ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 687/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26.04.2016, reclamanții A. și B., prin mandatar C., în contradictoriu cu D. și E., au solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, str. x, având în vedere că pârâtele (în calitate de moștenitori legali ai defuncților F. și G.) nu și-au îndeplinit obligația de a face, stabilită prin antecontractul de vânzare - cumpărare nr. x/06.10.2005 autentificat de BNP H., modificat prin actul adițional nr. x/03.11.2005) și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat art. 1073, 1070 din C. civ. de la 1865.

La data de 22.06.2016, pârâtele au depus la dosar cerere reconvențională, prin care au solicitat:

2 .Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță

Prin Sentința civilă nr. 1379/03.11.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanții-pârâți A. și B., în contradictoriu cu pârâții-reclamanți D. și E., și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel, atât reclamanții-pârâți A. și B., cât și pârâtele-reclamante D. și E.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 954A din 14 decembrie 2017, a respins ca nefondat apelul pârâtelor-reclamante-reconvenționale D. și E., a admis apelul reclamanților principali A. și B. și a anulat parțial sentința apelată, în sensul că a luat act de renunțarea reclamanților principali la judecarea cererii principale de chemare în judecată.

Dispoziția privind respingerea cererii reconvenționale ca nefondată a fost menținută.

În privința apelului reclamanților principali, instanța de apel a reținut că din punct de vedere procedural, renunțarea la judecată reprezintă un act de dispoziție al părții, expresie a principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Având în vedere dispozițiile art. 406 C. proc. civ. și declarațiile autentificate sub nr. x, respectiv y din 27.02.2017, de J. și K., prin care apelanții reclamanți principali B. și A. au renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată principale, instanța de apel a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cererii de chemare în judecată și a admis apelul reclamanților principali cu efectul juridic al anulării sentinței, în partea referitoare la soluția dată cererii principale de chemare în judecată.

În ceea ce privește apelul reclamantelor-reconvenționale, instanța de apel a reținut că obiectul juridic al cererii reconvenționale vizează rezoluțiunea judiciară a celor două acte civile evocate (antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.09.2005 și contractul de comision nr. x/30.09.2005) .

Din perspectiva rezoluțiunii, instanța de apel a reținut că apelantele au invocat drept cauze, neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimați, de achitare a întregului preț și de prezentare la notar, pentru încheierea actului în formă autentică.

În privința primei obligații enunțate, instanța de apel a reținut faptul că probele administrate cauzei dovedesc contrariul, respectiv plata întregului preț de către intimați. Astfel, în cadrul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2005 la BNP H., se atestă de către autorii apelantelor, faptul că din prețul convenit de 60.000 euro, s-a primit suma de 10.000 euro, restul urmând a fi achitat până la data de 04.11.2005.

În cadrul actului adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare, act adițional autentificat sub nr. x/03.11.2005 la BNP H., se atestă de către autorii apelantelor, faptul că restul din prețul convenit de 60.000 euro, respectiv suma de 50.000 euro, a fost primit în mod direct și nemijlocit, de către acestea, la data autentificării respectivului act adițional.

Așadar, s-a reținut că obligația de plată a prețului convenit de către părțile contractuale a fost integral îndeplinită de către intimații pârâți reconvenționali.

În privința obligației de a se prezenta la notar, în vederea perfectării antecontractului de vânzare-cumpărare, instanța de apel a reținut că potrivit clauzelor contractuale de comun acord stabilite de părțile contractuale, din actul adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/03.11.2005 la BNP H., rezultă că părțile au convenit ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică să se realizeze în termen de cel mult 1 lună de la data de 10.01.2011, adică cel mai târziu la data de 10.02.2011, fără însă a se fi fixat o zi anume pentru perfectarea promisiunii bilaterale.

S-a reținut că din actele și lucrările dosarului, inclusiv proba administrată în apel, cu mărturisirea judiciară a intimaților, prin intermediul interogatoriilor, nu rezultă că apelantele s-ar fi prezentat la notar, în vederea perfectării promisiunii bilaterale, tot astfel cum nu rezultă nici faptul că ar fi convocat în acest interval menționat, vreodată, intimații, să se prezinte la notar, în același scop.

În concluzie, s-a reținut că atât timp cât apelantele nu și-au executat obligația de prezentare la notar, până la data de 10.02.2011, pentru perfectarea promisiunii bilaterale și nici nu s-au declarat gata să se prezinte, acestea nu pot invoca neîndeplinirea obligației de prezentare la notar, de către intimați, acțiunea în rezoluțiune a convenției juridice putând fi intentată în temeiul art. 1020 - art. 1021 C. civ. 1865, numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul, nefiind cazul în speță.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantele-pârâte-reconvenționale au declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentele susțin că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei. În acest sens, susțin că instanța a fost învestită cu o cerere de rezoluțiune a unor acte autentice ce au reglementat obligațiile părților, fiind în discuție dacă reclamanții și-au îndeplinit obligațiile asumate, aspect explicat de instanța de fond, iar instanța de apel a motivat hotărârea sub aspectul că vânzătorii nu au întreprins niciun demers în vederea încheierii contractului, omițând să analizeze motivele de apel invocate. Referindu-se la motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele susțin că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, inclusiv contractul încheiat între părți și corespondenta purtată între acestea. Mai susțin că în art. 969 C. civ. legiuitorul a enunțat principiul forței obligatorii a contractului și asimilează expressis verbis forța contractului, forța legii. Contractul este legea părții fiind obligatoriu nu facultativ (pacta sunt servanda). În alin. (2) al aceluiași text de lege se indică regula simetriei în privința modificării/încetării contractului, în sensul că această operațiune se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, prin voința concordantă a părților. Mai mult, în cadrul contractelor încheiate între părți sunt individualizate noțiunile de obligatoriu și obligațional. Distincția dintre noțiunile de obligatoriu și obligațional are la bază diferența dintre efectul contractului, pe de o parte, și efectul obligațiilor, pe de altă parte. Reglementarea principiului forței obligatorii nu este epuizată în art. 969 C. civ., ci este continuată în art. 970 care prevede în primul alineat obligativitatea executării obligațiilor devenite oneroase pe parcursul derulării raporturilor contractuale.

Recurentele susțin că au preluat prin succesiune și pasivul autorilor, fiind creditoare, iar reclamanții erau obligații să se prezinte să încheie contractul sub forma autentică. Mai mult, susțin că trebuie constatată și modalitatea în care a fost încheiat antecontractul, fiind vorba de 3 promitenți-cumpărători, fără însă a se face dovada plații prețului stabilit. Rezoluțiunea este o sancțiune a neexecutării culpabile a uneia dintre obligațiile izvorâtă dintr-un contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația existentă anterior încheierii sale, fie pe cale judiciară (rezoluțiunea judiciară), la cererea părții care și-a executat obligația, fie pe cale convențională, când părțile stipulează de comun acord desființarea contractului pentru neexecutare (rezoluțiunea convenționala).

Prin întâmpinarea depusă în termen legal, intimații reclamanți-pârâți A. și B. au invocat excepția nulității recursului, pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, pentru ipoteza în care se va aprecia că recursul poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentele-pârâte-reclamante au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Procedura derulată în recurs

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 martie 2018 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr. 11.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, concluziile raportorului fiind în sensul că urmează a aprecia de către completul de judecată asupra oportunității măsurii suspendării judecății în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., cu observarea excepției nulității nulității recursului invocată de intimați, prin întâmpinare.

Prin încheierea de ședință din 6 decembrie 2018, completul de filtru nr. 11 a suspendat judecarea cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Urmare a Hotărârii nr. 63 din data de 4 martie 2019 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a aprobat desființarea completului nr. 11 începând cu data de 18 martie 2019, dosarul a fost repartizat completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluția din 24 martie 2019, completul de filtru nr. 2, învestit cu soluționarea cauzei, a stabilit termen la data de 2 aprilie 2019, în cameră de consiliu, fără citarea părților, în vederea repunerii cauzei pe rol și discutării admisibilității în principiu a recursului.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. .486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

Art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Or, în speță, deși recurentele au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. pe care și-au întemeiat recursul, criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate, în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că cele două cauze invocate de apelantele-reconvenționale pentru rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.09.2005 și a contractului de comision nr. x/30.09.2005), respectiv neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimați, de achitare a întregului preț și de prezentare la notar, pentru încheierea actului în formă autentică, sunt neîntemeiate.

Referitor la prima obligație, s-a reținut că probele administrate în cauză dovedesc contrariul, respectiv plata întregului preț de către intimați, iar în ceea ce privește a doua obligație, instanța a reținut că atât timp cât apelantele însele nu și-au executat obligația de prezentare la notar, până la data de 10.02.2011, pentru perfectarea promisiunii bilaterale și nici nu s-au declarat gata să se prezinte, nu pot invoca neîndeplinirea obligației de prezentare la notar, de către intimați, acțiunea în rezoluțiune a convenției juridice putând fi intentată în temeiul art. 1020 - art. 1021 C. civ. 1865, numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul.

Prin criticile din cererea de recurs, recurentele nu arătă care sunt argumentele pentru care nu este legală soluția din decizia recurată, ci redau paragrafe din tratate de drept și practică judiciară cu privire la art. 969 C. civ. care reglementează principiul forței obligatorii a contractului, la rezoluțiunea convențiilor și la principiul bunei credințe.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.

Nu se poate considera că simpla indicare a unor prevederi legale în cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

Așa fiind, cum aspectele invocate de recurente nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Repune cauza pe rol.

Constată nul recursul declarat de pârâtele-reclamante D. și E. împotriva Deciziei nr. 954A din 14 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV