ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 606/2019

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Decizia instanței atacată pe calea contestației în anulare

Prin Decizia nr. 1386 din data de 28 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

"Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva Sentinței civile nr. 182/F-CONT din 31 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B.

Anulează, în parte, RIF nr. x din 31 octombrie 2011, Deciziile de impunere nr. x/2011 și nr. y/2011, precum și Deciziile de soluționare a contestațiilor nr. x și nr. y din 13 februarie 2012, în ceea ce privește suma de 22.578 RON TVA, precum și accesoriile aferente acestei taxe.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2018."

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că, în speță, intimații-reclamanți nu au făcut dovada îndeplinirii cerințelor formale și de fond pentru acordarea dreptului de deducere a TVA-ului pentru terenul achiziționat, în suprafață de 4.166 mp, iar pentru celelalte terenuri, ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2005, y/2006 și z/2008, nu s-a dovedit condiția folosirii acestor terenuri pentru operațiunile taxabile ce au fost reținute prin raportul de inspecție fiscală nr. x din 31 octombrie 2011.

În concluzie, niciuna dintre tranzacțiile analizate în suplimentul raportului de expertiză contabilă, pentru care expertul a stabilit un cuantum al TVA-ului deductibil de 852.725 RON, nu conferă acordarea acestui drept în favoarea intimaților-reclamanți, nefiind îndeplinite condițiile formale și nici cele de fond pentru deducerea TVA din achizițiile de terenuri ale C.

A mai reținut, de asemenea, instanța de recurs că, în mod corect s-a calculat TVA colectat pentru toate tranzacțiile încheiate în perioada 2006 - 2010, prin care intimații-reclamanți au înstrăinat cote-părți din terenul în suprafață de 4.166 mp, afectat edificării, de către Societatea D. SRL, a unui ansamblu de locuințe.

În privința sumei de 903.839 RON, reprezentând TVA de plată pentru tranzacțiile efectuate în perioada 2006 - 2010 de către intimații-reclamanți, instanța de recurs a reținut legalitatea actelor administrative-fiscale atacate în litigiul de față, ele urmând a fi menținute pentru cuantumul acestei obligații fiscale principale, la care se vor calcula și accesoriile aferente.

Un ultim aspect de reținut este acela al faptului că nu se datorează impozit pentru TVA colectat, astfel cum eronat a calculat expertul contabil, fără însă a indica nicio normă fiscală ce ar putea reprezenta temeiul deducerii, din TVA-ul de plată, a sumei stabilite cu acest titlu, evidențiată în expertiza depusă la dosar ca având un cuantum de 27.115 RON.

A apreciat instanța de recurs că nu poate valida calculul unui procent de 3% din suma reprezentând TVA de plată, procent aferent impozitului pe transferul dreptului de proprietate stabilit conform art. 77

1

C. fisc. , ce a condus la stabilirea sumei de 27.115 cu titlu de impozit aferent TVA colectat, acesta fiind un artificiu lipsit de fundament legal pentru a diminua TVA-ul stabilit în sarcina intimaților-reclamanți cu titlul de TVA colectat pentru tranzacțiilor lor impozabile.

La data de 04 mai 2018 intimatul-reclamant A. a solicitat, în temeiul art. 281

1

C. proc. civ., lămurirea dispozitivului Deciziei nr. 1386 din 28 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal; cererea acestuia fiind respinsă de instanță, ca neîntemeiată, prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 20 iunie 2018.

Împotriva Deciziei nr. 1386 din 28 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, B. a formulat contestație în anulare, susținând, în esență, în cuprinsul contestației că, la termenul la care au avut loc dezbaterile (adică termenul de judecată din data de 28 februarie 2018, de altfel și singurul termen de judecată în ședință publică în recurs) nu a fost reprezentată de un avocat; avocatul său, doamna E. din Baroul Argeș, făcând dovada imposibilității de prezentare, depunând o cerere de amânare însoțită de dovada unor alte angajamente profesionale contractate anterior primirii de către parte a citației în recurs. Instanța de recurs, însă a respins cererea de amânare a apărătorului său, pe argumentul că apărătorul ar avea posibilitatea de a susține apărarea prin înregistrarea ulterioară a unor note scrise.

