ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 782/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2015, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 497.234,25 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin încălcarea culpabilă a obligațiilor asumate prin art. 5 din contractul de finanțare nr. x/12.01.2010, cu dobânzile legale calculate de la data scadenței cererii de rambursare și până la plata integrală a prejudiciului.

Prin Sentința civilă nr. 369 pronunțată la data de 09.02.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 369 pronunțată la data de 09.02.2016 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, la data de 30.03.2016, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a susținut, în esență, că prima instanță a reținut în mod greșit posibilitatea intimatului de prelungire a termenului de 80 de zile, fiind neanalizată condiția esențială a prelungirii termenului și a modului culpabil în care pârâta a înțeles să profite de aceste prevederi contractuale.

Consideră nejustificată perioada de întârziere a plății și după aprobarea acesteia, intimatul acționând cu rea-credință.

Mai arată recurenta că, în condițiile în care intimatul ar fi făcut plata grantului în termenul asumat prin contract, creditul contractat s-ar fi diminuat în mod corespunzător cu această sumă de bani și nu s-a mai fi plătit dobânzi pentru diferența de rambursat.

În opinia sa, culpa contractuală a pârâtului este evidentă întrucât, cu bună știință, a tergiversat nepermis de mult soluționarea cererii de rambursare.

Critică hotărârea primei instanțe și prin prisma faptului că, în mod neîntemeiat, instanța de fond a respins cererea constând în efectuarea unei expertize contabile aspect ce ar conduce la concluzia că hotărârea era deja luată înainte de dezbaterea fondului.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Obiectul acțiunii pendinte constă în obligarea pârâtului Ministerul Fondurilor Europene la plata c/valorii prejudiciului pe care reclamanta afirmă că i-a fost cauzat prin încălcarea culpabilă a obligațiilor asumate prin art. 5 din contractul de finanțare nr. x.

Conform art. 5 din contractul de finanțare nr. x/12.01.2010:

"(1) AM va autoriza cererile de rambursare în urma verificării de către OI a documentelor justificative prezentate de beneficiar în maximum 80 de zile calendaristice de la data depunerii acestora la OI, iar OI va informa beneficiarii cu privire la sumele autorizate.

(2) Rambursarea se va efectua de către Unitatea de Plată pentru POS CCE, în termen de 10 zile calendaristice de la data la care beneficiarul a fost informat cu privire la suma autorizată, în RON - în cont.

(3) AM/OI poate prelungi termenul menționat la alin. (1), cu informare în prealabil a beneficiarului, în situații justificate legate de soluționarea de documente și clarificări, precum și în situația organizării unor misiuni de monitorizare și control anterioare autorizării plății".

Recurenta-reclamantă a depus spre analiză cererea de rambursare nr. x/17.01.2012, cerere care a fost soluționată de pârât la finalul anului 2012 și a fost finalizată în luna februarie 2013.

Instanța nu identifică nici o culpă a intimatului-pârât concretizată printr-o întârziere nejustificată în soluționarea cererii întrucât acesta, în procesul de analiză a cererii, a solicitat clarificări din partea recurentei-reclamante și prezentarea de documente necesare aprobării cererii, respectând astfel prevederile art. 5 alin. (3) din contractul de finanțare.

În urma solicitării intimatului, recurenta-reclamantă a comunicat note de clarificări, prin adresa nr. x/09.04.2012.

O altă situație care a condus la prelungirea termenului a constat în desfășurarea unei misiuni de control la sediul recurentei, fiind întocmit raportul de control nr. x/07.08.2012.

În consecință, a fost aprobată la plată suma de 996.632,85 RON reprezentând contravaloarea cererii rambursare nr. x

Ulterior, s-a întocmit lista de verificare 1896/25.09.2012 a cererii de rambursare și s-a aprobat la plată suma solicitată.

Față de aceste împrejurări de fapt, se constată că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut lipsa culpei intimatului în modalitatea de punere în executare a obligațiilor contractuale, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1530-1531 C. civ., invocate de recurentă.

În acest context, este neîntemeiată susținerea recurentei în sensul că prima instanță ar fi reținut în mod eronat justificarea prelungirii termenului de 80 de zile de către intimat.

Împrejurarea că intimatul a solicitat clarificări și documente doar cu 4 zile înainte de expirarea termenului de 80 de zile nu conduce la concluzia existenței unei culpe în sarcina intimatului întrucât textul art. 5 din contractul de finanțare prevede posibilitatea de verificare a documentelor justificative prezentate de beneficiar în "maximum 80 de zile calendaristice de la data depunerii acestora la OI". Textul alin. (1) se coroborează ce cel al alin. (3), intimatul având posibilitatea de prelungire a acestui termen în situațiile expuse anterior.

Este irelevantă susținerea recurentei care afirmă că misiunea de control putea fi efectuată oricând și critică birocrația excesivă, neindicând nici o normă de drept material incidentă speței care ar fi fost încălcată, eludată sau aplicată greșit de prima instanță, în condițiile în care se invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Simplele afirmații nu pot primi valențe juridice și nu pot fi interpretate ca și critici concrete aduse hotărârii pronunțate de prima instanță care a indicat prin considerente atât textele legale cât și clauzele contractuale pe care le-a avut în vedere.

Un alt aspect evidențiat prin considerentele hotărârii recurate constă în faptul că art. 6 din O.U.G. nr. 66/2011 prevede că "Autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația de a exclude integral sau parțial de la rambursarea/plata cheltuielilor efectuate și declarate de beneficiari acele cheltuieli care nu respectă condițiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislației naționale și comunitare în vigoare, în situația în care - în procesul de verificare a solicitărilor de plată - acestea determină existența unor astfel de cheltuieli".

Se poate concluziona astfel că intimatul a acționat în limitele impuse de actele normative incidente și de clauzele contractului de finanțare.

Se mai reține de către instanța de recurs faptul că, în conținutul alin. (3) al art. 5 din contract nu se prevede, în mod expres, o perioadă maximă de prelungire a termenului menționat la alin. (1), tocmai pentru faptul că nu se putea prevedea o anumită durată a misiunii de monitorizare și de control anterioare autorizării plății astfel că nu se confirmă susținerile recurentei referitoare la o depășire culpabilă a termenului de plată efectivă.

Aceste elemente sunt suficiente în a se concluziona că intimatul nu putea fi obligat la plata contravalorii prejudiciului pretins de recurentă, atât timp cât nu sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile contractuale fiind constatată atât lipsa vinovăției cât și a unei fapte ilicite de nerespectare a clauzelor contractuale.

Este relevant și faptul că nu s-a inserat nici o clauză contractuală în baza căreia reclamanta ar fi avut obligația de a încheia un contract de credit iar recurenta nu poate invoca un fapt de notorietate, cât timp aceasta invocă o răspundere contractuală.

De asemenea, se reține că proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă a fi efectuată în cauză nu era utilă, pertinentă și concludentă în sensul art. 255 C. proc. civ.

Alegațiile recurentei referitoare la faptul că hotărârea era luată înainte de dezbaterea fondului doar pentru faptul că s-a respins proba cu expertiză are valoare de supoziție fără nici un suport juridic și de altfel, reclamanta nu a formulat nicio cerere de recuzare a judecătorului fondului.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 369 din 09 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV