ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4404/2019

Ședința publică din data de 02 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 01.09.2017 sub nr. x/2017 reclamanții A. și B. au solicitat în baza deciziei CCR nr. 397/2013 titularizarea pe post de la 01.09.2014 la Colegiul Național Gheorghe Lazăr sau Școala nr. 19 Tudor Arghezi, cu plata daunelor materiale și morale totale de 1 milion RON, pentru neaplicarea deciziei CCR nr. 397/2013 și rămânerea fără loc de muncă. Daunele morale sunt solicitate în temeiul jurisprudenței CEDO.

Prin sentința nr. 1729 din 14 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile nulității și tardivității întâmpinării, invocate de reclamanți, a respins excepțiile netimbrării, nulității cererii, inadmisibilității cererii și excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României și a respins, ca nefondată, acțiunea privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâtul Guvernul României.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții A. și B., criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, doar în ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a cererea de sesizare a Curții Constituționale a României.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, în ceea ce privește respingere cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 284 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 prin raportare la dispozițiile art. 16, 34 și 41 din Constituție, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Excepția de neconstituționalitate constituie una dintre căile prin care Curtea Constituțională este sesizată în vederea exercitării controlului a posteriori asupra constituționalității legilor și ordonanțelor.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Din actele și lucrările dosarului rezultă, că obiectul litigiului, astfel cum a fost precizat de reclamanți este de a obliga Guvernul să comunice un act normativ de modificare a Legii nr. 1/2011 ca efect al Deciziei CCR nr. 397/2013, precum și plata daunelor constând în salariile neîncasate și daune de 2.000.000 RON, solicitând instanței, totodată, să dispună prin încheiere asupra suspendării cauzei și trimiterea acesteia în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 284 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 prin raportare la dispozițiile art. 16, 34 și 41 din Constituție.

Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuia să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Analizând această condiție de admisibilitate, instanța de fond motivat și argumentat a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cauză.

Dispozițiile criticate de reclamanți pentru neconstituționalitate sunt cele ale art. 284 alin. (6) din Legea nr. 1/2011. Potrivit respectivelor dispoziții, personalul didactic de predare titular din învățământul preuniversitar, cu gradul didactic I sau cu titlul științific de doctor, care dovedește competență profesională deosebită, poate fi menținut ca titular în funcția didactică până la 3 ani peste vârsta standard de pensionare, anual, la cerere, conform metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educației naționale. Respectivele dispoziții nu au aplicabilitate în litigiul de față, iar analiza lor nu este necesară în vederea restabilirii stării de legalitate, în discuție fiind lipsa oricărui temei juridic și deci imposibilitatea instanței de contencios de a obliga Guvernul să comunice reclamanților un act normativ, problema de drept în litigiul de față fiind aceea a competențelor Guvernului, așa cum sunt reflectate în Constituție (art. 108 alin. (3) și art. 115 alin. (1) - (3) din Constituție), privind emiterea actelor normative, iar nu aplicarea în concret a Legii nr. 1/2011.

Înalta Curte reține că modalitatea prin care Guvernul "comunica" un act normativ, este publicarea sa în Monitorul Oficial al României. Pentru a fi publicat în Monitorul Oficial al României, un act normativ trebuie să fi fost adoptat de Guvern. În speță, obiectul acțiunii reclamanților nu vizează obligarea Guvernului de a emite un act normativ, iar instanța nu poate depăși limitele sesizării.

În plus, așa cum rezultă din jurisprudența CCR, pct. 30 din Decizia 4/2017:

"Referitor la competența Guvernului de a emite ordonanțe, instituită prin art. 108 alin. (3) și art. 115 alin. (1) - (3) din Constituție, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că este o competență normativă derivată dintr-o lege de abilitare, adoptată de Parlament, prin care unica autoritate legiuitoare din România deleagă, pentru un interval limitat de timp, competența de legiferare în domenii strict delimitate de Constituție și de legea de abilitare. Exercitarea acestei competențe se include tot în sfera puterii executive, deoarece prin emiterea de ordonanțe Guvernul aduce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea lege în ceea ce privește aprecierea limitelor abilitării acordate.". De asemenea, potrivit jurisprudenței ICCJ, decizia nr. 3150/2006 a SCAF, Ordonanțele Guvernului nu sunt acte administrative, supuse controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ; ele sunt acte normative cu putere de lege adoptate în temeiul delegării legislative, în condițiile art. 115 din Constituție".

În acest sens, instanța de contencios administrativ nu poate dispune obligarea Guvernului să comunice reclamanților un act normativ de modificare a Legii nr. 1/2011 în aplicarea Deciziei CCR nr. 397/2013, pe care Guvernul nu l-a emis; pe de altă parte, instanța de contencios administrativ nu poate dispune obligarea pârâtului să emită respectivul act normativ, întrucât și-ar depăși limitele atribuțiilor judecătorești. Altfel spus, excedează în mod vădit atribuțiilor instanței de contencios administrativ obligarea Guvernului de a emite acte normative.

În acest context, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături, neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței nr. 1729 din 14 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2019.