Apreciază astfel contestatoarea că, prin această atitudine, magistrații au încălcat dreptul său la apărare, instanța refuzând, fără temei, la termenul de judecată din 28 februarie 2018, amânarea judecării cauzei pentru lipsa de apărare datorată imposibilității de prezentare a avocatului ales care depusese, în condițiile art. 156 C. proc. civ., cerere de amânare motivată temeinic. Apreciază astfel că instanța a încălcat principiul contradictorialității care guvernează procedura de judecată.

Invocă, în susținerea contestației în anulare, cu titlu de practică judecătorească, Decizia nr. 1742 din 04 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 126 din 05 februarie 2010 a Curții de Apel Bacău.

În ceea ce privește admisibilitatea contestației în anulare, susține contestatoarea că a respectat termenul de promovare a contestației în anulare, astfel cum este definitiv de art. 319 alin. (2) C. proc. civ. din anul 1865, aplicabil în prezenta cauză.

Totodată, mai susține contestatoarea că această cale de atac poate fi introdusă de către intimat pentru: orice altă situație, atunci când instanța sesizată constată că altfel se încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe acest aspect, menționează în continuare contestatoarea că, deși, de lege lata, acest motiv nu este indicat în mod expres de legiuitorul C. proc. civ. din anul 1865, totuși, în practica judecătorească s-a opinat, în contextul legislației comunitare, că o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar justifica o contestație în anulare. De asemenea, mai susține contestatoarea, aplicarea directă a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern este posibilă și obligatorie chiar și în lipsa modificărilor unor dispoziții legale în urma unor proceduri în care s-ar invoca excepții de neconvenționalitate sau de neconstituționalitate. Invocă în acest sens Carta Drepturilor Fundamentale, tratat ce a fost aprobat în anul 2000 de către Consiliul European, a devenit obligatorie la nivelul Uniunii Europene, constituind drept comunitar cu aplicabilitate prioritară dreptului intern național.

În concluzie, contestatoarea solicită admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată și motivată, cu consecința anulării Deciziei civile nr. 1386 din 28 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând a fi fixat un nou termen pentru judecata recursului.

În drept contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 C. proc. civ. din 1865.

Apărările intimaților:

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare; aceasta fiind inadmisibilă.

Solicită astfel intimata a se observa că prezenta contestație în anulare este încadrată în mod formal în dispozițiile art. 317 C. proc. civ. contestatoarea fiind nemulțumită însă de soluția dată în recurs. Aceasta critică în fapt modul în care instanța a interpretat probele și actul juridic dedus judecății, invocând că procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat recursul nu a fost îndeplinită, în sensul că apărătorul contestatoarei s-a aflat în imposibilitate de a o reprezenta.

Intimata invocă faptul că această cale de atac nu poate fi exercitată pentru motive care privesc greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea greșită a probelor, omisiunea analizării unor probe ori interpretarea greșită a unor dispoziții legale.

Or, în prezenta cauză, contestatoarea critică de fapt modul în care instanța de recurs a procedat la judecarea recursului, respectiv faptul că a admis recursul DRGFP Ploiești și a dispus obligarea reclamanților la plata sumelor indicate în actele administrativ fiscale contestate.

Astfel, apreciază intimata că, raportat la dispozițiile art. 318 C. proc. civ., fiind vorba de un text de lege de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale nu pot fi valorificate ca fiind greșeli de judecată, aprecierea eronată a probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural. Greșeală materială. Ca motiv de contestație în anulare, în înțelesul restrictiv al art. 318 C. proc. civ. trebuie să existe în dosar, să fie evidentă și săvârșită de instanță din cauza omiterii sau confundării unor elemente și date materiale importante ale cauzei. Greșeala materială se apreciază în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii.

Susține în continuare intimata că, numai o greșeală materială esențială, care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în anulare iar dispozițiile art. 318 C. proc. civ. vizează, așadar, greșeli de fapt involuntare iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, astfel cum susține contestatoarea.

