ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1674/2018

Ședința publică din data de 10 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București la data de 23 octombrie 2014 sub nr. x/2014, contestatorul S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. 301/2014 al BEJ B., restituirea bunului ce face obiectul executării către contestatoare și stabilirea calității de custode până la definitivarea prezentului dosar, să se constate că intimata nu deține un titlu executoriu care să poată fi pus în executare, întrucât s-au executat toate obligațiile provenite din contractul de leasing nr. x/26.03.2008, să dispună anularea tuturor formelor de executare și să se dispună încetarea executării silite demarate în dosarul de executare nr. 301/2014 aflat pe rolul BEJ B., în temeiul art. 719 C. proc. civ., având în vedere că executarea a fost începută fără respectarea art. 662 C. proc. civ., să se dispună întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare acesteia, să fie obligată intimata la efectuarea transferului de proprietate către contestatoare asupra bunului ce formează obiectul executării silite și la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 8730 din 9 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepția inadmisibilității cererii privind obligarea intimatei la efectuarea transferului de proprietate către contestatoare asupra bunului ce formează obiectul executării silite și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare, a fost respinsă aceasta cerere ca inadmisibilă și a fost respinsă contestația la executare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata S.C. C., ca neîntemeiată, fiind respinsă cererea de restabilire a situației anterioare executării silite ca neîntemeiată. În temeiul art. 716 alin. (2) C. proc. civ. a fost obligat contestatorul să plătească Biroului Executorului Judecătoresc B. suma de 52,08 RON reprezentând cheltuieli de transmitere a dosarului de executare nr. 301/2014.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 2605 din 28 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 8730 din 9 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea S.C. A. S.R.L., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București.

Prin decizia civilă nr. 346/2017 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a recursului formulat de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2605 din 28 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin adresa emisă la 4 decembrie 2017, Curtea de Apel București a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de contestatoarea S.C. A. S.R.L., către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 decembrie 2017.

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut că instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel București.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile art. 712 C. proc. civ.

Cauza a fost soluționată în primă instanță de Judecătoria Sectorului 2 București, conform dispozițiilor prevăzute de art. 714 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "contestația se introduce la instanța de executare" iar în apel de Tribunalul București, conform dispozițiilor art. 718. alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată numai cu apel, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. (4) C. proc. civ. și art. 715 alin. (4) C. proc. civ. care pot fi atacate în condițiile dreptului comun.

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile 712 C. proc. civ., raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Așadar, pentru stabilirea competenței de soluționare a pricinii în primă instanță nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Or, criteriul legal de stabilire și verificare a competenței trebuie să fie același de la inițierea procesului până la soluționarea definitivă a litigiului.

Drept urmare, efectele deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

În speță, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile art. 712 C. proc. civ., instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) - întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-contestatoare S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2605 din 28 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2018.