ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 229/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2017 la data de 25 august 2017, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat:

Prin Sentința civilă nr. 5207 din 28 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, și a fost respinsă cererea în anulare formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Instanța a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată și, de asemenea, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond recurenta-reclamantă a formulat două cereri de recurs: primul recurs vizează soluția dată de instanța de fond asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, iar al doilea recurs vizează soluția asupra fondului dedus judecății.

Prin recursul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a executării, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, caz de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, susține că în cauză, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului atacat până la pronunțarea pe fond, fiind făcută dovada îndeplinirii cazului bine justificat și a pagubei iminente.

În cadrul recursului declarat împotriva soluției ce vizează fondul cauzei, recurenta-reclamantă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susține recurenta că instanța de fond, în mod nelegal, a reținut că nu a fost asigurată o respectare a prevederilor O.G. nr. 119/1999, întrucât prevederile acestui act normativ nu îi sunt aplicabile, nefiind folosite fonduri publice.

De asemenea, critică hotărârea pronunțată de instanța de fond sub aspectul nerespectării prevederilor punctului 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Astfel, recurenta apreciază că a făcut pe deplin dovada că au fost prestate lunar toate cele 10 activități cerute de Anexa 1 la contract, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

De asemenea, recurenta învederează că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1266 - 1269 C. civ., interpretându-se în mod nelegal clauzele contractuale, neținându-se cont de scopul contractului și de comportamentul părților contractante, ulterior încheierii contractului.

Totodată, în opinia recurentei, prima instanță nu a dat eficiență regulii stabilită de art. 1269 din C. civ. și a pronunțat hotărârea cu nerespectarea prevederilor art. 1270 și 1272 C. civ.

În cadrul expunerii situației de fapt, critică recurenta și aspectul reținut de instanța de fond potrivit căruia sintagma "etc." consemnată în cuprinsul proceselor-verbale de recepție lunare nu dovedește faptul că au fost prestate toate serviciile, invocând împrejurarea că s-a menționat în mod expres că "Prestatorul și-a realizat obligațiile asumate prin contract" și că "Nu s-au constatat neconformități în prestarea serviciilor care face obiectul contractului".

În esență, recurenta invocă o greșită apreciere a probelor administrate în cauză de către instanța de fond și o interpretare eronată a clauzelor contractuale, sens în care evidențiază incidența normelor europene în materia sistemului comun al taxei pe valoarea adăugată și jurisprudența CJUE pronunțată în aceeași materie.

În final, recurenta apreciază că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 și respectiv ale art. 2500, 2503, 2517 și 2523 C. civ., precum și a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale 268 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Codul muncii.

Depune la dosar înscrisuri.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, considerând că în mod corect prima instanță a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea executării actelor atacate.

În ceea ce privește soluția asupra fondului cauzei, intimata a apreciat că toate argumentele invocate de recurentă sunt neîntemeiate, nefiind făcută dovada prestării tuturor serviciilor față de care s-a acceptat plata, în mod nejustificat.

Cu referire la faptul că ar fi intervenit prescripția extinctivă, susține intimata că nu există nici un temei legal prin care Curtea de Conturi să fie obligată să constate abateri în cadrul termenului general de prescripție, măsurile fiind dispuse în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursurile formulate vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea încheierii nr. 77 din 3 august 2017, prin care s-a dispus respingerea punctului 5.1. din contestația nr. 26140 din 17 iulie 2017 formulata de A. SA împotriva Deciziei nr. 8 din 27 iunie 2017, emisa de Departamentul IV al Curții de Conturi prin care s-a dispus înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în Raportul de control nr. x din 26 mai 2017, precum și a actelor care au stat la baza emiterii încheierii nr. 77 din 3 august 2017, solicitând anularea Deciziei nr. 8 din 27 iunie 2017, în privința constatărilor de la punctul 5.1 precum și a măsurii dispuse la punctul II.7, precum și a Raportului de control nr. x din 26 mai 2017, în privința abaterii corespunzătoare consemnata la punctul 3.1, paginile 28 - 35.

