ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3421/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată inițial Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, ulterior declinată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, anularea Hotărârii nr. x din 01.04.2014 emise de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul MAI, anularea Hotărârii nr. x din 17.01.2014 emise de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul IGPR precum și anularea Deciziei de imputare nr. x din 28.11.2013 emise de MAI IGPR - serviciul financiar.

Prin Sentința civilă nr. 677 din 1 martie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată pe larg situația de fapt.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul consideră că se impune a se stabili în mod corect raportul juridic contestat, respectiv dacă a existat un raport juridic de închiriere pentru care a beneficiat de sumele alocate pentru plata chiriei.

În opinia recurentului, instanța de fond reține în mod greșit că s-au schimbat condițiile în baza cărora a fost acordată compensația de chirie, invocând dispozițiile art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 284/2005.

Legea distinge situațiile în care ai obligația să anunți schimbări ale condițiilor de acordare a compensației de chirie, însă în cauză nu se aplică niciuna, iar instanța de fond se contrazice: o dată susține schimbarea proprietarului, altă dată susține schimbarea locatorului.

În concret, în cauză, aceste modificări nu există, deoarece cuantumul chiriei, locuința, termenul de contractare inițial, proprietarul și chiriașul nu s-au schimbat.

Recurentul consideră că instanța de fond, greșit face aplicarea art. 2 lit. e) din H.G. nr. 284/2005, dat fiind că în cauză Contractul de închiriere nr. 1 și Contractul de închiriere nr. 2 încheiate cu Proprietara B. au fost înregistrate la Administrația financiară.

Deci, la momentul acordării compensației pentru chirie aceste contracte au fost înregistrate la administrația financiară, condiția fiind îndeplinită la momentul acordării.

Ceea ce nu a fost înregistrat, inițial, la administrația financiară, sunt Contractele de închiriere încheiate cu fiul d-nei B., C., respectiv Contracte încheiate în temeiul art. 4 alin. (3) teza 2 din H.G. 284/2005.

Însă aceste contracte, sunt ulterioare momentului acordării compensației chiriei pentru un an și se supun regulii/sau nu a Raportului scris.

Se mai arată că pentru aceste contracte au fost plătite impozite sens în care, sub aspect probator, au fost atașate chitanțele care fac dovada plații obligațiilor fiscale.

În ipoteza dedusă judecății, înregistrarea la Administrația Fiscală se face pentru a fi luată în evidența fiscală persoana care realizează venituri și sursa veniturilor. Persoana care a realizat venituri ca urmare a locațiunii este Locatorul/comodantul C. sursa veniturilor fiind compensația pentru chirie.

În această ipoteză, înregistrarea fiscală se putea realiza numai prin acțiunea acestuia (dlui. C.).

Însă și această ipoteză nu este îndeplinită dat fiind că d-l C. s-a înregistrat și a plătit impozitul pentru venitul realizat aferent chiriei încasate, plătită cu titlu de compensație de către intimați, în acest sens stau dovada înscrisurile care atestă efectuarea plății pentru obligațiile fiscale rezultate din veniturile din cedarea folosinței (chirie). Aceste înscrisuri au fost analizate în procesul penal ele nefiind desființate, în latura civilă, producându-și astfel efecte juridice.

În ceea ce privește motivarea instanței de fond, potrivit căreia Ordonanța procurorului din 25.10.2013, dată în dosarul penal nr. x/P/2013 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale nu este în favoarea reclamantului, întrucât i-a fost aplicată o sancțiune administrativă, trebuie privită din perspectiva respingerii excepției invocate, și reprezintă temei de reținere ca aplicabilă în speță a dispozițiilor art. 24 alin. (3) C. proc. civ.

Dat fiind că pretinsa plată fără drept a fost constată la data de 21.11.2013, prin încheierea procesului-verbal nr. x de către comisia de cercetare a I.G.P.R, cu mult peste termenul de un an, rezultă că obligarea la restituirea sumelor de bani pretins a fi încasate fără drept, este prescrisă.

Chiar și în ipoteza în care se rețin cele precizate în Decizia de impunere și mai apoi prin sentința recurată, privind suspendarea termenului de prescripție, în temeiul art. 24 alin. (2) teza 1 a intervenit prescripția pentru perioada 22.04.2010 - 01.03.2011 și pentru perioada 20.04.2011 - 05.12.2012.

Intimatul Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentului i s-a imputat prin decizia de imputare nr. x din 28.11.2013 emisă de MAI - IGPR suma de 15.452 RON pentru încasarea în mod necuvenit a compensațiilor lunare de chirie pentru perioada 22.04.2010 - 01.03.2011 și pentru perioada 20.04.2011 - 01.03.2012, deoarece nu avea pentru această perioadă contract de închiriere înregistrat la organele fiscale.

Contestația a fost respinsă prin hotărârea nr. x din 01.04.2014 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul MAI, și Hotărârea nr. x din 17.01.2014 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul IGPR.

La data de 01.03.2010 recurentul a încheiat un contract de închiriere înregistrat la organele fiscale cu B. Contractul a fost reziliat la data de 22.04.2010, recurentul invocând faptul că proprietara intenționa să vândă imobilul.

În baza acestui contract încheiat pe o perioadă de un an de zile recurentul a beneficiat de compensații pe toată perioada de valabilitate inițială a contractului deși acesta a fost reziliat.

Ulterior rezilierii a fost încheiat un nou contract cu fiul locatorului inițial, C., pentru același imobil, dar acest contract nu a fost înregistrat la organele fiscale și nici nu a fost adus la cunoștința instituției publice care făcea plata compensațiilor în temeiul contractului reziliat.

La împlinirea termenului de un an s-a încheiat un nou contract de închiriere pentru același imobil, pentru o perioadă de un an, cu B., contract care a fost înregistrat la organele fiscale și a fost depus la instituția publică angajatoare pentru acordarea compensațiilor.

Și acest contract a fost reziliat înainte de termen la administrația financiară, respectiv la data de 20.04.2011 când s-a încheiat, din nou, un contract cu C., contract care nu a fost înregistrat la organele fiscale.

Angajatorul a continuat să achite compensațiile în temeiul contractului reziliat, în condițiile în care nu i s-a adus la cunoștință faptul rezilierii și încheierii unui nou contract.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că recurentul a beneficiat de compensație de chirie în mod nelegal în cele două intervale menționate întrucât nu dispunea de contracte de închirieri înregistrate la organele fiscale.

Prevederile art. 2 lit. e) din H.G. nr. 284/2005 stabilesc faptul că: "polițistul numit în prima funcție sau mutat în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea în care își are domiciliul, beneficiază de compensație lunară de chirie dacă îndeplinește cumulativ următoarele cerințe:

e) polițistul ori soția/soțul acestuia/acesteia are un contract de închiriere, altul decât cel prevăzut la lit. d), încheiat și înregistrat la administrația financiară în condițiile legii."

Prevederile art. 4 alin. (3) din același act normativ stabilesc faptul că "în cazul în care polițiștii beneficiari ai compensației lunare pentru chirie încheie un nou contract de închiriere, pentru aceeași locuință, cu același proprietar, la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat precedentul ori ca urmarea modificării, prin acordul de voință al părților, a cuantumului chiriei sau în cazul schimbării proprietarului, aceștia au obligația de a comunica, în termen de 30 de zile calendaristice, schimbările intervenite, prin raport scris adresat șefului unității de poliție în care sunt încadrați, la care vor anexa noile documente justificative, urmând ca plata compensației lunare pentru chirie, stabilită în noile condiții, să se realizeze cu data înscrisă pe noul contract de închiriere."

Raportat la prevederile legale menționate, instanța de fond a constatat în mod corect că, în speță pentru a putea beneficia în mod legal de compensația de chirie reclamantul ar fi trebuit ca la momentul rezilierii contractului inițial și al încheierii unui nou contract cu fiul locatorului inițial să aducă la cunoștința instituției această schimbare și să prezinte un contract înregistrat la administrația financiară.

Chiar dacă recurentul a susținut că nu avea obligația să înregistreze contractul la administrația financiară și că răspunderea nu poate fi decât pentru fapta proprie, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că, în prezenta speță, este relevant faptul că recurentul nu era îndreptățit la compensație în lipsa unui astfel de contrat de închiriere, înregistrat la administrația financiară.

De asemenea, instanța de fond a analizat în concret situația de fapt și a reținut că în cazul în care locatorul a refuzat înregistrarea contractului, recurentul nu putea beneficia de compensație, fiind obligat fie să suporte din surse proprii chiria, fără a beneficia de compensații, fie să încheie un contract de închiriere cu un alt locator, care să fie înregistrat la organele fiscale, fie să solicite obligarea contractantului la îndeplinirea obligațiilor legale pe care le avea potrivit normelor fiscale.

Astfel fiind, în mod legal s-a constatat că recurentul nici un caz nu putea beneficia de compensații, cât timp avea un contract de chirie care nu figura înregistrat la organele fiscale.

Instanța de fond a arătat și faptul că în speță nu este vorba de o răspundere pentru fapta altuia deoarece recurentul nu răspunde pentru fapta locatorului de a nu înregistra la organele fiscale contractul de închiriere, ci pentru fapta sa de a încasa compensațiile deși nu îndeplinea condițiile legale, nedispunând de un contract pe care locatorul să îl fi înregistrat la organele fiscale.

Susținerile recurentului referitoare la plata chiriei și încheierea unui nou contract pentru același imobil nu sunt nerelevante, dreptul la acordarea compensației de chirie nefiind condiționat doar de existența unui contract valabil și de plata reală a chiriei, ci și de înregistrarea acestuia la administrația financiară.

În privința termenului de imputare a sumelor, instanța de fond a constatat că în speță este incident termenul de decădere de 3 ani de la data încasării sumelor, prevăzut de art. 24 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, la calcularea căruia trebuie să se țină seama și de perioada în care s-au efectuat cercetări penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune.

Cât privește susținerea recurentului că în sarcina sa nu se poate reține reaua-credință, instanța de fond a constatat că recurentul avea reprezentarea faptului că încasează sumele reprezentând compensații în temeiul unui contract de închiriere pe care l-a reziliat, iar noul contract de locațiune nu era înregistrat la administrația financiară pentru a fi apt să îi confere dreptul la compensații. Recurentul a procedat în două rânduri în acest mod, încheind inițial un contract înregistrat la organele fiscale pe care îl rezilia, iar ulterior încheia un nou contract pe care nu îl înregistra și nu îl mai aducea la cunoștința autorității publice.

Totodată, instanța de fond a stabilit faptul că măsura neînceperii urmăririi penale cu privire la săvârșirea de către recurent a infracțiunii de înșelăciune dispusă prin Ordonanța procurorului din data de 25.10.2013 în dosarul x/2013, este în defavoarea acestuia întrucât prin același act s-a dispus aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în temeiul art. 18

1

din C. pen., în forma în vigoare la acea dată, ceea ce confirmă existența faptei și a vinovăției, lipsind doar gradul de pericol specific unei infracțiuni.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 677 din 01 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2018.

Procesat de ED