101/2016, procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, prin complete specializate în achiziții publice, dispozițiile acestei legi fiind aplicabile și prezentei cauze chiar dacă cele două contracte de achizitie publică au fost încheiate înainte de intrarea sa în vigoare, față de dispozitiile tranzitorii ale legii, respectiv art. 69.

Cum cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată prin răspunsul la întâmpinare, constituie în principal o acțiune în răspundere contractuală întemeiată pe cele două Contracte de achiziție publică, instanța competentă material și teritorial să soluționeze acest litigiu este Tribunalul Buzău(instanța din circumscripția căreia se află sediul reclamantei - autoritatea contractantă), a mai reținut instanța.

S-a arătat că Judecătoria Sectorului 3 București este competentă material să soluționeze doar capătul de cerere formulat în subsidiar, respectiv acțiunea în restituirea prestațiilor în temeiul unei plăți nedatorate întrucât plata nedatorată este un fapt juridic licit reglementat de C. civ., litigiul fiind de natură civilă, competența materială stabilindu-se în raport de valoarea obiectului cererii, în cauză aceasta fiind sub limita de 200.000 RON prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Însă, având în vedere că primul capăt de cerere este de competența Tribunalului Buzău, față de disp. art. 99 alin. (2) C. proc. civ., competența de soluționare în integralitate a actiunii va reveni acestuia.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ȘCOALA GIMNAZIALĂ PUIEȘTI în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. s-a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 49.700,7 RON, reprezentând plata constatată de către Curtea de Conturi prin decizia nr. 23/22.06.2015, ca fiind nedatorată și efectuată în mod nelegal, în temeiul contractelor de prestări servicii nr. x/01.10.2010 și nr. y/04.01.2013.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1350 C. civ., art. 1349 C. civ. și art. 1341 -1344 C. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare reclamanta a precizat că își întemeiază cererea, în principal, pe răspunderea contractuală, iar, în susbidiar, pe plata nedatorată, susținând, totodată, că cele două contracte de prestări servicii în discuție au fost încheiate de părți în temeiul O.U.G. nr. 34/2006.

Se constată că elementul esențial pentru determinarea instanței competente să soluționeze prezentul litigiu îl constituie stabilirea naturii contractelor încheiate între părți, contracte pe care reclamanta își întemeiază pretențiile.

În speță, între cele două părți s-au derulat raporturi contractuale de prestări servicii în temeiul contractelor nr. x/01.10.2010 și nr. y/04.01.2013, reținându-se de prima instanță că părțile nu au urmat procedura specială a achizițiilor publice, impusă de prevederile O.U.G. nr. 34/2006, contractele fiind încheiate după normele de drept comun.

Este de subliniat că cele două contracte pe care reclamanta își întemeiază cererea sunt contracte de achiziții publice, chiar dacă s-a reține că aceste contracte nu au fost încheiate în urma derulării procedurii de licitație publică, ci prin atribuire direct.

Și aceasta, întrucât, la data încheierii celor două contracte, erau în vigoare dispozițiile art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006 (aplicabile în cauză față de art. 236 alin. (3) din Legea nr. 98/2016) potrivit cărora semnificația termenului de contract de achiziție publică este următoarea: "f) contract de achiziție publică - contractul, asimilat, potrivit legii, actului administrativ, care include și categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul ori mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii;"

Trebuie reținut că potrivit dispozițiilor tranzitorii ale art. 69 din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, acest act normativ este aplicabil și prezentei cauze chiar dacă cele două contracte de achizitie publică au fost încheiate înainte de intrarea sa în vigoare.

Astfel, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016: " (1) Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, prin complete specializate în achiziții publice.", iar conform art. 69 alin. (2) din aceeași lege "(2) Dispozițiile prezentei legi se aplică numai contestațiilor/cererilor/plângerilor formulate după intrarea ei în vigoare."

Din analiza înscrisurilor evocate în susținerea pretențiilor reclamantei și a textelor de lege anterior menționate, rezultă că cererea de față vizează o cerere de contencios-administrativ, câtă vreme între părți nu au luat naștere raporturi juridice civile ca urmare a încheierii și derulării unor contracte de drept comun.

Așadar, în speță este vorba despre un litigiu având ca obiect pretenții ce s-au născut în legătură cu cele două contracte de achiziție publică, raportul juridic dedus judecății fiind unul de drept administrativ, ceea ce atrage competența materială funcțională a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, în raport cu legislația aplicabilă în cauză se instituie o competență materială și teritorială exclusivă în favoarea tribunalului în circumscripția căruia se află sediul reclamantei.

Cum în speță este vorba de contracte de achiziție publică, raporturile juridice derulate între părți fiind raporturi juridice de drept administrativ, Înalta Curte, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.