Se reține că, prin măsurile dispuse la punctul II.7 din Decizia nr. 8/2017, vizând abaterile prezentate la pct. 5.1 din decizie, intimata a stabilit în sarcina conducerii recurentei-reclamante următoarele obligații:

"(...)extinderea verificărilor asupra contractelor de prestări servicii pentru activități auxiliare administrativ gospodărești, derulate în perioada 2014 - 2016, în vederea identificării și a altor cazuri de servicii decontate fără a avea la bază documente justificative (...) se vor dispune măsuri de stabilire a întinderii eventualului prejudiciu produs ca urmare a plăților efectuate (..)".

Constatările intimatei au vizat acceptarea la plată, de către recurentă, a unor facturi, în condițiile în care nu au fost însoțite de documente justificative care să certifice prestarea efectivă a serviciilor menționate în anexa la contract.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a prezentat procese-verbale în care să fie menționate cele patru categorii de servicii, consemnate la punctele 5, 6, 8 și 9 din anexa nr. 1 la contractul de servicii nr. x/30 iulie 2014 și nici rapoarte de activitate care să conțină o atestare a faptului prestării serviciilor, o descriere a serviciilor prestate, a datei prestării, respectiv a numărului de persoane care au prestat serviciile în mod efectiv; s-a mai constatat că faptul prestării serviciilor nu a fost demonstrat prin niciun alt înscris și prin nicio probă.

Susține recurenta că instanța de fond, în mod nelegal, a reținut că nu a fost asigurată o respectare a prevederilor O.G. nr. 119/1999.

Potrivit prevederilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999, "(1) Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public".

Argumentele recurentei se referă la faptul că, în opinia sa, acest act normativ nu este aplicabil speței întrucât nu au fost folosite fonduri publice în înțelesul legii.

Instanța de recurs constată că, în Raportul de control nr. x din 26 mai 2017, auditorii publici externi au constatat că prestatorul, potrivit pct. 21 din contract, în vederea recepționării serviciilor prestate, avea obligația de a întocmi un raport de activitate iar rezultatul recepției serviciilor trebuia să fie consemnat într-un proces-verbal semnat de reprezentanții părților.

În consecință, s-a reținut încălcarea acestei clauze contractuale de către recurenta-reclamantă, prin faptul că a acceptat, în mod nejustificat, la plată, servicii care nu se regăsesc nominalizate în procesele-verbale de recepție lunară și pentru care, în timpul controlului, nu a făcut dovada prestării lor cu documente justificative încheiate în condițiile stabilite la pct. 21 din contract, respectiv nu a prezentat rapoarte de activitate în care să fie detaliate activitățile efectiv prestate.

Se poate observa astfel că intimata a reținut încălcarea de către recurentă a prevederilor contractuale.

Mai mult, în examinarea Contestației nr. 26140 din 17 iulie 2017, s-a constatat prin Încheierea nr. 77 din 3 august 2017, faptul că au fost încălcate dispozițiile cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 44 din 22 ianuarie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu valabilitate până la data de 31 decembrie 2015, care prevede la punctul 48, că: "Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții: - serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părți sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare (...)".

Se are în vedere și faptul că "A." - SA are drept scop asigurarea serviciului public pentru toți utilizatorii rețelei de transport, asigurând accesul la rețelele de transport oricărui solicitant care îndeplinește cerințele legii", potrivit Statutului acesteia, iar, conform art. 1 din O.G. nr. 119/1999, "Prezenta ordonanță reglementează controlul intern/managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entitățile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public cu eficiență, eficacitate și economicitate".

În opinia instanței de recurs, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 este aplicabil și în cazul recurentei față de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 500/2002 potrivit cărora: "(1) Prezenta lege stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

(2) Dispozițiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării:

a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor fondurilor speciale;

d) bugetului trezoreriei statului;

e) bugetelor instituțiilor publice autonome;

f) bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;

h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice;

i) bugetului fondurilor externe nerambursabile".

În consecință, este neîntemeiat acest motiv de recurs, soluția primei instanțe fiind pronunțată cu aplicarea corectă a prevederilor actelor normative invocate mai sus.

O altă critică avansată de recurentă constă în susținerea că instanța de fond a aplicat greșit prevederile punctului 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Astfel, recurenta apreciază că a făcut pe deplin dovada că au fost prestate lunar toate cele 10 activități cerute de Anexa 1 la contract, după cum rezultă din documentele depuse la dosar.

De asemenea, consideră recurenta că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1266 - 1269 C. civ., interpretându-se în mod nelegal clauzele contractuale, neținându-se cont de scopul contractului și de comportamentul părților contractante ulterior încheierii contractului. Totodată, în opinia recurentei, prima instanță nu a dat eficiență regulii stabilită de art. 1269 din C. civ. și a pronunțat hotărârea cu nerespectarea prevederilor art. 1270 și 1272 C. civ.

Înalta Curte constată că voința concordantă a părților care au încheiat Contractul nr. x din 30 iulie 2014 a fost clar exprimată prin clauza inserată la pct. 21 din contract, respectiv s-a menționat obligația prestatorului de a întocmi un raport de activitate în care să fie detaliate activitățile realizate, durata de timp alocată, numărul de persoane etc., în vederea recepționării serviciilor prestate, iar rezultatul recepției trebuie să fie consemnat într-un proces-verbal semnat de reprezentanții părților.

Deși recurenta invocă aplicarea art. 1269 și a art. 1272 din C. civ., se observă că este foarte clar conținutul contractului, clauza mai-sus menționată fiind stipulată în detaliu, fără nici un echivoc, astfel că nu poate da naștere unor interpretări contrarii, nefiind vorba despre urmări pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

Nu se identifică de către instanța de recurs nici o interpretare eronată din partea instanței de fond, a clauzelor contractuale, stabilindu-se just situația de fapt în sensul că recurenta-reclamantă a acceptat la plată servicii în valoare totală de 180.476,57 RON la care se adaugă TVA, servicii care nu se regăsesc nominalizate în procesele-verbale de recepție lunară și față de care recurenta nu a făcut dovada cu documente justificative din care să rezulte prestarea acestor servicii.

Astfel, în toate procesele-verbale de recepție s-a menționat, la capitolul "Constatările și observațiile beneficiarului" că "Beneficiarul recepționează serviciile de mai sus și propune decontarea cheltuielilor aferente".

Un aspect important care trebuie menționat este faptul că, la judecarea cauzei la instanța de fond, recurenta-reclamantă nu a criticat actele contestate prin prisma nerespectării prevederilor art. 1266 - 1269 și ale art. 1270 - 1272 din C. civ., aceste susțineri fiind indicate pentru prima oară prin cererea de recurs.

Procedând în această manieră, recurenta-reclamantă a încălcat prevederile art. 494 raportate la disp. art. 478 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora, prin intermediul recursului nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, nu se pot formula pretenții noi și nu se pot folosi alte motive decât cele invocate în fața primei instanțe.

Instanța de control judiciar trebuie să verifice legalitatea sentinței pronunțate de instanța de fond prin prisma învestirii sale de către reclamanta care este partea ce asigură cadrul procesual prin indicarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată.

În aceste condiții, cu atât mai mai mult, nu se poate susține de către recurentă că prima instanță a aplicat greșit prevederi legale sau că a pronunțat hotărârea cu eludarea unor norme legale, cât timp recurenta-reclamantă nu a înțeles să învestească instanța de fond cu aceste critici de nelegalitate ale actelor contestate.

Critică recurenta aspectul reținut de instanța de fond potrivit căruia sintagma "etc." consemnată în cuprinsul proceselor-verbale de recepție lunare nu dovedește faptul că au fost prestate toate serviciile.

Instanța de recurs reține că, în procesele-verbale de recepție anexate la facturile fiscal au fost recepționate 5 activități din cele 10 prevăzute în contract și anume: întreținere, reparații și verificări ale instalațiilor de apă, gaze, sanitare și de încălzire; întreținere, reparații și verificări ale instalațiilor electrice ale clădirii; întreținere, reparații și verificări ale sistemelor de ferestre și uși; întreținere, reparații și verificări ale mobilierului; manipulări de mobiliere, materii și material, încărcare, descărcare, deșeuri alimentare, distribuitoare de apă, etc.

Astfel, interpretarea instanței de fond este corectă, contrar susținerilor recurentei, întrucât utilizarea expresiei "etc" nu conduce la concluzia susținută de recurentă, în sensul că s-ar fi prestat toate cele 10 servicii, ci se poate interpreta, în mod evident, și în sensul că s-a referit doar la o parte din serviciile care nu au fost menționate.

Practic, recurenta-reclamantă își invocă propria culpă și nu oferă nici o explicație plauzibilă asupra modului în care a înțeles să formuleze mențiunile înscrise în procesele-verbale de recepție, mențiuni cu caracter echivoc care nu pot fi interpretate în modalitatea învederată de aceasta, atât timp cât, chiar recurenta a înțeles ca, în contractul încheiat, să fie inserată în mod expres obligația prestatorului de a întocmi un raport de activitate în care să fie detaliate activitățile realizate, durata de timp alocată, numărul de persoane, în vederea recepționării serviciilor prestate, iar rezultatul recepției trebuie să fie consemnat într-un proces-verbal semnat de reprezentanții părților astfel că sunt corecte constatările echipei de control.

Nici faptul că s-a menționat în mod expres că "Prestatorul și-a realizat obligațiile asumate prin contract" și că "Nu s-au constatat neconformități în prestarea serviciilor care face obiectul contractului" nu poate primi valențele învederate de recurentă întrucât mențiunile efectuate nu conduc în mod indubitabil la concluzia că au fost efectuate toate serviciile, cât timp nu a fost îndeplinită obligația clar stipulată în contract, de a fi detaliate toate activitățile realizate, așa cum s-a argumentat mai sus.

Rapoartele de activitate invocate de recurentă, depuse la dosarul de fond, nu cuprind mențiuni privind indicarea și detalierea serviciilor efectiv prestate, cât timp a fost alocat efectiv fiecărui serviciu și câte persoane au fost efectiv implicate, așa cum prevede clauza înscrisă la punctul 21 din contract.

Potrivit prevederilor art. 16.13 din contract, prestatorul se obligă se presteze serviciile în conformitate cu graficul de prestare prezentat în propunerea tehnică iar art. 16.14 prevede că prestatorul va întocmi un pontaj pentru personalul care a efectuat serviciul, care va fi vizat de Serviciul Administrativ din cadrul structurii organizatorice a achizitorului, rezultând cu evidență faptul că doar serviciile efectiv prestate puteau fi decontate.

Intimata a reținut în mod corect prin actul de control, că nu a fost dovedită prestarea efectivă a serviciilor prestate referitor doar la activitățile înscrise la pozițiile 5, 6, 8 și 9 din Anexa nr. 1 la contract astfel că alegațiile recurentei cu privire la activitatea corespunzătoare serviciilor înscrise la punctele 1 - 4, 7 și 10 din anexă sunt lipsite de relevanță iar prezența celor 5 angajați ai firmei prestatoare nu demonstrează că au fost prestate toate cele 10 servicii și nu înlătură obligația recurentei de a indica în mod expres activitățile prestate.

Aceste mențiuni se impuneau cu atât mai mult cu cât art. 16 din contract prevede că serviciile din anexa nr. 1 se vor executa lunar iar în anexă sunt menționate 10 categorii de servicii de preț unitar lunar, indiferent de câte activități se desfășurau în acea lună, menționându-se că prestarea se face "la nevoie". În consecință, documentele prezentate de recurentă, anexate cererii de recurs, nu sunt de natură a certifica și a justifica prestarea efectivă a serviciilor.

În acest context, nu se poate reține ca fiind pertinent aspectul învederat de recurentă cu privire la faptul că serviciile menționate în anexa nr. 1 la contract reprezintă un abonament lunar, cu preț fix lunar, care se achită indiferent de numărul de operațiuni executate pentru fiecare activitate întrucât această interpretare ar conduce la concluzia că se impune achitarea prețului "abonamentului", chiar și în condițiile în care serviciile nu ar fi fost prestate, ceea ce contravine prevederilor art. 16.1 și 16.2 din contract, conform cărora facturarea serviciilor către achizitor se face doar după data recepției serviciilor efectuate. De asemenea, prețul contractului se plătește numai după ce are loc prestarea serviciilor întrucât doar pentru serviciile prestate se datorează plăți, potrivit prevederilor art. 22.1 și art. 22.2 din contract.

Practica fiscală europeană invocată de recurentă nu are nici o incidență în prezenta cauză întrucât se referă la sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată or, în speța pendinte, cauza dedusă judecății are la bază controlul Curții de Conturi prin care s-a urmărit modul în care au fost respectate prevederile contractuale și modul în care a fost respectată obligația de a se realiza o bună gestiune financiară.

Recurenta apreciază că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 și respectiv ale art. 2500, 2503, 2517 și 2523 C. civ., precum și a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale 268 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din C. muncii.

Instanța de recurs constată că nici aceste critici nu sunt fondate.

Astfel, se observă că temeiul de drept avut în vedere de către intimată, în baza căruia au fost dispuse măsurile, este articolul 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, potrivit căruia:

"În situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate".

Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi este un act normativ ce cuprinde dispoziții cu caracter special, la fel cum sunt și prevederile Hotărârii nr. 155/2014 din 29 mai 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități.

Se rețin dispozițiile art. 171 din Hotărârea nr. 155/2014 potrivit cărora: "Pentru valorificarea constatărilor înscrise în raportul de control și, respectiv, în nota de constatare prevăzută la pct. 125 care constituie anexă a raportului de control, Curtea de Conturi poate dispune/solicita:

a) potrivit prevederilor art. 43 din lege:

a1) suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar, contabil și fiscal;

a2) blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală ori ineficientă a acestora;

a3) înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată;

b) potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) și (4) din lege:

b1) comunicarea către conducerea entității controlate a existenței unor erori/abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor prejudicii și dispunerea către aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să ia măsuri pentru recuperarea acestuia".

În consecință, prevederile legale invocate de recurentă prin critica avansată nu au incidență în cauza de față, raporturile dintre recurentă și persoanele de la care trebuie recuperat eventualul prejudiciu fiind total diferite față de măsurile pe care trebuie să le întreprindă recurenta, stabilite în sarcina sa de către Curtea de Conturi, în temeiul unor acte normative cu caracter special.

Nu există nici o prevedere legală prin care să fie impus Curții de Conturi în a dispune măsuri în sarcina entității controlate, condiționat de respectarea unor termene de prescripție ce sunt incidente în raporturile instituției controlate cu terții față de care trebuie să ia măsurile de recuperare astfel că aceste aspecte sunt exterioare activității desfășurate de Curtea de Conturi.

În consecință, instanța de recurs apreciază că hotărârea recurată este legală, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurentă, subsumat cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât motivele de nelegalitate învederate de recurentă au fost constatate ca fiind neîntemeiate, este evident faptul că nu se impunea suspendarea executării actelor contestate, în temeiul prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, nefiind îndeplinită condiția cazului "bine justificat", motivele invocate de recurenta-reclamantă în susținerea cerinței cazului "bine justificat" fiind de fapt, argumentele învederate în cadrul acțiunii în anulare.

Or, atât timp cât s-a constatat că soluția pronunțată cu privire la acțiunea în anulare este legală, nu se poate reține ca fiind întemeiat recursul declarat împotriva soluției primei instanțe prin care s-a respins cererea de suspendare, nefiind identificată nici o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. SA împotriva Sentinței civile nr. 5207 din 28 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM