ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1163/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 10 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 96/33/28.01.2015 privind modul de soluționare a contestației formulată de A. S.R.L., înregistrată la AJFP Hunedoara sub nr. x/12.09.2014 și DGRFP Timișoara sub nr. x/13.10.2014, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate și obligarea autorității pârâte să soluționeze pe fond contestația prealabilă depusă împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.07.2014 și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/28.07.2014, în ceea ce privește stabilirea ca obligație suplimentară de plată a sumei de 1.400.811 RON;

- anularea Deciziei nr. 167/48/10.02.2015 privind modul de soluționare a contestației formulate de A. S.R.L., înregistrată la AJFP Hunedoara sub nr. x/17.11.2014 și DGRFP Timișoara sub nr. x/21.01.2015, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației și obligarea autorității pârâte să soluționeze pe fond contestația prealabilă depusă împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/08.10.2014, în ceea ce privește suma totală de plată de 826.820 RON;

- anularea Deciziei nr. 1038/340/23.07.2015 privind modul de soluționare a contestației formulate de A. S.R.L., înregistrată la AJFP Hunedoara sub nr. x/25.05.2015 și DGRFP Timișoara sub nr. x/17.06.2015 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației și obligarea autorității pârâte să soluționeze pe fond contestația prealabilă depusă împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/14.04.2015 privind suma totală de 26.683 RON.

De asemenea, față de excesul nejustificat de putere manifestat de autoritățile pârâte, a solicitat ca obligația de a face (în modalitatea detaliată supra I - III) să fie stabilită în sarcina autorităților pârâte sub sancțiunea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă nr. 27 din 12 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu.

Împotriva Sentinței civile nr. 27 din 12 februarie 2016 pronunțată de instanța de fond a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 6, art. 7 alin. (2) și art. 12 din C. proc. fisc. , nesocotind și dispozițiile art. 430 și 431 C. proc. fisc. cu privire la efectele lucrului judecat.

Referitor la efectele autorității de lucru judecat, recurenta-reclamantă înțelege să facă trimitere la considerentele deciziei emise de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2009, prin care s-a constatat, la nivelul anului 2011, existența unui exces nejustificat de putere manifestat de autoritățile pârâte. Acest exces de putere este cu atât mai pregnant în anul 2015, aspect pe care instanța de fond l-a tratat cu superficialitate, apreciind că temeiurile suspendării au fost diferite [art. 214 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. în anul 2009 și art. 214 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. în anul 2015]. Recurenta-reclamantă consideră că, deși strict procedural, temeiul de drept invocat de intimatele-pârâte a fost diferit, în realitate motivarea vizează aceleași împrejurări cu cele analizate de instanța supremă, în Dosarul nr. x/2009, astfel că raționamentul expus în considerentele acestei decizii este aplicabil și în prezent.

Prin urmare, luând în considerare caracterul repetitiv al manifestării abuzive, recurenta-reclamantă solicită stabilirea de către instanță, în sarcina autorității, obligația de a soluționa pe fond contestațiile prealabile, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fără de care dreptul recurentei-reclamante ar rămâne iluzoriu, pur teoretic.

O a doua critică adusă hotărârii de fond vizează greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. , recurenta-reclamantă considerând că instanța de fond ar fi trebuit să verifice dacă situația invocată drept temei al suspendării soluționării contestației prealabile a intervenit anterior sau ulterior emiterii deciziilor de impunere contestate, întrucât legalitatea actelor administrative se raportează la elemente contemporane emiterii acestora.

La data întocmirii RIF și emiterii deciziilor de impunere contestate Dosarul nr. x/2013 se afla deja pe rolul instanțelor de judecată, urmărirea penală fiind începută din anul 2006, astfel încât sesizarea organelor penale și trimiterea în judecată nu reprezintă un fapt survenit ulterior emiterii deciziilor de impunere, situație care să oblige autoritatea să dispună suspendarea în temeiul art. 214 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. din 2003.

Sub un al treilea aspect, sentința recurată este nelegală, deoarece este pronunțată ca urmare a unei interpretări eronate a prevederilor art. 6, art. 7 alin. (2) și art. 12 C. proc. fisc. din 2003, fiind evident că organele fiscale urmăresc doar executarea silită a contribuabilului, iar nu lămurirea situației de fapt reale, ceea ce denotă o încălcare a obligației de bună-credință reglementată de lege.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că sentința recurată este nelegală întrucât instanța de fond nu analizează și nu motivează concret în ce constă influența pe care ar avea-o soluția pronunțată în Dosarul penal nr. x/2013 asupra speței de față, mai ales că obligațiile din dosarul fiscal au fost stabilite ca și cum faptele invocate în dosarul penal ar fi reale.

Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, în nume propriu și în reprezentarea intimatei-pârâte Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 aprilie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Prin notele scrise, înregistrate la dosar la data de 19 februarie 2019, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, în nume propriu și în reprezentarea intimatei-pârâte Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara a arătat că, prin Decizia de soluționare nr. 4664 din 17 decembrie 2018, a fost soluționată contestația administrativă formulată de societatea reclamantă și, întrucât a făcut dovada că s-a reluat soluționarea contestației formulate de societate în procedură prealabilă și a fost emisă decizie de soluționare, a solicitat respingerea cererii de recurs ca rămasă fără obiect.

Prin notele scrise, înregistrate la dosar pentru termenul de judecată din 6 martie 2019, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea, ca nefondată, a excepției invocate de intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, în nume propriu și în reprezentarea intimatei-pârâte Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca lipsită de interes.

La termenul de judecată din 6 martie 2019, Înalta Curte a calificat susținerile intimatelor-pârâte potrivit cărora recursul a rămas fără obiect, ca fiind argumente ce fundamentează excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma motivelor de casare invocate și în raport de toate înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată caracterul întemeiat al excepției lipsei de interes în susținerea căii de atac declarate în cauză, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a solicitat instanței de control judiciar să dispună reformarea Sentinței civile nr. 27/12.02.2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, demersul său procedural fiind promovat în scopul obținerii unei soluții de anulare a trei decizii (nr. 96/33/28.01.2015, nr. 167/48/10.02.2015 și nr. 1038/340/23.07.2015) de soluționare a unor contestații depuse de reclamantă împotriva unor decizii de impunere sau decizii referitoare la obligațiile de plată accesorii, cu consecința reluării procedurii de soluționare a celor trei contestații, procedură de soluționare care a fost suspendată prin deciziile atacate.

Distinct față de cerința interesului în accepțiunea conferită acestei noțiuni prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice titular al unei cereri de chemare în judecată este ținut să justifice îndeplinirea cumulativă a condițiilor de exercițiu ale acțiunii în justiție, între condițiile reglementate de art. 32 alin. (1) C. proc. civ. fiind și cea a interesului, care trebuie să fie legitim, născut și actual, personal și determinat.

Finalitatea urmărită de recurenta-reclamantă prin declanșarea acestui litigiu a fost aceea de a obține obligarea intimatelor la soluționarea pe fond a contestațiilor fiscale, cu scopul satisfacerii interesului său privat de a-și vedea clarificată situația fiscală.

Cerința interesului de a fi actual trebuie să existe pe tot parcursul soluționării unui litigiu, atât în etapa judecății de fond, cât și în calea de atac declarată în cauză, pentru a se justifica solicitarea de a obține protecția juridică asupra aspectelor reclamate în cauză, aceasta reprezentând finalitatea practică a demersului judiciar promovat.

Pe parcursul soluționării cauzei, ulterior înregistrării recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, prin Decizia nr. 4664/17.12.2018, organul fiscal a soluționat contestația administrativă, în sensul că a admis în parte și a desființat în parte deciziile de impunere contestate.

La termenul de judecată din 6.03.2019 recurenta-reclamantă Societatea A. S.R.L. a depus la dosar note scrise, prin care a adus la cunoștința instanței că, împotriva Deciziei nr. 4664/17.12.2018 privind soluționarea contestației fiscale, a formulat deja acțiune în anulare înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția de contencios administrativ și fiscal, exercitându-și astfel dreptul de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziilor de impunere emise în sarcina sa.

În aceste condiții, interesul de a obține o soluție a instanței judecătorești competente în ceea ce privește cererea sa de anulare a unor acte administrative considerate vătămătoare prin lipsa unei soluții adoptate cu privire la fondul contestației administrative formulate împotriva actelor de impunere fiscală și, în consecință, de a obține o clarificare a situației sale fiscale, nu mai este unul actual, în raport de precizările recurentei-reclamante în care arată că nu mai are în vedere finalitatea prefigurată la momentul introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, calea de atac exercitată în cauză, lipsită de caracterul actual al cerinței interesului, nu se mai impune a fi analizată din perspectiva motivelor de casare invocate drept temei juridic, fiind întemeiată excepția vizând neîndeplinirea acestei condiții de exercițiu a acțiunii juridice.

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului promovat de reclamanta Societatea A. S.R.L. și, în consecință, va respinge recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 27 din 12 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 27 din 12 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2019.

Procesat de GGC - NN