ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1085/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale nr. x din 4 august 2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității acesteia.

Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 271 din 12 decembrie 2017 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, ca nefondată și, în baza art. 1064 alin. (4) noul C. proc. civ., a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 15.136,76 RON, consemnată prin Recipisa de consemnare nr. x din 06 decembrie 2017.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond a făcut o greșita aplicare, a prevederilor art. 2 lit. t) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținând că, în speță, "critica reclamantului nu vizează o eventuală încălcare a principiului certitudinii impunerii din perspectiva autorității fiscale care trebuie să aplice o normă clară și să determine sarcina fiscală fără a ajunge la interpretări arbitrare, ci se referă la modalitatea efectivă în care organele fiscale au stabilit caracterul comercial și continuu al activității imobiliare desfășurată de contribuabil, critică ce nu poate îmbrăca forma indiciilor aparente care pot răsturna prezumția de legalitate a deciziei de impunere".

Cercetarea sumară a acestor împrejurări - prin raportare la aspectele invocate în cuprinsul cererii formulate, coroborate cu înscrisurile deja depuse la dosarul cauzei - ar fi fost de natură a genera o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Chiar dacă, în cuprinsul cererii de suspendare, a reluat punctual motivele de nelegalitate a actului administrativ a cărei suspendare se solicită (întrucât, redactând cererea în aceasta modalitate, instanța investită cu soluționarea cererii de suspendare ar avea și posibilitatea de a-și forma o opinie de ansamblu asupra tuturor susținerilor), urmează a se observa că cel puțin parte din aceste argumente sunt de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită, fundamentat exclusiv pe o pipăire a fondului cauzei prin raportare la documentația care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale nr. x din 4 august 2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, precum și la înscrisurile depuse de părți, fără a fi necesară administrarea de probațiune suplimentară.

Prin urmare, în pofida celor reținute în cuprinsul hotărârii atacate, motivele invocate în cuprinsul cererii de suspendare ar fi putut fi pipăite de judecătorul fondului exclusiv pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și a prevederilor legale incidente, fără a fi necesară analizarea în concret a modalității în care organele fiscale au stabilit caracterul comercial și continuu al pretinsei activități imobiliare pe care a desfășurat-o în perioada de referință.

Dacă s-ar reține că, în susținerea cererii de suspendare a unui act administrativ, ar fi necesar a invoca împrejurări de fapt care să fie circumscrise exclusiv încălcării normelor de procedură și a principiului certitudinii impunerii, ar însemna să se lipsească de eficacitate juridică suspendarea actului administrativ, reglementată tocmai pentru a se putea asigura o protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului administrativ.

Astfel, dintre motivele de nelegalitate a actului administrativ invocate în cuprinsul contestației și reluate în cuprinsul cererii de suspendare, cel puțin o parte ar fi putut fi pipăite de judecătorul fondului exclusiv pe baza dispozițiilor legale incidente și prin raportare la documentația care a stat la baza emiterii Deciziei contestate, fără a fi necesară administrarea de probațiune suplimentară și doar pe baza acestei operațiuni, s-ar fi putut constata că sunt de natură a conduce la ideea unei nelegalități aparente a actului administrativ.

Apărările formulate în cauză

Intimata Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin acțiunea formulată reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale nr. x din 4 august 2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității acesteia.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurentul-reclamant nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea deciziei de impunere.

Instanța constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalității actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumția de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu ușurință, la nivelul aparențelor.

În dovedirea existenței cazului bine justificat, recurentul a invocat faptul că autoritatea fiscală a interpretat în mod eronat caracterul activității desfășurate prin tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada 2012 - 2015, ca fiind o activitate prin care s-au obținut venituri cu caracter de continuitate și a stabilit eronat calitatea contribuabilului de persoană impozabilă în scop de TVA, prin greșita interpretare a prevederilor art. 126 alin. (1) și art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Or, aspectele sesizate de recurent vizează fondul raporturilor juridice de drept fiscal care formează conținutul actului administrativ fiscal contestat, fiind supusă cercetării interpretarea și calificarea unor tranzacții imobiliare prin raportare la situația de fapt fiscală și la normele substanțiale incidente.

Critica recurentului nu vizează o eventuală încălcare a principiului certitudinii impunerii din perspectiva autorității fiscale care trebuie să aplice o normă clară și să determine sarcina fiscală fără a ajunge la interpretări arbitrare, ci se referă la modalitatea efectivă în care organele fiscale au stabilit caracterul comercial și continuu al activității imobiliare desfășurată de contribuabil, critică ce nu poate îmbrăca forma indiciilor aparente care pot răsturna prezumția de legalitate a deciziei de impunere.

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Instanța de control judiciar consideră că instanța de fond în mod corect a reținut că cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, reținând că prin cuantumul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantului, precum și prin faptul că o eventuală întoarcere a executării implică proceduri de durată, o astfel de condiție este întrunită, însă în lipsa cazului bine justificat care să creeze îndoiala aparentă și suficient de serioasă asupra legalității actului, măsura temporară a suspendării executării în condițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nu poate fi dispusă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 271/CA din 21 decembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 martie 2019.

Procesat de GGC - MM