ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 579/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1720 din 21 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația formulată de reclamanții C.I. și C.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin dispoziția nr. 580 din 29 octombrie 2003, emisă de pârât, s-a respins notificarea înregistrată din 13 august 2001, cu motivarea că petiționarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Oradea, Parcul Petofi, jud. Bihor - teren în suprafață de 820 mp. În raport de dovezile existente la dosar, tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, de la numita M.O., poziția nr. 487 din anexă, după care a fost transmis în administrarea pârâtului, prin decizia nr. 58584 din 24 mai 1949, emisă de Ministerul de Finanțe.

Prin încheierea nr. 5468/2000, Judecătoria Oradea a dispus intabularea dreptului de administrare al Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul Județean de Poliție Bihor, în cartea funciară. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a fost formulată notificare de către numiții C.I. și C.M.E., adresată Primăriei Municipiului Oradea, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, Parcul Petofi, însă entitatea notificată a comunicat un exemplar al notificării Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor, întrucât această instituție deține o parte din teren și anume 820 mp., diferența de teren fiind deținută de Regionala C.F.R. Cluj.

Referitor la actele de proprietate prezentate de către reclamanți, pe baza cărora se revendică imobilul în litigiu - contractele de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1947, respectiv 1 martie 1947, tribunalul a constatat că acestea nu îndeplinesc condițiile de validitate ca înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu poartă semnăturile tuturor părților contractante, lipsind astfel o condiție esențială a actului juridic, care atrage nevalabilitatea sa și, ca atare, cele două înscrisuri nu sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate. Întrucât, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 modificată, tribunalul a dispus respingerea contestației formulate de reclamante, fiind astfel menținută dispoziția emisă de pârât.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apeluri reclamanții C.I.A. și C.A.G.C., înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 08 aprilie 2008. Prin decizia civilă nr. 745/ A din 20 februarie 2010, Curtea de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții C.I.A. și C.A.G.C. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Oradea, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc P.G., C.I., în calitate de moștenitor al defunctei C.O.P., și C.M.E. au solicitat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Oradea, Parcul Petofi, jud. Bihor, casa de locuit și teren intravilan aferent, în suprafață de 1.391,76 mp, înscris în CF Oradea.

Prin decizia de respingere a notificării nr. 580 din 29 octombrie 2003, emisă de Ministerul Administrației și Internelor, a fost respinsă solicitarea referitoare la terenul în suprafață de 820 mp, aflat în administrarea acestui minister, cu motivarea că petiționarii nu au tăcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul solicitat, dat fiind faptul că actele de proprietate invocate (contractele de vânzare cumpărare încheiate la data de 18 ianuarie 1947 și 01 martie 1947) nu pot face dovada proprietății asupra imobilului, deoarece aceste acte reprezintă înscrisuri sub semnătură privată și nu îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru validitatea unor astfel de înscrisuri, precum și faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petiționarilor.

Imobilul care formează obiectul cauzei a fost identificat prin expertiza realizată în primă instanță de expertul Iacob Iosif. Potrivit măsurătorilor efectuate pe teren, s-a constatat că, din imobilul cu nr. cadastral 58/19, în suprafață de 820 mp, Inspectoratul de Poliție Bihor folosește 716 mp, restul suprafeței parcelei, de 114 mp, este alipită parcelelor cu nr. top. 58/12 și 58/21, situate pe latura nordică a parcelei în cauză. Conform raportului de expertiză specialitatea construcții, efectuat, In apel, de ing. D.A., pe acest teren, au fost identificate următoarele elemente: î. atelier auto, 2. șopron deschis, 3. rampă metalică, 4, zonă amplasare rezervoare combustibil, 5, cabină poartă, 6. stație carburanți și pompe.

Construcții definitive sunt: 1. atelier auto, 2. cabină poartă, 6. rezervoare îngropate (pe fundații beton). Șopronul deschis, rampa metalică, stația carburanți și pompe sunt construcții provizorii. I.P.J. Bihor folosește atelierul auto, astfel că rezervoarele de combustibil, stația carburanți și pompe, rampa existentă și cabina de poartă nu sunt utilizate și funcționale în prezent și de o perioadă îndelungată de timp (anii 1990-1992). Terenul este împrejmuit cu un gard de prefabricate din beton, pe latura nordică, gard din zidărie de cărămidă, pe laturile de vest și sud, iar latura estică nu este materializată pe teren. Rețelele de apă, canal și electrice nu sunt de mare calibru, acestea deservesc incinta proprietății și sunt branșamente la limita proprietății, iar acestea, prin proiectare și execuție sunt dimensionate la normativele în vigoare, fiind tratate ca instalații de serviciu.

În cartea funciară a localității Oradea, imobilele au fost intabulate la data de 23 mai 1938, în favoarea soției lui A.F., născută O.M. Prin cartea de judecată civilă nr. 478 din 27 martie 1947, dată de Judecătoria Urbană Oradea, în Dosarul nr. G. 337/1947, a fost declarată moartă O.F., născută M., și a fost stabilită ziua de 23 august 1944, ca data morții prezumate a acesteia, întâmplată în localitatea Auschwitz, Germania. Concluzia care se impune este aceea ca, în absența înscrierii imobilului în cartea funciară, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a intrat în patrimoniul autorilor contestatorilor.

În aceste condiții, întrucât singurul mijloc de probă al dreptului lor de proprietate ar fi putut fi mențiunile din cartea funciară, nu prezintă relevanță valabilitatea sau nevalabilitatea preluării imobilului de către stat de la o persoană tară capacitate de folosință și nici încheierea unui contract de închiriere cu reprezentantul unui organ de stat. Împotriva acestei decizii, la data de 09 februarie 2011, au declarat recurs reclamanții O.I.A. și C.A.G.C., solicitând admiterea recursurilor, motivat de faptul că decizia instanței de apel face o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 389/1943, deoarece, în art. 4 alin. (1), această lege prevede o excepție referitoare la acele cazuri în care drepturile reale se dobândesc tară înscriere în cartea funciară, însă titularul dreptului nu va putea dispune de bunul imobil decât după înscrierea în cartea funciară.

De altfel, instanța de apel acceptă că antecesorii reclamanților au dobândit imobilul în litigiu prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, dar consideră că, atât timp cât nu s-a tăcut înscrierea în cartea funciară, pe numele cumpărătorilor, dreptul real nu a fost constituit sau transcris. În motivarea recursului său, recurentul C.A.G.C. a susținut nelegalitatea deciziei, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele: Aprecierea asupra nevalabili tații înscrisului sub semnătură privată este eronată, deoarece această chestiune nu putea fi invocată decât de către părțile semnatare, al căror interes ar fi fost vătămat.

Ca atare, trebuia verificat dacă actul încheiat între părți era sau nu apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, iar, din acest punct de vedere, trebuie observate dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora dreptul de proprietate se transmite tară înscriere în cartea funciară, dacă e vorba de transmisiune mortis causa, deci moștenitorii defunctei M.O. au devenit proprietari, prin deschiderea succesiunii. În aceste condiții, moștenitorii proprietarului tabular aveau posibilitatea transmiterii dreptului autorilor reclamanților, fără înscrierea lor în cartea funciară, ținând seama și de faptul că, până la momentul înscrierii în cartea funciară, raporturile dintre părțile unui act juridic translativ de proprietate sunt guvernate de regulile consensualiste C. civ., iar, după înscriere, de regulile de carte funciară cuprinse în Decretul-lege nr. 115/1938.

Astfel fiind, moștenitorii proprietarului tabular nu mai puteau solicita restituirea, întrucât imobilul a fost înstrăinat valabil, iar, în interpretarea dată de instanța de apel, nici reclamanții nu ar putea formula o astfel de solicitare, întrucât nu ar fi dobândit dreptul de proprietate. Prin decizia civilă nr. 6618 din 31 octombrie 2012, Înalta Curie de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de recurenții - reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că instanțele de fond au ignorat faptul că, în materia Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate cunoaște reguli mai puțin severe, (tocmai în considerarea dificultății probațiunii, cu referire la contextul istoric în care s-au făcut deposedările abuzive), fiind permisă și prezumția de proprietate.

Or, sub acest aspect, elementele pricinii - referitoare la faptul că, în 1948, ulterior întocmirii celor două contracte de vânzare-cumpărare din 1947, antecesorii reclamanților au fost aceia care au închiriat imobilul Securității, că tot aceștia au plătit impozit, până în anul 1950, când au fost evacuați din imobilul naționalizat - erau apte să conducă la prezumția de proprietate în favoarea autorilor reclamanților, chiar în condițiile în care dreptul acestora nu fusese încă transcris în cartea funciară, până la momentul naționalizării. Împrejurarea că înseși autoritățile vremii le-au recunoscut acestora calitatea de proprietari rezultă inclusiv din aceea că încheierea contractului de închiriere asupra imobilului s~a tăcut de către antecesorii reclamanților.

Dincolo de aceste aspecte însă, tranșarea chestiunii dreptului de proprietate, ca aparținând autorilor reclamanților, s-a făcut de o manieră irevocabilă în litigiul desfășurat în paralel, conform sentinței civile nr. 3130/2012 a Judecătoriei Oradea (depusă la dosar în faza recursului - filele 39, 40). Potrivit sentinței menționate, a fost admisă cererea reclamanților C.I.A. și C.A.C., în contradictoriu cu pârâtul M.I., constatându-se ca antecesorii reclamanților (P.S., D.K., P.M., P.I., P.O.) au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 ianuarie 1947, în limba maghiară și contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la 1 martie 1947, de la antecesorii pârâtului, numiții M.O.

(E.), M.T. (T.) și M.I. (I.), clădirea cu etaj din Oradea, înscrisă în C.F., cu terenul aferent în suprafață de 1.391,76 m.p. Susținerea intimatului, conform căreia această hotărâre nu i-ar fi opozabilă, întrucât nu a fost parte în respectivul litigiu, nu poate fi primită, confundându-se de fapt opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești. Astfel, un act juridic, în general, și actul jurisdicțional, în particular, se bucură de opozabilitatea efectelor sale și față de terți, acest principiu venind să-1 completeze pe cel al relativității efectelor. Terților față de procedura judiciară le pot fi opuse efectele substanțiale (referitoare la nașterea, modificarea, stingerea unui drept), ca elemente noi aduse de actul jurisdicțional în ordinea juridică, scopul fiind tocmai aceia de a fi respectate consecințele unei verificări jurisdicționale realizate.

Așadar, drepturile consfințite printr-o hotărâre judecătorească se bucură de opozabilitate și față de terți, întrucât este vorba de modificarea situației juridice existente anterior, care trebuie respectată și de alte subiecte de drept, nu numai de părțile din proces. Evident, această opozabilitate a efectelor nu se suprapune și nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativității și care se manifestă în relația dintre părți. Înseamnă că terțul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absența lui de la judecată, ceea ce, în speță, ar fi însemnat, de exemplu, că vânzarea-cumpărarea nu ar fi avut loc sau că s-ar fi realizat către alți cumpărători decât autorii reclamanților.

Asemenea apărări, care să combată cele susținute de către recurenții-reclamanți prin hotărârea de care s-au prevalat» n-au fost propuse însă judecății, așa încât intimatului i se opun cele statuate jurisdicțional în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanților. În consecință, instanța de recurs a reținut că s-a făcut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii. În baza ari. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., întrucât, raportat ia aspectele reținute, judecata s-a realizat fără a fi cercetat fondul pricinii, urmare a admiterii recursului, decizia a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca, la reluarea judecății, instanța să stabilească, în funcție de regimul juridic ai imobilului, rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanților.

În rejudecare, nu s-au administrat probe noi. Prin decizia civila nr. 103/ A din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de apelanții-reclamanți C.I.A. și C.A.G.C. (decedat) și continuat de moștenitorii, C.K.C., C.G.S. și D.A. împotriva sentinței civile nr. 1720 din 20 decembrie 2007, pronunțata de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Administrației și Internelor. A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulata de reclamanți. A anulat dispoziția nr. 580 din 29 octombrie 2003, emisă de intimatul M.A.I.

A obligat intimatul să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a imobilului teren, în suprafața de 680 mp situat în municipiul Oradea, str. Parcul Petofi Sondor, județul Bihor. (820-140 mp, teren restituit prin dispoziția nr. 14431 din 23 ianuarie 2007), având număr topo. 58119, înscris în Cartea Funciară Oradea 4515, cuprins în perimetrul Al - CI - F - G - H, așa cum rezidă din planul de situație întocmit de expert topo inginer I.I., cu menținerea afectațiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele : Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, imobil ele-terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute, la data intrării în vigoare a acestei legi, de o regie autonomă sau de orice alta persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

În acest sens, prin art. 22 alin. (1) din aceeași lege, se prevede că persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar, prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din legea menționată, s-a precizat că dispoziția sau, după caz, decizia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civila a tribunalului. În condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menționat, de către instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului sau, după caz, să se pronunțe asupra îndreptățirii reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În acest context, Curtea a reținut că, prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Oradea, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc P.G., C.I., în calitate de moștenitor al defunctei C.O.P., și C.M.E. au solicitat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Oradea, Parcul Petofi, jud. Bihor, casa de locuit și teren intravilan aferent în suprafață de 1.391,76 mp» înscris în CF Oradea.

Prin decizia nr. 580 din 29 octombrie 2003, emisă de M..I., a fost respinsă notificarea referitoare Ia terenul în suprafață de 820 mp, aflat în administrarea acestui minister, cu motivarea că petiționarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire Ia imobilul solicitat, dat fiind făptui că actele de proprietate invocate (contractele de vânzare cumpărare încheiate la data de 18 martie 1947 și 01 martie 1947) nu pot face dovada proprietății asupra imobilului, deoarece aceste acte reprezintă înscrisuri sub semnătură privată și nu îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru validitatea unor astfel de înscrisuri, precum și faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petiționarilor.

Sub acest ultim aspect, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6618 din 31 octombrie 2012, s-a reținut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților Ia măsuri reparatorii - îndrumare obligatorie a instanței de casare, instanța de apel urmând a stabili, Ia reluarea judecății, în funcție de regimul juridic al imobilului, rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanților. Analizând probele administrate în cauză, Curtea a reținut că imobilul care formează obiectul cauzei a fost identificat prin expertiza realizată, în primă instanță, de expertul I.J.

și completată, în apel, de expertul inginer D.A. Potrivit măsurătorilor efectuate pe teren, s-a constatat că, din imobilul cu nr. cadastral 58/19, în suprafață de 820 mp, Inspectoratul de Poliție Bihor folosește 716 mp, restul suprafeței parcelei, de 114 mp, este alipită parcelelor, situate pe latura nordică a parcelei în cauză. Conform raportului de expertiză, specialitatea construcții, efectuat, în apel, de ing. D.A., pe acest teren, au fost identificate următoarele elemente: 1. atelier auto, 2. șopron deschis, 3. rampă metalică, 4. zonă amplasare rezervoare combustibil, 5. cabină poartă, 6. stație carburanți și pompe. Construcții definitive sunt: 1. atelier auto, 2. cabină poartă, 6. rezervoare îngropate (pe fundații beton).

Șopronul deschis, rampa metalică, stația carburanți și pompe sunt construcții provizorii. în prezent, de IPJ Bihor este folosit atelierul autor, astfel că rezervoarele de combustibil, stația carburanți și pompe, rampa existentă și cabina de poartă nu sunt utilizate și funcționale în prezent, dar și de o perioadă mai îndelungată de timp (anii 1990-1992). Terenul este împrejmuit cu un gard de prefabricate din beton, pe latura nordică, gard din zidărie de cărămidă, pe laturile de vest și sud, iar latura estică nu este materializată pe teren. Rețelele de apa, canal și electrice nu sunt de mare calibru, acestea deservesc incinta proprietății și sunt branșamente la limita proprietății, iar acestea, prin proiectare și, respectiv, execuție, sunt dimensionate la normativele în vigoare, fiind tratate ca instalații de serviciu.

Potrivit adresei nr. 25705 din 10 noiembrie 1959, emise de Sfatul Popular al Raionului Oradea, imobilul situat în Parcul Petofi Sandor a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând, în anexa acestuia, la poziția 487, ca fiind preluat de la proprietar M.O. La data de 6 noiembrie 1959, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor, cu titlu de drept naționalizare, în favoarea Statului Român. Prin încheierea nr. 5468 din 30 martie 2000, pronunțată de Judecătoria Oradea, a fost înscrisă, în cartea funciară nou înființată, între altele, parcela cu nr. top. 58/19 și a fost intabulat dreptul de proprietate, cu titlu de transmisiune legală, în favoarea Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului de Poliție al jud. Bihor.

Curtea a avut în vedere că, prin decizia nr. 11443 din 23 ianuarie 2007, emisă de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului - CN C.F.C.F.R. SA, pe baza acelorași acte, li s-a restituit con testatorilor partea din imobilul situat în Mun. Oradea, str. Parcul Petofi, jud. Bihor, compus din clădire (parter+etaj), împreună cu terenul în suprafață totală de 710 mp, de sub nr. top. 58/12 (570 mp) și 58/19 (140 mp), înscris în CF Oradea. În consecință, Curtea a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, reținând, totodată, că suprafața de teren ce ar putea face obiectul reparației este de 680 m.p.

Aceasta întrucât, din totalul suprafeței de 820 m.p., identificată cu număr topo 58/19, revendicată de către contestatori ca fiind în folosința Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor, s-a dispus restituirea în natură către contestatori, prin decizia nr. 11443 din 23 ianuarie 2007, emisă de Ministerul Transporturilor Construcției și Turismului - CN C.F.C.F.R. SA, a suprafeței de 140 m.p., din cuprinsul parcelei identificată cu număr topo 58/19, înscrisă în Cartea Funciară Oradea, conform considerentelor deciziei arătate. Asupra măsurilor reparatorii ce se cuvin apelanților contestatori, Curtea a reținut că procedura soluționării notificărilor, formulate conform Legii nr. 10/2001, atât etapa administrativă, cât și cea judiciară, este guvernată de principiul prevalentei restituirii în natură a imobilului notificat, fiind exceptate de la restituirea în natură numai terenurile pe care s-au edificat, în condițiile legii, după 1990 construcții autorizate.

Prin urmare, în cauză, prin raportare la dispozițiile legale speciale, nu există posibilitatea opțiunii între restituirea în natura și despăgubiri în echivalent, instanța fiind obligată să analizeze cu prioritate dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru care s~a formulat notificare și, numai în situația în care se dovedește o asemenea imposibilitate, generată de situația de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente, se poate trece la abordarea celorlalte măsuri de despăgubire în echivalent Or, în cauză, Curtea a reținut că imobilul în litigiu se află în folosința Inspectorului de Poliție al județului Bihor, terenul fiind ocupat de mai multe clădiri, cu diverse destinații, așa cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză tehnică, respectiv atelier auto, șopron, rampă metalică, zonă amplasare rezervoare combustibil, cabină poartă, stație carburanți, toate aceste construcții fiind construcții provizorii, nefiind prezentate documentații tehnice legale și aprobate de organele competente pentru ca respectivul teren să fie inclus în aria unor amenajări de utilitate publică.

În acest sens, Curtea a constatat că devin incidente dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Imobilul In litigiu a intrat în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, figurând ca anexă la poziția nr. 487, și a trecut în administrarea Ministerului Administrației și Internelor, prin decizia Ministerului Finanțelor nr. 58584/1949.

Prin Legea nr. 247/2005, s-au modificat dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar, potrivit noii reglementări, „în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2, lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate, exclusiv și nemijlocit, activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea, pe o perioadă până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 și 4, din anexa nr. 2 lit. a) sau, după caz, de până la 5 ani, de ia data emiterii deciziei sau dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1 și 2, din anexa nr, 2 lit. a). În speță, constatând preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de la autoarea apelanților contestatori, Curtea a apreciat că imobilul trebuie restituit în natură, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, restituirea în proprietate a imobilului se va face condiționat de menținerea afectațiunii imobilului restituit, pe perioada prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, aceea de sediu al Inspectoratului Județean de Poliție Bihor, ce se circumscrie categoriei de imobile prevăzute la anexa 2 lit. a) pct. 3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond. În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele: Intimații reclamanți C.I. și C.M.E. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, Parcul Petofi Sandor, județul Bihor. După verificarea și completarea dosarului constituit în baza notificării, ministrul afacerilor interne a emis dispoziția nr. 580 din 29 octombrie 2003, prin care notificarea a fost respinsă, întrucât notificatorii nu au tăcut dovada dreptului de proprietate al antecesorilor lor asupra imobilului în litigiu.

Or, prin soluția pronunțată, instanța de apel nu a tăcut o apreciere corectă a actelor din dosar, recurentul reiterând, în cadrul acestei susțineri, situația de fapt și argumentele reclamanților cuprinse în cererile formulate în cauză. În acest context, s-a susținut că actul de proprietate invocat de către notificatori nu poate face dovada proprietății asupra imobilului situat în Oradea, Parcul Petofi Sandor, deoarece acest act reprezintă un înscris sub semnătură privată și nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru validitatea unui astfel de înscris. Tot astfel, actul de vânzare - cumpărare ar fi trebuit sa fie semnat de toate părțile, respectiv de M.O. (E.), M.T. (T.).și M.I., în calitate de vânzători și de P.S.

(A.), D.K., P.M., P.I. și P.O., în calitate de cumpărători, însă acest contract este semnat de doi martori, de un singur vânzător (M.E.) și de un singur cumpărător (P.A.), în condițiile în care „semnătura este, de regulă, singura, dar indispensabila condiție a înscrisului sub semnătură privată". Astfel, lipsa semnăturii înscrisului sub semnătură privată a pârtii interesate atrage nevalabilitatea acestuia, lipsindu-1 de forța juridică doveditoare. De asemenea, imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 487 din anexă, fiind naționalizat de la numita M.O. și a fost transmis în administrarea instituției recurente, împreună cu alte imobile, prin decizia ministrului finanțelor din 24 mai 1949. Mai mult, în actul de vânzare-cumpărare, figurează ca proprietari P.S.

(A.), D.K., P.M., P.I. și P.O., iar, în Decretul nr. 92/1950, este menționat ca proprietar M.O., intimații-reclamanți neprezentând înscrisuri din care să rezulte gradul de rudenie cu persoana de la care s-a naționalizat imobilul, respectiv M.O. In același sens, din extrasul privind impozitele și taxele locale, comunicat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, rezultă că numita M.O. a achitat impozit pentru imobilul situat în Parcul Petofi Sandor nr. 7, în anii 3947/1948 și 1948/1949. Prin urmare, există posibilitatea ca, până la data preluării imobilului de către stat, să fi intervenit o înstrăinare, aspect pe care însă, instanța de apel nu a considerat necesar să-l cerceteze.

Mai mult, potrivit art. 24 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate în care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare aceasta. Alin. (2) al aceluiași articol, dispune că, în aplicarea prevederilor alin. (1), în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Prin urmare, aceste texte instituie trei prezumții legale privind existenta, întinderea dreptului de proprietate și calitatea de proprietar, la data preluării, a persoanei menționate în actul de preluare sau de punere în executare a măsurii.

Având în vedere faptul că, prin Decretul nr. 92/1950, a fost naționalizat și trecut în proprietatea statului, imobilul situat în Oradea, Parcul P.S., județul Bihor, proprietatea lui M.O. hotărârea judecătorească a fost pronunțată de către instanța de apel cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

De asemenea, s-a învederat că, la emiterea dispoziției contestate, au fost avute în vedere și prevederile cuprinse în art. 36 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în care se menționează, în mod expres, faptul că: „Emiterea deciziei sau a dispoziției de restituire în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate, a calității de moștenitor ai fostului proprietar sau, după caz, a calității de asociat ai persoanei juridice proprietare a imobilului preluat constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani". Recurentul a invocat și faptul că existența deciziei de restituire din 23 ianuarie 2007, emisă de M.T.C.T. - CN C.F.C.F.R.

SA,, nu conduce automat la ideea că și instituția recurentă ar trebui să adopte aceeași soluție, având în vedere faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acordă instituției notificate dreptul de apreciere cu privire la actele depuse în susținerea notificărilor și, foarte important, stabilește și sancțiuni pentru emiterea deciziilor sau dispozițiilor de restituire, în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate, a calității de moștenitor al fostului proprietar, această faptă constituind infracțiune. În consecință, s-a solicitat să se constate că, în cauză, nu a fost făcută dovada calității de proprietar a autorului intimaților-reclamanți, imobilul în discuție fiind preluat de către Statul Român de la M.O., aceasta nefiind o problemă de drept care să poată fi dezlegată irevocabil de către instanța supremă.

Analizând excepția nulității recursului și recursul formulat, în raport de criticile expuse, înalta Curte reține următoarele; În considerarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., se va analiza cu prioritate excepția nulității recursului invocată de intimații - reclamanți C.K.C., C.G.S., D.A.J. și C.I.A., din perspectiva pretinsei imposibilități de încadrare a criticilor formulate de recurent în dispozițiile limitative ale art. 304 C. proc. civ. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Per a contraria, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și exhaustiv de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, recurentul pârât Ministerul Administrației și Internelor, deși nu structurează în mod riguros criticile de nelegalitate invocate, totuși, acestea se raportează la existența și dovedirea dreptului de proprietate ai intimaților-reclamanți, la pretinsa nerespectare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, la modul de soluționare a notificării și eventuala răspundere penală ce ar putea fi atrasă, astfel încât, în opinia instanței de recurs, acestea pot constitui aspecte de legalitate, ce urmează a fi cenzurate prin prisma pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. În consecință, excepția nulității recursului va fi respinsă. Procedând la analiza recursului declarat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, instanța va expune următoarele considerente: Principala critică pe care o invocă recurentul se raportează la împrejurarea că, în cauză, contestatorii nu au făcut dovada calității de proprietar a autorilor lor, imobilul în litigiu fiind preluat de către Statul Român de la M.O., aceasta nefiind, în opinia recurentului, o problemă de drept care să poată fi dezlegată irevocabil de către instanța supremă. Or, pentru a putea răspunde unei asemenea critici, este necesară analiza deciziei civile nr. 6618 din 31 octombrie 2012, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanții din prezenta cauza, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Ia aceeași instanță de apel, prin raportare la dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. Astfel, în considerentele acestei decizii, instanța de recurs a reținut că instanțele de fond au ignorat faptul că, în materia Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate cunoaște reguli mai puțin severe, fiind permisă și prezumția de proprietate. Sub acest aspect, elementele pricinii - referitoare la faptul că, în 1948, ulterior întocmirii celor două contracte de vânzare-cumpărare din 1947, antecesorii reclamanților au fost aceia care au închiriat imobilul Securității, că tot aceștia au plătit impozit, până în anul 1950, când au fost evacuați din imobilul naționalizat - erau apte să conducă Ia prezumția de proprietate în favoarea autorilor reclamanților, chiar în condițiile în care dreptul acestora nu fusese încă transcris în cartea funciară, până la momentul naționalizării.

Împrejurarea că înseși autoritățile vremii le-au recunoscut acestora calitatea de proprietari rezultă inclusiv din aceea ca încheierea contractului de închiriere asupra imobilului s-a făcut de către antecesorii reclamanților. Dincolo de aceste aspecte însă, tranșarea chestiunii dreptului de proprietate, ca aparținând autorilor reclamanților, s-a făcut de o manieră irevocabilă în litigiul desfășurat în paralel, conform sentinței civile nr. 3030/2012 a Judecătoriei Oradea. Potrivit sentinței menționate, a fost admisă cererea reclamanților C.I.A. și C.A.C., în contradictoriu cu pârâtul M.I., constatându-se că antecesorii reclamanților (P.S., D.K., P.M., P.Î., P.O.) au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18 ianuarie 1947, în limba maghiară și contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la 1 martie 1947, de la antecesorii pârâtului, numiții M.O.

(E.), M.T. (T.) și M.I. (I.), clădirea cu etaj din Oradea, înscrisă în C.F., cu terenul aferent în suprafață de 1.391,76 m.p. Susținerea intimatului, conform căreia această hotărâre nu i-ar fi opozabilă, întrucât nu a fost parte în respectivul litigiu, nu poate fi primită, confundându-se de fapt opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești. Așadar, drepturile consfințite printr-o hotărâre judecătorească se bucură de opozabilitate și față de terți, întrucât este vorba de modificarea situației juridice existente anterior, care trebuie respectată și de alte subiecte de drept, nu numai de părțile din proces. Evident, această opozabilitate a efectelor nu se suprapune și nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativității și care se manifestă în relația dintre părți.

Înseamnă că terțul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absența lui de la judecată, ceea ce, în speță, ar fi însemnat, de exemplu, că vânzarea-cumpărarea nu ar fi avut loc sau ca s-ar fi realizat către alți cumpărători decât autorii reclamanților. Asemenea apărări, care să combată cele susținute de către reclamanți prin hotărârea de care s-au prevalat, n-au fost propuse însă judecății, așa încât pârâtului i se opun cele statuate jurisdicțional în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniu] autorilor reclamanților. În consecință, instanța de recurs a reținut că s-a tăcut, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii.

Revenind la incidența în speța a art. 315 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestui articol, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Din interpretare rațională a acestui text normativ, rezultă că obligativitatea hotărârii pronunțate în recurs se impune în mod imperativ, astfel încât modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în dezbatere este obligatoriu pentru instanța de trimitere, în sensul și în limitele stabilite de această instanță. În consecință, fără a explica rațiunea în virtutea căreia statuările instanței de recurs privind dovada calității de proprietar a autorilor intimaților-reclamanți nu ar putea 11 dezlegată irevocabil de către instanța supremă, recurentul pare a ignora art. 315 C. proc.

civ., text care, nedistingând între problemele de drept ce ar putea fi tranșate - această distincție particulară fiind, de altfel, imposibilă, întrucât se raportează la problemele de drept dezlegate în raport de circumstanțele concrete ale spețelor deduse judecății - este pe deplin aplicabil prezentului litigiu. Cum, prin decizia civilă nr. 6618 din 31 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un prim ciclu procesual, aspectul existenței și dovedirii dreptului de proprietate ai intimaților reclamanți asupra imobilului în litigiu, precum și cei al calității de persoane îndreptățite, au fost dezlegate în mod irevocabil, impunându-se cu necesitate instanței de trimitere, motivul de recurs vizând această problemă de drept este vădit nefondat.

În ceea ce privește celelalte critici invocate în cauză, se poate constata că acestea nu reprezintă decât argumente în combaterea aceleiași teze, anume cea a nedovedirii dreptului de proprietate și a calității de persoane îndreptățite a intimaților-reclamanți, iar nu veritabile critici de nelegalitate distincte. În acest sens, contrar opiniei recurentului, nu soluționarea altei notificări formulate de reclamanți, în procedura administrativă, în sensul admiterii, determină soluția restituirii în natură a imobilului în litigiu, în prezenta cauză, ei statuările instanței de recurs care a dezlegat irevocabil prin decizia nr. 6618 din 31 octombrie 2012, problema dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și a calității de persoane îndreptățite a reclamanților, astfel încât aceasta nu mai poate fi repusă în discuție, Iară a afecta prezumția de validitate atașată unei hotărâri judecătorești irevocabile (res judicata pro veritate hahetur).

Această dezlegare irevocabilă determină caracterul vădit nefondat și inadecvat cauzei a susținerii privind eventuala atragere a răspunderii penale, în cazul admiterii notificării formulate în cauză de persoanele îndreptățite. În ceea ce privește critica privind pretinsa încălcare a art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța o apreciază, de asemenea, ca fiind nefondată. Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate în care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare aceasta.

Alin. (2) al aceluiași articol, dispune că, în aplicarea prevederilor alin. (1), în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Din decelarea scopului și rațiunii instituirii acestei prezumții juris tantum, rezultă că aceasta a fost reglementată pentru a surmqnta dificultățile privitoare la dovada dreptului de proprietate, generate de reglementarea restrictivă a probațiunii, în redactarea inițiată a Legii nr. 10/2001, însă, fiind o prezumție relativă, poate fi răsturnată prin administrarea probei contrarii.

Cum, în cauză, această probă contrară a fost realizată de către reclamanți, în urma unei proceduri judiciare contradictorii, finalizate prin sentința civilă nr. 3130/2012 a Judecătoriei Oradea, ale cărei efecte substanțiale au fost reținute de instanța supremă, pe planul opozabilității, astfel cum s-a analizat deja, nu se poate susține că instanța de apei, care s-a conformat dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs privind transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanților, nu ar fi interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată.

În ceea ce privește pretinsa și eventuala intervenire a unei înstrăinări a imobilului în litigiu, până la data preluării acestuia de către stat, instanța reține că acesta este un aspect de fapt, care trebuia dovedit de cei care îl invocă, în speță, recurentul, probă ce nu a fost realizată în cauză și care, oricum, ar contrazice statuările instanței supreme privind transmisiunea și existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autorilor intimaților-reclamanți din prezenta cauză. Pentru argumentele expuse, în temeiul an. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații - reclamanți C.K.C., C.G.S., D.A.I. și C.I.A. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.I. împotriva deciziei nr. 113/ A din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 201.4.