Decizia nr. 100/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 24/2015 a Curții de Apel Alba Iulia

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, a solicitat să se dispună: - suspendarea efectelor Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-SB 371/28.07.2014, emisă în temeiul Raportului de inspecție fiscală parțială nr. F-SB 300/28.07.2014, în ceea ce privește stabilirea în sarcina sa a unei obligații fiscale suplimentare în cuantum de 1.400.811 RON, până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 24/2015 din 06 februarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu relativ la cererea completatoare; a respins cererea de suspendare formulată și completată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara; a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 15.728 RON consemnată la B. cu recipisa nr. 661673/1 din 17.11.2014.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 24/2015 din 06 februarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) din Noul C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că, cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care, admiterea cererii este condiționată, pe de o parte de dovedirea îndeplinirii unor condiții formale: formularea contestației prealabile și plata cauțiunii stabilită de instanță, pe de altă parte, de dovedirea unor cazuri bine justificate și a unei pagube iminente ce ar putea leza patrimoniul petentului. Prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., recurenta a invocat nemotivarea sentinței atacate sub aspectul înlăturării formale a tuturor argumentelor ce se circumscriu cazului temeinic justificat și pagubei iminente. În conformitate cu art. 425 C. proc. civ. se desprinde concluzia că o hotărâre judecătorească trebuie să conțină obligatoriu motivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate, atât în ceea ce privește motivele pentru care s-au admis susținerile unei părți, cât și cele pentru care s-au înlăturat. Prin actele depuse la dosar, recurenta a demonstrat prejudiciu iminent pe care l-ar suferi prin punerea în executare a deciziei de impunere, total diferit și suplimentar executării în sine în temeiul unui act contestat ca fiind nelegal, aspecte pe care instanța de fond nici nu le-a trecut în revistă. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ., recurenta a susținut interpretarea și aplicarea greșită a legii din perspectiva noțiunilor de caz bine justificat și pagubă iminentă. Dispozițiile art. 14 reprezintă transpunerea în dreptul național a prevederilor cu valoare de principiu cuprinse în Recomandarea R (89) a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind protecția judiciară provizorie în materie administrativă, potrivit cărora: "măsurile de protecție provizorie pot fi îndeosebi acordate, dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate și sub condiția unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv". Și în jurisprudența instanței supreme s-a reținut că "pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar pe acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ". O primă împrejurare ce se circumscrie cazului temeinic justificat o constituie suspendarea din nou a soluționării contestației prealabile, cu consecința blocării accesului la instanță, soluție ce face să se acumuleze majorări și penalități de întârziere suplimentare și duce la o creștere artificială a obligației fiscale suplimentare. Cu totul nelegal și netemeinic, organele fiscale susțin, pe de o parte, că obligația fiscală a fost corect stabilită prin decizia de impunere contestată, astfel că ar putea fi pusă în executare silită, iar, pe de altă parte, că este necesară soluționarea dosarului penal pentru a putea constata dacă împrejurările invocate de recurentă în sprijinul dovedirii caracterului nelegal al deciziei de impunere sunt sau nu fundamentate. O a doua împrejurare circumscrisă cazului temeinic justificat, rezultă din istoricul litigiului dintre părți care a demonstrat că autoritățile pârâte au refuzat nejustificat vreme de 7 ani să soluționeze plângerea prealabilă, timp în care s-au acumulat penalități și majorări de aproximativ 1,4 mil. RON, aproape dublu față de debitul principal. Conform Tratatului Uniunii Europene, care consacră principiul proporționalității, orice măsură trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit. O a treia împrejurare care se circumscrie cazului temeinic justificat este dată de lipsa totală de certitudine a creanței, care rezultă dintr-o simplă pipăire a fondului, fără o analiză elaborată și complexă pe fondul cauzei. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că, decizia de impunere emisă în august 2014 se referă la o obligație fiscală în sumă totală de 1.400.811 RON compusă din: impozit pe profit - 337.829 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit - 247.500 RON, penalități de întârziere aferente impozitului pe profit - 4.046 RON, taxa pe valoarea adăugată - 385.548 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA - 414.488 RON, penalități de întârziere aferente TVA - 11.400 RON. Titlul executoriu prin care societatea recurentă a fost înștiințată că datorează suma de 1.400.811 RON a fost emis la data de 24.09.2014. În luna octombrie 2014, autoritatea pârâtă a comunicat o nouă decizie de impunere pentru suma de 827.099 RON. Prin decizia de impunere, autoritatea fiscală a stabilit în sarcina recurentei nu doar obligația de plată a debitului principal, ci și a penalităților și majorărilor de întârziere pentru toată perioada 2003 - 2014, fără a fi respectate dispozițiile C. proc. fisc. . La data de 10.04.2014 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264, Ordinul nr. 550/07.04.2014 al Ministerului Finanțelor Publice prin care s-a stabilit că: "organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii. În situația în care organul fiscal comunică contribuabilului deciziile de plăți anticipate după expirarea termenelor de plată ... aceștia nu datorează accesoriile pentru perioada cuprinsă între termenul de plată ... și data comunicării deciziei de plăți anticipate, inclusiv". Cea de-a patra împrejurare circumscrisă cazului temeinic justificat este dată de faptul că instanța penal a dispus refacerea întregului probatoriu în cauză, nefiind lămurită de probele administrate de organele fiscale și, respectiv, cele de cercetare penală. Cum autoritatea de soluționare a contestației prealabile a considerat să nu soluționeze o astfel de cale de atac, ci a dispus suspendarea soluționării contestației prealabile, pentru a se observa deznodământul dosarului penal, se impune suspendarea și a deciziilor de impunere contestate în prezenta cauză, pentru a evita o executare silită, care ar putea fi nelegală. Ca urmare a unei interpretări și aplicări eronate a legii, instanța de fond a lăsat neanalizate argumentele reclamantei referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente. Față de aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și urmare rejudecării, suspendarea efectelor deciziilor de impunere contestate, până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă SC "A." SRL, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin încheierea de ședință din data de 15 iunie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 19.01.2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii, prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-SB 371/28.07.2014, emisă în temeiul Raportului de inspecție fiscală parțială nr. F-SB 300/28.07.2014, în ceea ce privește stabilirea în sarcina sa a unei obligații fiscale suplimentare în cuantum de 1.400.811 RON, până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare. În recursul său, declarat împotriva Sentinței civile nr. 24 din data de 06.02.2015, reclamanta SC "A." SRL a invocat faptul că cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, reținând că în speță verificarea acestor condiții ar presupune o prejudecare a fondului, nepermisă în cadrul unei cereri de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului. Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. De asemenea, nu poate fi neglijat faptul că, suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia. Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurenta-reclamantă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat. În susținerea cazului bine justificat, recurenta-reclamantă a invocat: - ca o primă împrejurare faptul că intimata a dispus suspendarea din nou a soluționării contestației prealabile, cu consecința blocării accesului la instanță, soluție ce face să se acumuleze majorări și penalități de întârziere suplimentare și duce la o creștere artificială a obligației fiscale suplimentare; - a doua împrejurare rezultă din istoricul litigiului dintre părți care a demonstrat că autoritățile pârâte au refuzat nejustificat vreme de 7 ani să soluționeze plângerea prealabilă, timp în care s-au acumulat penalități și majorări de aproximativ 1,4 mil. RON, aproape dublu față de debitul principal; - a treia împrejurare fiind dată de lipsa totală de certitudine a creanței, care rezultă dintr-o simplă pipăire a fondului, fără o analiză elaborată și complexă pe fondul cauzei. Or, împrejurările menționate de recurenta-reclamantă și verificarea legalității deciziei de impunere emisă în august 2014 referitoare la o obligație fiscală în sumă totală de 1.400.811 RON compusă din: impozit pe profit - 337.829 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit - 247.500 RON, penalități de întârziere aferente impozitului pe profit - 4.046 RON, taxa pe valoarea adăugată - 385.548 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA - 414.488 RON, penalități de întârziere aferente TVA - 11.400 RON, nu pot fi circumscrise cazului bine justificat întrucât acestea țin de fondul cauzei. Faptul că, recurenta-reclamantă consideră nelegale constatările și măsurile dispuse de organul administrativ nu poate fi de natură a crea o bănuială de nelegalitate a actelor administrative față de care s-a formulat cererea de suspendare. După cum se constată, recurenta-reclamantă se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. Înalta Curte apreciază că prima instanță în mod corect a reținut că reclamanta nu a identificat împrejurări care pot fi asimilate cu acele cazuri bine justificate avute în vedere de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care să justifice suspendarea efectului executoriu al actului administrativ și nici nu a făcut dovada răsturnării prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat, afirmațiile recurentei-reclamante nefiind susținute de probe. Mai mult decât atât, prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat suspendarea efectelor deciziei de impunere până la soluționarea acțiunii de anulare a actului administrativ, însă prin niciun mijloc de probă recurenta-reclamantă nu a făcut dovada învestirii instanței cu o astfel de cerere. În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că, soluția pronunțată de prima instanță a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul juridic al soluției În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, menținând ca legală sentința pronunțată de instanța de fond.