ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2230/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asiguratorilor Auto din Romania și pe intervenientul forțat C. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtului la plata a câte 500.000 Euro în echivalent RON la data plății, daune morale, pentru fiecare reclamant în parte.

La termenul din data de 25.01.2018, au fost soluționate excepțiile privind necompetența instanței și prescripția dreptului material la acțiune, prin respingerea acestora, și în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., s-a apreciat că este necesară administrarea de probe similare cu cele necesare pentru soluționarea fondului, astfel că excepția a fost unită cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 20 din 12.04.2018 a Tribunalului Vrancea, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Biroul Asigurărilor de Autovehicule din România București, privind pe reclamantul B..

A fost admisă în parte cererea întemeiată pe dispozițiile art. 436 C. proc. civ. formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asiguratorilor Auto din România și intervenientul C. și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului B. suma de 32.500 RON cu titlu de daune morale

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre cei doi reclamanți, câte 10.000 Euro cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței civile nr. 20 din 12.04.2018 a Tribunalului Vrancea au declarat apel, atât reclamanții, cât și pârâtul.

Curtea de Apel Galați, secția I Civilă prin decizia civilă nr. 213/A din 21.11.2018 a admis apelul formulat de apelantul-pârât Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 20 din 12.04.2018 a Tribunalului Vrancea; a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant daune morale în cuantum de 12.000 euro (plătibili în echivalent RON la cursul din data plății); a înlăturat mențiunile contrare prezentei decizii privind cuantumul daunelor morale; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 20 din 12.04.2018 a Tribunalului Vrancea.

Împotriva deciziei civile nr. 213/A din 21.11.2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă reclamanții A. și B. au declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura pricinii.

Se reproșează instanței de apel că nu a făcut o apreciere obiectivă asupra speței și nu a motivat de ce a considerat că se impune reducerea despăgubirilor, limitându-se să facă o apreciere subiectivă față de acest aspect.

Hotărârea apare nemotivată, deoarece instanța face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără să indice în concret vreo hotărâre a acestei instanțe sau vreo dispoziție de drept material încălcată.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1 C. civ., întrucât soluția adoptată a fost întemeiată pe jurisprudență, care nu este izvor de drept și nu poate servi judecătorului drept criteriu de estimare a despăgubirilor și nici nu poate fi considerat un argument pentru diminuarea ori majorarea cuantumului daunelor morale acordate reclamanților.

În finalul recursului, în temeiul art. 519 C. proc. civ. solicită ca instanța de recurs să sesizeze Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Având în vedere dispozițiile art. 1 C. civ. care reglementează expres și limitativ izvoarele de drept civil, poate judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze, să-și motiveze soluția făcând trimitere la jurisprudență sau să și-o întemeieze pe jurisprudență, ori trebuie să își motiveze hotărârea pe principiile generale de drept, atunci când nu există temei legal ori lege care să reglementeze problema de drept dedusă judecății".

Apreciază îndeplinite condițiile de admisibilitate cerute de art. 519 C. proc. civ. și solicită să se dispună suspendarea cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 16.05.2019 s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Prin încheierea din data de 24.10.2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 213/A din 21.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentilor -reclamanți, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au încadrat criticile formulate prin memoriul de recurs în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu referire la cazul de casare fondat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurenții-reclamanți - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura pricinii, se observă că, în speță, susținerile nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind amplu argumentată în fapt și în drept.

Nu poate fi primită susținerea recurenților-reclamanți în sensul că hotărârea ar fi nemotivată întrucât, instanța de apel a analizat toate criticile cu care a fost investită, relative la îndreptățirea reclamanților la despăgubiri reprezentând daune morale.

Înalta Curte reține că judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată nefondată critica recurenților-reclamanți privind lipsa din ansamblul considerentelor a motivelor care au condus la reducerea cuantumului daunelor morale, în lipsa indicării jurisprudenței Înaltei Curți și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Neînsușirea criticilor formulate de recurenții-reclamanți în sensul majorării cuantumului daunelor morale nu este de natură prin ea însăși să conducă la concluzia lipsei motivării, câtă vreme hotărârea judecătorească cuprinde elementele menționate la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în vederea pronunțării soluției.

Instanța de apel a apreciat că se impune reducerea cuantumului daunelor morale în raport de caracteristicile concrete ale speței, apreciind că suma acordată de către instanța de fond cu titlu de despăgubiri morale este exagerat de mare și reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă ce i-ar reveni pârâtului.

În ceea ce privește trimiterea recurenților-reclamanți la practica instanțelor judecătorești interne în materie, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin decizia recurată s-a arătat că stabilirea despăgubirilor morale nu este o operațiune care să opereze cu criterii de evaluare prestabilite, așa încât s-a procedat la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, întocmai cum au procedat și instanțele sus menționate. Instanța de apel a arătat că în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei, doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și pot evidenția limitele de apreciere a cuatumului acestora.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul urmând a fi stabilit prin apreciere ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Despăgubirea ce a fost stabilită a fost apreciată fiind una echitabilă, instanța de apel apreciind întemeiat apelul pârâtei în limitele evidențiate anterior, apelul reclamanților fiind apreciat ca nefondat.

În ce privește criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Critica a vizat soluția privind reducerea cuantumului daunelor morale, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 C. civ., jurisprudența nefiind izvor de drept și neputând constitui drept criteriu de estimare a despăgubirilor.

Nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii despăgubirilor morale poate fi invocată în măsura în care acestea există.

Legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, cuantumul daunelor morale urmând a se stabili prin apreciere. Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește faptul că, în materia despăgubirilor morale, criteriul echității are în vedere necesitatea ca persoana păgubită să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Aprecierea prejudiciului moral nu poate fi restrânsă la determinarea suferinței psihice, ci presupune aprecierea coroborată a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului pe toate planurile vieții persoanei vătămate. Aprecierea daunelor morale se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate.

Rolul jurisprudenței în cuantificarea în bani a unei stări subiective este acela de furniza criterii generale de apreciere fundamentate în practica judiciară, ceea ce nu are legătură cu noțiunea de izvor de drept, în accepțiunea sa de act juridic cu valoare normativă.

În ceea ce privește cererea formulată de recurenții-reclamanți B. și A. privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Având în vedere dispozițiile art. 1 C. civ. care reglementează expres și limitativ izvoarele de drept civil, poate judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze, să-și motiveze soluția făcând trimitere la jurisprudență sau să și-o întemeieze pe jurisprudență, ori trebuie să își motiveze hotărârea pe principiile generale de drept, atunci când nu există temei legal ori lege care să reglementeze problema de drept dedusă judecății", Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să analizeze condițiile de admisibilitate privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea unei chestiuni de drept.

Potrivit dispozițiilor art. 519 C. proc. civ. pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiții de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ și care pot fi enunțate astfel: existența unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că prima condiție este îndeplinită, întrucât la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza va fi soluționată în ultimă instanță.

În speță, însă, nu este îndeplinită condiția de noutate a chestiunii de drept, operațiunea de stabilire a cuantumului daunelor morale fiind tranșată în doctrină și jurisprudență de o manieră ce își păstrează actualitatea.

Determinarea întinderii daunelor morale a beneficiat de rezolvări unitare în jurisprudența instanțelor, în sensul că la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, precise, cuantificabile de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, dar în jurisprudență și doctrină au fost reliefate câteva astfel de criterii, pe baza cărora instanța urmează a face o apreciere subiectivă în funcție de circumstanțele speței. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

În lipsa existenței unei practici neunitare nu se poate apela la mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept invocată de către reclamanți nefiind nouă, ci una care nu a creat divergență în jurisprudență.

Astfel fiind, constatându-se neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate prevăzute imperativ de dispozițiile art. 519 C. proc. civ., (lipsa unei condiții făcând inutilă analizarea celorlalte cerințe prevăzute de lege), cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu chestiunea de drept urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 213/A din 21.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 213/A din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât BIROUL ASIGURATORILOR AUTO DIN ROMÂNIA și intimatul-intervenient C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2019.