ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 207/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Casa Națională de Pensii Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună emiterea deciziei de revizuire a pensiei conform art. 169 din Legea nr. 263/2010, precum și plata diferențelor de pensie cuvenite.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că de 6 ani de zile cererea sa aprobată la data de 24.10.2012, cu drepturile de pensie puse în plată, nu a fost dusă la îndeplinire. Reclamantul consideră că pârâta, în baza atribuțiilor pe care le are, prin intermediul Casei de Pensii Constanta pe care o are în subordine trebuie să dea curs cererii din data de 24.10.2012, respectiv să emită decizia de revizuire și actualizare a pensiei, începând cu data de 01.01.2011.

Prin Sentința civilă nr. 3.621 din 14 septembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel, iar, conform art. 153 lit. f) din același act normativ, tribunalul soluționează în primă instanță litigiile având ca obiect refuzul nejustificat de rezolvare a cererii privind drepturile de asigurări sociale.

Împrejurarea invocată, în sensul că pârâta este o instituție publică centrală, nu are relevanță sub aspectul instanței competente material, întrucât simpla chemare în judecată a unei autorități publice nu conduce la calificarea automată a litigiului ca fiind de contencios administrativ, fiind obligatoriu ca raportul de drept substanțial dedus judecății să fie unul de drept administrativ, astfel cum rezultă explicit din definiția cuprinsă la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a examina motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția invocată din oficiu, constată că recursul este inadmisibil.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Potrivit art. 158 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010: "dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent".

Din interpretarea logico-juridică a textului legal sus citat rezultă fără putință de tăgadă faptul că împotriva hotărârii de declinare a competenței nu se poate exercita nici o cale de atac.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 158 C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010, coroborat cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 3.621 din 14 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2019.

Procesat de ED