Decizia nr. 1376/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 133/2017 a Curții de Apel Alba Iulia

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu ca pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, anularea Deciziei de impunere nr. x/27.10.2015, a Raportului de Inspecție Fiscală x/27.10.2015, prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de 636.005 RON TVA, 356.290 RON dobânzi și 95.401 RON penalități de întârziere. 1.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 133 din 16 iunie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, și în consecință a anulat în parte Decizia nr. 10393/03.06.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Decizia de impunere nr. x/27.10.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, a exonerat reclamantul de plata următoarelor sume: 123.097 RON TVA, 68.959 RON dobânzi, 18.465 RON penalități, a menținut actele atacate pentru obligații fiscale în sumă de 877.175 RON din care suma de 512.908 RON TVA, 287.331 RON dobânzi și suma de 76.936 RON penalități, a obligat pârâtele să plătească reclamantului cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 1.600 RON . 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., au formulat recurs A. și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu. 1.3.1. Prin recursul său pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza să se dispună respingerea în totalitate a acțiunii reclamantului cu consecința menținerii ca legale a actelor administrativ fiscale contestate. În motivarea opțiunii sale procesuale pârâta a susținut următoarele: Instanța de fond a ignorat faptul că vânzarea imobilelor s-a efectuat către o persoană juridică plătitoare de TVA, astfel că pentru această operațiune nu se puteau aplica dispozițiile art. 140 alin. (1) din C. fisc. coroborat cu pct. 26 din H.G. nr. 44/2004, pentru că indiferent dacă prețul a fost stabilit cu sau fără TVA, aceste mențiuni erau obligatorii și trebuiau înscrise în contractul de vânzare cumpărare mai ales că trebuiau însoțite de factură fiscală. Întrucât livrarea a fost efectuată către o societate comercială înregistrată în scopuri de TVA și există prevederea legală care reglementează faptul că persoana impozabilă are posibilitatea recuperării acestei taxe prin emiterea unei facturi de corecție pentru taxa colectată de plata stabilită de organul de inspecție fiscală, în baza prevederilor art. 159 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 81 alin. (1) alin. (4), (5) și (6) din H.G. nr. 44/2004, rezultă că instanța de fond a ignorat aceste dispoziții și a validat concluziile expertizei. De altfel, expertul a efectuat numai un calcul matematic rezolvând obiectivul propus și încuviințat, dar fără să mai expliciteze că în cauză trebuiau aplicate dispozițiile Deciziei nr. 6/2014 privind determinarea taxei pe valoare adăugată prin diferite procedee pentru livrările de bunuri/prestări de servicii taxabile, în sensul că trebuia analizat faptul dacă intimatul - reclamant a recuperat de la societate, care este persoană afiliată, TVA-ul stabilit de organele fiscale. Întrucât nu s-a făcut o analiză a operațiunii fiscale realizată între două persoane plătitoare de TVA, rezultă că instanța de fond a ignorat faptul că pentru această tranzacție intimatul nu poate benefici de aplicarea procedeului sutei mărite, în condițiile în care livrarea a fost efectuată către o societate, mai mult o persoană afiliată. Cu atât mai mult se impune această soluție cu cât legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea legală ca intimatul - reclamant să fi recuperat deja această taxă prin emiterea unei facturi conform prevederilor art. 159 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 81 alin. (1) alin. (4), (5) și (6) din H.G. nr. 44/2004. 1.3.2. Prin recursul său reclamantul A. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și admiterea în totalitate a acțiunii, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea căii de atac exercitate reclamantul recurent a susținut următoarele: Hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât vânzarea celor patru imobile - terenuri, în anul 2011, nu reprezintă o activitate economică care intră în sfera TVA, ci este o operațiune care se înscrie în cadrul gestiunii patrimoniului personal. Aceasta întrucât din starea fiscală reținută de organul fiscal și din probele administrate nu rezultă nici un element de natură obiectivă din care să denote intenția reclamantului de revânzare a imobilelor cumpărate, nefiind folosite mijloace similare folosite de un producător, comerciant sau prestator de servicii, nefiind angajate costuri și nefiind făcute investiții pregătitoare unei activități economice conform art. 153 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 66 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004. Terenurile înstrăinate au fost dobândite în anii 1997, 2001, 2007, 2008 și au fost folosite în scop personal o perioadă îndelungată de timp, fapt pentru care vânzarea lor nu intră în sfera TVA. Pe de altă parte terenurile în cauză au fost dobândite și înstrăinate ca terenuri agricole extravilane, care sunt scutite de TVA, nefiind dedus TVA-ul aferent la achiziția lor sau ulterior. Se mai arată că nu au fost efectuate nici un fel de măsuri de amenajare a terenului, de schimbare a destinației din terenuri agricole și nu au fost utilizate în scopuri legate de activități economice. Schimbarea destinației în terenuri pentru destinația de locuințe și zonă naturală de interes conservativ pentru arie naturală protejată s-a făcut prin Planul Urbanistic General, aprobat prin H.C.L. Sibiu nr. 165/2011, independent de actul de voință al reclamantului. Înstrăinarea acestor bunuri imobile a fost făcută în scopul lichidării patrimoniului comun cu fosta soție, înainte de desfacerea căsătoriei conform certificat de divorț nr. x/27.06.2011 și act de partaj voluntar nr. x/13.07.2011. Noțiunea de persoană impozabilă în scopuri de TVA este definită potrivi art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal numai în raport cu cea de activitate economică. Împrejurarea că reclamantul a efectuat mai mult de o tranzacție imobiliară pe an și a depășit plafonul special de scutire, reprezentând echivalentul a 35.000 euro, nu conduce automat la calificarea reclamantului ca persoană impozabilă în scopuri de TVA. Esențial, sub acest aspect, este de a se stabili dacă reclamantul a desfășurat o activitate economică sau a exercitat o operațiune de dispoziție din patrimoniul personal, numărul și mărimea vânzărilor nefiind determinante în sine, conform Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene dată în cauza C 180/10 - C181/10. În final se apreciază că reclamantul a efectuat vânzarea de imobile cu titlu privat și în consecință nu se situează în sfera TVA. 1.

Recurentul - reclamant a formulat, în temeiul art. 267 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, și cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la modul de interpretare și aplicare a principiilor prevalenței fondului asupra formei și al proporționalității, a dispozițiilor art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și a art. 12 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată. În concret, reclamantul - recurent a formulat următoarele întrebări: 1. Principiilor prevalenței fondului asupra formei și al proporționalității, așa cum au fost dezvoltate acestea până la acest moment în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (ex: Afacerea Albert Colee) pot fi interpretate ca fiind într-o stare de opoziție cu legislația națională și o practică administrativă națională care încadrează o persoană fizică ce desfășoară activități civile de tip vânzare cumpărare de terenuri agricole în extravilan în categoria persoanelor impozabile în scop de TVA? 2. Este compatibilă cu prevederile art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene o practică națională de includere în categoria activităților economice a unei activități tipic civilă cum este vânzarea - cumpărarea de terenuri situate în extravilan, fără a exista un text legal care să stabilească baza legală la o astfel de încadrare? 3. În sfera de includere a art. 12 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată poate fi inclusă de către un stat membru categoria de terenuri arabile extravilane, în lipsa unor reglementări exprese în textul directivei cu privire la aceste bunuri? 1.

Apărările formulate în cauză. 1.5.1. Prin întâmpinare pârâta - intimată Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, apreciindu-se că hotărârea instanței de fond în privința aspectelor criticate este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, fiind reiterate apărările formulate în fața instanței de fond. 1.5.2. Prin întâmpinare reclamantul - intimat A. a solicitat respingerea recursului pârâtelor ca nefondat, apreciindu-se că hotărârea instanței de fond în privința aspectelor criticate este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a jurisprudenței unionale reținută de instanța de fond. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor și cererilor formulate de părți. 2.1. Examinând cererea recurentului - reclamant A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, se constată că în conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune", iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea." Totuși, potrivit unei practici constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța națională nu are această obligație dacă este îndeplinită una din următoarele condiții: - dacă se stabilește că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecății; - dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării Curții de Justiție a Uniunii Europene; - dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Înalta Curte constată că raportat la aspectele litigioase ale cauzei, la cadrul procesual fixat prin recurs și la conținutul întrebărilor preliminare este incidentă condiția irelevanței. Lipsa de pertinență a întrebărilor preliminare înaintate de recurenta reclamantă este reținută de către Înalta Curte, în contextul în care reclamanta prin toate întrebările propuse vizează încadrarea sau nu a operațiunilor de vânzare - cumpărare de terenuri agricole situate în extravilan în sfera operațiunilor supuse taxei de către legiuitorul național și de practica administrativă a organelor fiscale, în contextul în care legiuitorul național nu operează cu această noțiune, ci cu cea de terenuri construibile, astfel că suprapunerea dintre cele două categorii nu poate fi decât rezultatul efortului de interpretare realizat de instanțele naționale. Pe de altă parte, reclamantul se prevalează și de o practică administrativă a organelor fiscale, fără a proba existența acesteia, în condițiile în care exemplul său personal nu poate fi calificat ca fiind caracterizant pentru o anumită practică anume, corespunzătoare măsurilor dispuse în cazul său. Prin urmare, față de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurentul - reclamant A.. 2.2. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, se constată că recursul reclamantului A. este fondat, iar recursul pârâtelor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu este nefondat în consecință, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Instanța de fond a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei de impunere nr. x/27.10.2015, emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/27.10.2015, prin care reclamantul A. a fost impus suplimentar cu suma de 1.087.696 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată și accesoriile aferente, precum și Decizia nr. 10393/30.06.2016 prin care a fost respinsă contestația administrativă exercitată împotriva deciziei de impunere anterior menționată. În esență, prin actele administrativ - fiscale contestate s-a reținut că la data de 04.04.2011 reclamantul a încasat de la societatea B. SRL, societate al cărei administrator unic era, suma de 870.000 RON cu titlu de avans din prețul total de 1.885.485 RON pentru vânzarea a trei terenuri agricole, în baza antecontractului de vânzare cumpărare nr. x/04.04.2011. Aceste terenuri au fost înstrăinate efectiv prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/25.05.2011. La data de 03.06.2011 reclamantul împreună cu soția sa a mai înstrăinat către societatea B. SRL un teren în suprafață de 4.648 mp, pe care se află edificate o stație de distribuție produse petroliere și un hotel, în schimbul prețului de 2.650.022,20 RON în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x. Aceste operațiuni au fost apreciate de organul fiscal ca având caracter economic, cu caracter de continuitate, pentru care avea reclamantul, în calitate de reprezentant al asocierii de persoane fizice A./C., avea obligația de a se înregistra în scopuri de TVA la data de 10.05.2011 și să devină plătitor de TVA începând cu data de 01.06.2011, urmare a depășirii plafonului prevăzut de lege prin încasarea avansului de 870.000 RON, astfel că pentru operațiunea de livrare din 03.06.2011 cei doi soți erau obligați a încasa TVA, obligații suplinite de organele fiscale prin actele administrativ fiscale contestate în prezenta cauză. Prima instanță a validat raționamentul organului fiscal, anulând însă în parte actele administrative contestate urmare a aplicării principiului sutei mărite, deci numai sub aspectul modalității de calcul a TVA, în temeiul jurisprudenței unionale reprezentate de hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 07.11.2013 în cauzele conexate C-290/12 și C-250/12, Tulică, Pavloșin împotriva României. Prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale și a jurisprudenței unionale aplicabile, după cum va fi explicat în cele ce urmează. Potrivit art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la momentul tranzacțiilor care fac obiectul analizei de față, persoana impozabilă care are sediul activității economice în România și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire 35.000 euro, în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit acest plafon. În cazul neîndeplinirii acestei obligații, organele fiscale sunt autorizate potrivit alin. (8) să înregistreze persoana respectivă din oficiu. Prin persoană impozabilă se înțelege conform art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități, constituind activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Legiuitorul secundar în explicitarea noțiunii de activitate economică în pct. 3 din H.G. nr. 44/2004 precizează că nu se consideră că realizează o activitate economică în sfera de aplicare a taxei atunci când persoanele fizice obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. De asemenea, atunci când achiziția de terenuri și/sau de construcții a fost efectuată de către persoana fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic. Prin urmare, nu se încadrează în categoria de activitate economică în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată atunci când persoanele fizice obțin venituri din vânzarea unor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. Dacă achiziția lor s-a făcut în scop de revânzare, iar în cursul unui an calendaristic s-a realizat mai mult de o tranzacție, operațiunea reprezintă o activitate economică, situație în care scopul trebuie să rezulte din elemente obiective. Pentru lămurirea calității de persoană fizică este de menționat că prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 15 septembrie 2011 pronunțată în cauzele conexate C-180/10 și C-181/10 s-a dispus că: "Livrarea unui teren destinat construcției trebuie considerată supusă taxei pe valoarea adăugată în temeiul legislației naționale a unui stat membru în cazul în care statul respectiv face uz de posibilitatea prevăzută la articolul 12 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138/CE a Consiliului din 19 decembrie 2006, independent de caracterul permanent al operațiunii sau de aspectul dacă persoana care a efectuat livrarea exercită o activitate de producător, de comerciant sau de prestator de servicii, în măsura în care această operațiune nu constituie simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titular. O persoană fizică ce a exercitat o activitate agricolă pe un teren recalificat drept teren destinat construcției, în urma unei modificări a planurilor de amenajare a teritoriului, intervenită din motive independente de voința acestei persoane, nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată în sensul art. 9 alin. (1) și al art. 12 alin. (1) din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, dacă vinde terenul respectiv, în ipoteza în care aceste vânzări se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane. Dacă, în schimb, această persoană, în vederea realizării vânzărilor menționate, ia măsuri active de comercializare a terenului prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii în sensul art. 9 alin. (1) al doilea paragraf din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, această persoană trebuie considerată că exercită o "activitate economică" în sensul art. menționat și, în consecință, trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată." Prin urmare, vânzarea unui teren (terenuri) de către o persoană care a exercitat o activitate agricolă pe un teren recalificat drept teren destinat construcției, în urma unei modificări a planurilor de amenajare a teritoriului, fără a lua măsuri active de comercializare a terenului prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii nu constituie o activitate economică, dacă se înscrie în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane, întrucât așa cum se reține în hotărârea menționată la pct. 36 simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titularul acestuia nu poate fi considerată prin ea însăși o activitate economică. S-a mai menționat că mărimea vânzărilor nu poate constitui un criteriu de distincție între activitățile unui operator care acționează cu titlu privat, care se situează în afara domeniului de aplicare al acestei directive, și cele ale unui operator ale cărui operațiuni constituie o activitate economică, Curtea de Justiție a Uniunii Europene arătând că vânzări semnificative pot fi efectuate și de operatori care acționează cu titlu privat. Procedând la propria sa evaluare a stării de fapt reținute de instanța de fond și de organele fiscale, instanța de control judiciar reține că reclamantul împreună cu soția sa au înstrăinat din patrimoniul comun prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2011 trei terenuri cu suprafețe de 7.700 mp, 22.300 mp și 30.000 mp înscrise în CF Sibiu nr. x și y, cu nr. de parcele 60/10/18, 71/56 și 171/1/1/25. Aceste terenuri au fost dobândite de cei doi soți în perioada 2007 - 2008, fiind folosite pe perioada deținerii lor în proprietate de cei doi soți până la momentul înstrăinării lor către societatea B. SRL, al cărui administrator este reclamantul. Anterior vânzării, părțile contractante au încheiat antecontractul de vânzare cumpărare nr. x/04.04.2011 în temeiul căruia reclamantul împreună cu soția sa au încasat suma de 870.000 RON cu titlu de avans din prețul total convenit pentru vânzare de 1.885.485 RON, avans care a fost luat în considerare de organele fiscale pentru înregistrarea reclamantului ca persoană impozabilă în scopuri de TVA. Ulterior, reclamantul împreună cu soția sa au vândut societății D. SRL, al cărui administrator este de asemenea reclamantul, imobilul curți construcții în suprafață de 4.800 m.p. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/03.06.2011, imobil dobândit de reclamant ca bun comun împreuna cu soția sa prin cumpărare conform încheierilor de întabulare nr. x/1997, nr. x/2001, nr. x/2001 și nr. x/2006. Pe acest teren se află construite o stație de distribuție produse petroliere și un hotel aflate în patrimoniul societății B. SRL. Mai este de menționat că la data de 13.07.2011 prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/13.07.2011, reclamantul și C. au hotărât sistarea comunității de bunuri în urma divorțului dintre soți, dispus prin certificatul de divorț nr. x/27.06.2011, fiind împărțite între cele două persoane mai multe bunuri imobile și bunul mobil - dreptul de creanță reprezentând aport la capitalul societății B. SRL. Având în vedere perioada în care terenurile vândute au fost deținute în patrimoniul comun, perioadă în care ce-i doi soți și-au exercitat atributele dreptului de proprietate constant și neîntrerupt, nu se poate afirma că achizițiile acestora au fost efectuate în scopul revânzării lor, element subiectiv care ar fi caracterizat activitatea lor ca economică. Pe de altă parte, nu s-a probat că pe aceste terenuri reclamanții au luat măsuri active de comercializare a acestora prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii, destinația lor rămânând neschimbată pe aproape toată perioada deținerii lor, de terenuri extravilane, agricole sau fânețe, până la adoptarea și intrarea în vigoare a H.C.L. Sibiu 165/28.04.2011 de aprobare a Regulamentului General de urbanism, reglementare urbană prin care terenurile în discuție, din motive independente de voința reclamantului, au fost introduse în intravilanul localității și li s-au schimbat categoria de folosință. În fine, vânzarea terenurilor în discuție trebuie privite în contextul divorțului reclamantului de soția sa și a lichidării patrimoniului comun al celor doi. Astfel este de observat că, într-un interval de timp relativ scurt (aproximativ 3 luni), reclamantul împreună cu soția sa au înstrăinat cele 4 terenuri către societăți comerciale în care aveau interese patrimoniale, reclamantul fiind administratorul ambelor societăți cumpărătoare, au divorțat și au sistat prin partaj comunitatea de bunuri, reclamantul dobândind urmare acestuia și un drept de creanță important avut în contra societății B. SRL Prin urmare, vânzarea terenurilor în discuție nu apare ca o activitate economică, cum eronat s-a reținut de instanța de fond, care a validat argumentația similară a organului de inspecție fiscală, ci ca o simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titularilor acestuia, care prin operațiunile de vânzare alături de celelalte acte juridice încheiate, au lichidat comunitatea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, operațiune care așa cum s-a arătat nu a fost realizată numai prin partaj, ci și prin vânzarea unor bunuri către terți, chiar dacă sunt persoane afiliate, înscriindu-se din perspectiva calităților sale în cadrul unor operațiuni de administrare a patrimoniului privat al acestor persoane. Natura acestor operațiuni nu-l calificau pe reclamant ca fiind persoană impozabilă în scop de TVA în sensul art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel că nu era obligat ca la vânzarea terenului în suprafață de 4.800 mp prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/03.06.2011 să colecteze TVA, înregistrarea sa din oficiu de organele fiscale ca persoană impozabilă și impunerea sa suplimentară cu această taxă fiind nelegale. Prin urmare, actele administrativ fiscale contestate sunt nelegale în integralitatea lor, așa încât hotărârea instanței de fond care le-a invalidat parțial este dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile. 2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, soluția adoptată de judecătorul fondului este nelegală, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va fi admis recursul reclamantului, casată hotărârea recurată și în rejudecare va fi admisă acțiunea reclamantului A. și anulate actele administrativ fiscale contestate. Corespunzător, va fi respins recursul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu ca nefondat. Având în vedere că prin soluția preconizată a se da recursului se face dovada deplină a culpei procesuale a pârâtei, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2.600 RON cheltuieli de judecată la fond și 7.000 RON cheltuieli de judecată parțiale în recurs, apreciate ca necesare, dovedite și rezonabile în raport cu complexitatea cauzei și prestația apărătorului ales.