Consideră astfel intimata că, pentru a putea fi admisă o contestație în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă invocată de parte să privească o problemă de procedură. O astfel de eroare trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor. Greșeala materială poate consta în neobservarea de către instanță a unui act cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată. Or, în speță, instanța de recurs a cunoscut existența și conținutul înscrisurilor, făcând aprecieri asupra lor, situație în care nu mai poate fi vorba de o greșeală materială în sensul legii, ci, eventual de o greșeală de judecată care nu se poate îndrepta de aceeași instanță prin retractarea propriei hotărâri.

Susține în continuare intimata că legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță sub motivul greșitei stabiliri a stării de fapt, astfel de erori putând fi reparate doar de instanța care exercită controlul judiciar și numai în cadrul căilor de atac de reformare prevăzute de lege. A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea, de modul în care a fost soluționată cauza, ar însemna să se deschidă dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac. Astfel, nu înseamnă că aceasta a săvârșit o greșeală materială sau nu a cercetat motivele de casare sau de modificare, în accepțiunea art. 318 C. proc. civ. contestația în anulare fiind astfel inadmisibilă.

În concluzie, solicită respingerea contestației în anulare, ca nefondată, cu consecința menținerii, ca legală și temeinică a Deciziei nr. 1386/2018.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând cauza prin prisma dispozițiilor legale incidente și a susținerilor părților, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare ca inadmisibilă, pentru considerentele în continuare arătate:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal, motivele fiind expres și limitativ prevăzute în art. 317 și 318 C. proc. civ.. Nu pot fi invocate pe această cale, aspecte legate de greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care pot constitui doar motive de reformare a hotărârii în cadrul recursului.

C. proc. civ. reglementează două categorii de contestații în anulare: contestația în anulare de drept comun (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 317 C. proc. civ.:

(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

(2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Așadar, prevederile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc regula după care hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare: când procedura de citare a părții, pentru data la care s-a soluționat cauza, nu a fost legal îndeplinită sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Ipoteza reglementată de alin. (2) al art. 317 C. proc. civ. se referă, în esență, la împrejurarea că verificările de fapt trebuie să presupună necesitatea administrării altor probe noi decât înscrisurile.

Astfel cum se poate observa din conținutul contestației în anulare dedusă prezentei judecăți, aceasta este întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. contestatoarea susținând că la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile (adică termenul de judecată din data de 28 februarie 2018, de altfel și singurul termen de judecată în ședință publică, în recurs) nu a fost reprezentată de avocat; instanța de recurs respingând cererea de amânare formulată de apărătorul său, doamna avocat E., pentru imposibilitate de prezentare, deși aceasta era însoțită de dovada unor alte angajamente profesionale.

Susține astfel contestatoarea că această cale de atac poate fi introdusă pentru "orice altă situație, atunci când instanța sesizată constată că altfel se încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Înalta Curte, la soluționarea contestației în anulare trebuie să verifice doar incidenta cazurilor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 C. proc. civ. "1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, fiind evident că se invocă ipoteza de la pct. 1 al articolului menționat.

Analizând susținerile contestatoarei, Înalta Curte constată că aceasta nu invocă faptul că nu a fost legal citată "pentru ziua când s-a judecat pricina", ci că instanța de recurs i-a încălcat dreptul la apărare, respingând cererea de amânare formulată în scris de apărătorul contestatoarei, aflat în imposibilitate de a se prezenta la acel termen, precum și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, având de analizat, strict și limitativ, incidența în cauză a dispozițiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare constată că motivul invocat de contestatoare - încălcarea dreptului la apărare, respectiv a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - excede dispozițiilor limitative mai sus menționate, ceea ce face ca prezenta cale de atac să fie inadmisibilă.

Pretinsa încălcare a dreptului la apărare, invocată de contestatoare nu echivalează cu neîndeplinirea "procedurii de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina" respectiv neîndeplinirea procedurii de citare, astfel că, în cauză nu pot fi incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte apreciază că, prin susținerile sale, în sensul că o contestație în anulare poate fi introdusă pentru "orice altă situație, atunci când instanța sesizată constată că altfel se încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului", solicită instanței să adauge la lege și să reglementeze un nou motiv de contestație în anulare, ceea ce, în mod evident, nu este permis.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Temeiul legal al soluției adoptate

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de B. împotriva Deciziei nr. 1386 din 28 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2012, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT