ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1017/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 decembrie 2017, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României suspendarea executării Deciziei nr. 9/2017 și a Încheierii nr. 69 din 15 decembrie 2017 emise de Curtea de Conturi a României și implicit a Măsurii nr. II.1. dispusă de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 9/2017, cu termen de realizare 31 decembrie 2017.

La termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2018 reclamanta a formulat precizare la acțiune, arătând că solicită suspendarea executării deciziei Curții de Conturi în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Pârâta nu a formulat întâmpinare în termenul stabilit în acest sens de instanță, astfel că la termenul din data de 29 ianuarie 2018 a fost decăzută din dreptul de a mai formula apărări, a propune probe și a mai invoca excepții, altele decât cele de ordine publică.

La același termen de judecată, din data de 29 ianuarie 2018, Curtea a unit cu fondul excepția inadmisibilității cererii de suspendare, invocată din oficiu, prin raportare la aceea că reclamanta a mai formulat o cerere de suspendare întemeiată pe aceleași motive în Dosarul nr. x/2017.

Prin Sentința nr. 267 din 29 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondată.

Împotriva Sentinței nr. 267 din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 483 C. proc. civ. a declarat recurs reclamanta SC A. SA întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la îndeplinirea condiției existenței unui caz bine justificat, prevăzută de art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recurenta-reclamantă susține că sentința recurată este nelegală, ca urmare a aprecierii eronate în sensul neindicării vreunei împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Cazul bine justificat este reprezentat de faptul că actul administrativ nu a fost motivat în privința existenței pretinsei obligații de deducere din facturi a "valorii bunurilor returnate [...] și care reprezintă un prejudiciu", obligație a cărei neîndeplinire ar fi dus la crearea unui eventual prejudiciu.

Clauza contractuală invocată ca posibil izvor al obligației de deducere din facturi, respectiv art. 11.22, indiferent de interpretarea care i s-ar conferi, este prezentă numai în anumite contracte de prestare servicii hrănire, or, în mod nelegal, aceasta a fost aplicată tuturor contractelor, așa cum rezultă din formularea Deciziei nr. 9/2017 și a Măsurii nr. II.1 din decizie.

Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că actul administrativ atacat încalcă principiul fundamental al neretroactivității legii civile.

Actul atacat instituie în sarcina recurentei-reclamante o obligație nouă, care nu a existat anterior controlului, nefiind prevăzută în niciun act normativ sau prevedere contractuală și impune astfel îndeplinirea retroactivă a obligației, începând cu luna februarie 2016.

Cazul bine justificat este îndeplinit și prin simpla lecturare a disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 republicată și pct. 174 lit. b) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, conform cărora, stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate, de unde rezultă că intimata-pârâtă nu este învestită în a aplica "măsura restituirii".

Cu privire la îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente, în mod eronat, instanța de fond a apreciat că nu este întrunită, deoarece s-a analizat condiția existenței pagubei prin limitare strict la valoarea sumei ce ar putea face obiectul restituirii către unitățile militare beneficiare, respectiv aproximativ 1.089.986,62 RON, plus dobânzi și penalități.

Recurenta-reclamantă consideră că paguba semnificativă este blocarea activității ce intră în noțiunea de "perturbare gravă" a activității societății.

Restituirea sumei ar conduce la intrarea societății în faliment.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a solicitat, prin acțiunea introductivă, suspendarea executării Deciziei nr. 9/2017 și Încheierii nr. 69 din 15 decembrie 2017 emise de Curtea de Conturi și anume a Măsurii nr. II.1, prin care s-a dispus în sarcina conducerii societății verificarea tuturor contractelor de prestări servicii de hrănire încheiate cu unitățile militare din cadrul M. Ap. N., derulate în perioada februarie 2016 - prezent, pentru stabilirea valorii cantităților de produse/alimente neutilizate în cadrul serviciilor de hrănire și reintroduse în gestiunea entității în baza bonurilor de predare, transfer, restituire, fără diminuarea corespunzătoare, cu valoarea acestora a contravalorii serviciilor facturate, stabilirea valorilor returnate și care reprezintă un prejudiciu pentru unitățile militare beneficiare, urmând să fie restituită acestora, inclusiv cu dobânzile și penalitățile aferente, întreprinderea măsurilor necesare în vederea stabilirii unor clauze contractuale care să prevadă modalitatea în care produsele alimentare predate unităților militar, dar neutilizate în procesul de hrănire, pot fi reintroduse în gestiunea societății, documentele care se întrunesc în această situație și corectarea corespunzătoare a valorii facturilor emise cu v/valoarea acestor bunuri.

Prejudiciul estimat de intimata-pârâtă se ridică la 1.089.986,82 RON.

Recurenta-reclamantă critică soluția pronunțată de prima instanță pentru aplicarea greșită a disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată și art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 coroborate cu pct. 174 lit. b) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități.

Pentru îndeplinirea cazului bine justificat se susține:

- nemotivarea actului administrativ atacat din perspectiva obligației de deducere din facturi a valorii bunurilor reținute și care reprezintă un prejudiciu - Clauza 11.22 din contract aplicându-se în mod greșit tuturor contractelor;

- încălcarea principiului neretroactivității legii civile, prin impunerea îndeplinirii obligației începând cu februarie 2016;

- încălcarea disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 și pct. 174 lit. b) din Regulament, prin aplicarea de către intimata-pârâtă a măsurii restituirii.

Condiția pagubei iminente este îndeplinită prin: blocarea activității societății; intrarea în faliment.

Cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin Sentința civilă nr. 2932 din 20 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 Înalta Curte reține că în speța de față nu pot fi aplicate disp. art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În Dosarul nr. x/2017 au fost invocate efectele lucrului judecat cu privire la cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, în raport de Sentința civilă nr. 267 din 29 ianuarie 2018, ce face obiectul pricinii de față, unde se soluționează recursul formulat de reclamantă împotriva acestei sentințe.

În acțiunea de față, întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor administrative atacate până la pronunțarea sentinței de fond, în timp ce, în dosarul în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 2932 din 20 iunie 2018, s-a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea până la soluționarea definitivă a cauzei, astfel că soluția dată prin Sentința civilă nr. 267/2018 ar putea avea efectul arătat, dacă temeiul juridic al cererii este art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Urmând același raționament, se reține că excepția inadmisibilității cererii de suspendare poate fi invocată numai în cea de-a doua cerere de suspendare, cum de altfel a și fost invocată în Dosarul nr. x/2017, iar judecătorul a hotărât respingerea acesteia pentru considerentele arătate în cuprinsul Sentinței civile nr. 2932 din 20 iunie 2018.

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate raportate la îndeplinirea condiției cazului bine justificat au fost invocate pentru prima oară în calea de atac a recursului și nu pot fi analizate.

Clauza înscrisă la art. 11.22 din Acordul-cadru A1877 din 24 martie 2016 a fost criticată prin contestația administrativă și acțiunea introductivă din perspectiva interpretării eronate a acesteia și nu ca urmare a faptului că actul administrativ contestat a aplicat clauza pentru toate contractele și nu a motivat existența obligației de deducere din facturi a bunurilor returnate în situația contractelor ce nu conțineau clauza.

De asemenea, încălcarea principiului neretroactivității legii civile nu a fost invocat ca motiv al contestației administrative sau judiciare, obligațiile stipulate în sarcina conducerii societății neavând, de altfel nicio legătură cu existența unei obligații "noi", ci aceasta este desprinsă din însăși competențele intimatei-pârâte.

Dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 și pct. 174 lit. b) din Regulament au fost respectate prin Măsurile II.1 dispuse prin Decizia nr. 9/2017 și, pe lângă faptul că nu a fost invocată decât în prezenta cale extraordinară de atac, precizarea referitoare la "măsura restituirii" nici nu este reală, deoarece intimata-pârâtă a dispus ca remedierea abaterilor să se facă de către entitatea controlată.

În ceea ce privește condiția prevenirii pagubei iminente, în mod corect prima instanță a apreciat că nu este îndeplinită, partea invocând motive de ordin general.

În recurs, recurenta-reclamantă a arătat că poate avea loc perturbarea activității societății și iminența intrării în faliment, însă nu a depus niciun fel de dovadă în acest sens, mai ales că de la data exercitării căii de atac și până la pronunțarea prezentei decizii a trecut aproximativ un an.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SA împotriva Sentinței nr. 267 din 29 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT