ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1229/2019

Ședința publică din data de 6 iunie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 19 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul SPITALUL JUDEȚEAN DE URGENȚĂ PLOIEȘTI a chemat în judecată pe pârâții BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA și FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige pe aceștia la plata sumei de 2.868,88 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de spitalizare acordate numitului A..

În ședința publică din data de 05 decembrie 2018, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale cu privire la soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 9535, pronunțată la data de 19 decembrie 2018, în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești, invocată din oficiu de instanță, și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect pretenții, formulată de reclamantul SPITALUL JUDEȚEAN DE URGENȚĂ PLOIEȘTI, în contradictoriu cu pârâții BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA și FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII BUCUREȘTI, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

În speță, pârâții Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România are sediul în București, str. x 40 bis, și Fondul de Protecție a Victimelor Străzii București, are sediul în București, str. x 40 bis.

Aplicând dispozițiile legale ale art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., a considerat instanța, rezultă că, în speță, singura instanță competentă teritorial este Judecătoria Sectorului 2 București, conform regulii de drept comun, instanța apreciind, totodată, că nu este incident niciunul dintre cazurile care ar atrage competența teritorială alternativă a Judecătoriei Ploiești, prevăzute de art. 113 Noul C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 11 ianuarie 2019, sub nr. x/2018.

În ședința publică din 25 februarie 2019, a fost invocată, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 1911, pronunțată la data de 25 februarie 2019, în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul SPITALUL JUDEȚEAN DE URGENȚĂ PLOIEȘTI, în contradictoriu cu pârâții BIROUL ASIGURATORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMANIA și FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRAZII x, în favoarea Judecătoriei Ploiești; a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență; în temeiul dispozițiilor art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În primul rând, instanța a reținut că este de domeniul evidenței că în discuție se pune necompetența de ordine privată, fiind aplicabile dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Or, în cauză, Judecătoria Ploiești este cea care a invocat excepția necompetenței teritoriale, iar nu pârâtul prin întâmpinare, aspect ce nu poate fi primit din perspectiva prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța a reținut că dispozițiile legale cuprinse în art. 108-113 C. proc. civ., reglementează competența alternativă, cazurile în care aceasta poate fi reținută fiind reglementate expres, iar alegerea unei instanțe în ipoteza unei competențe alternative aparține, conform art. 116 C. proc. civ. reclamantului, iar nu instanței de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unor cheltuieli de spitalizare în baza unei obligații de despăgubire derivată dintr-o faptă ilicită extracontractuală. Instanța a constatat din înscrisurile depuse în dovedire de reclamant, respectiv din ordonanța din data de 20.08.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, că fapta ilicită a fost săvârșită în localitatea Ploiești pe str. x din direcția Ariceștii Rahtivani, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Ploiești.

În raport de situația de fapt descrisă de reclamant, a reținut instanța, rezultă, fără îndoială, că fundamentul juridic al pretențiilor acestuia este reprezentat de răspunderea civilă delictuală. Aspectul că sunt chemați în judecată pârâții Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, iar nu direct persoana responsabilă de săvârșirea faptei ilicite nu este de natură a schimba fundamentul juridic al cauzei deduse judecății.

Astfel, instanța a reținut a fi incidente în cauză dispozițiile art. 113 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că în afară de instanța domiciliului/sediului pârâtului, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este competentă și instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt.

Având în vedere că presupusa faptă ilicită a fost săvârșită în circumscripția teritorială a Judecătoriei Ploiești, această din urmă instanță este competentă a soluționa cauza, fiind în mod legal învestită potrivit art. 116 C. proc. civ.

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. După ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, deoarece instanța pe care a sesizat-o este competentă să soluționeze cauza, iar pârâtul nu ar putea să solicite declinarea competenței și nici instanța nu ar putea să o dispună din oficiu.

Așadar, ulterior alegerii de competență făcute de reclamant prin introducerea cererii sale la una dintre instanțele competente potrivit dispozițiilor legale, această instanță nu poate admite excepția necompetenței teritoriale și declina competența de soluționare a cauzei spre o altă instanță de asemenea competentă, întrucât competența cauzei a fost deja stabilită potrivit dispozițiilor legale evidențiate anterior.

Având în vedere cele expuse anterior, instanța a constatat că în cauza dedusă judecății competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Ploiești, în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta ilicită ce reprezintă cauza pretențiilor formulate de reclamant și care a fost întâi sesizată cu cererea având ca obiect "pretenții", declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Judecătoria Ploiești și Judecătoria Sectorului 2 București- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Trecând de aceste verificări preliminare, Înalta Curte observă că, instanțele au reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu de drept comun- acțiune în pretenții, ce are drept obiect obligarea pârâților Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și Fondul de Protecție a Victimelor Străzii București la plata sumei de 2.868,88 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate numitului A., pe temeiul delictului civil.

Din această perspectivă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 107, raportate la cele ale art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ., care stabilesc competența alternativă în soluționarea prezentului litigiu, normele fiind, în acest caz, dispozitive, motiv pentru care reclamantul a avut posibilitatea să aleagă între instanța de la sediul pârâților, sau instanța locului săvârșirii faptei ilicite, competența teritorială fiind relativă, iar normele care o reglementează, de ordine privată, având, în principiu, caracter dispozitiv.

Art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., în vigoare la momentul sesizării instanței de judecată, stabilește:

"Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Fiind vorba însă despre o normă de competență teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât prin întâmpinare, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în caz contrar, instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă.

Așadar, potrivit acestui text, instanța judecătorească nu este îndreptățită să își decline competența, ci numai dacă o atare excepție a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în speță, așa cum corect și legal a reținut și Judecătoria Sectorului 2 București, pârâții Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și Fondul de Protecție a Victimelor Străzii București nu au formulat întâmpinare, deși au primit comunicarea cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor anexate, conform dovezilor de la dosarul declinat, ceea ce înseamnă că, la primul termen de judecată cu părțile legal citate, Judecătoria Ploiești avea dobândită competența sub aspect teritorial, prin alegerea de competență efectuată de reclamant în condițiile art. 116 Noul C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Așadar, la primul termen de judecată cu părțile legal citate, eventuala necompetență teritorială de ordine privată era acoperită prin neinvocarea excepției de către partea interesată în termenul de decădere expres prevăzut de art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., astfel că, Judecătoria Ploiești a rămas competentă să judece litigiul, doar partea interesată putând invoca excepția de necompetență teritorială în situația de față.

Prin urmare, cum pârâții nu au depus întâmpinare, iar la prima zi de înfățișare la care au fost legal citați, aceștia nu s-au prezentat, invocarea excepției necompetenței teritoriale alternative de către instanță, din oficiu, nu poate avea drept consecință schimbarea competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, deoarece a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Față de acestea, excepția de necompetență teritorială, fiind una de ordine privată, și cum o atare excepție nu a fost invocată doar de către pârât prin întâmpinare, ci de instanță, din oficiu, Judecătoria Ploiești nu era în termen să analizeze competența teritorială și să se considere necompetentă.

Prin urmare, nu are nicio relevanță în cauză împrejurarea că instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată, respectiv, Judecătoria Ploiești, nu era cea de la sediul pârâților, deoarece, atât timp cât pârâții, singurii care puteau ridica excepția de necompetență teritorială relativă nu au invocat-o, această instanță a rămas competentă să judece litigiul, instanța neavând dreptul de a primi o atare excepție de necompetență teritorială relativă invocată, din oficiu.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Ploiești și, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., cu referire la art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

În plus, în aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., și în raport de obiectul cauzei- acțiune în pretenții derivând dintr-un delict civil-, având în vedere faptul că instanța din circumscripția săvârșirii faptei ilicite este Judecătoria Ploiești, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestei judecătorii și,

Pentru considerentele arătate, în aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2019.