ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1254/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând anularea Încheierii nr. 9 din 24 februarie 2016, a Deciziei nr. 37/21 decembrie 2015 și a Raportului de control din data de 27 noiembrie 2015, emise de Curtea de Conturi a României, cu consecința anulării măsurilor dispuse la pct. II.4, II.5, II.6 și II.7 din decizie, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3025 din data de 13 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat, în parte, încheierea nr. 9/24 februarie 2016 și în parte, Decizia nr. 37/21 decembrie 2015, emise de Curtea de Conturi a României, în limita măsurii II.5 din decizie referitoare la "decontarea cheltuielilor de deplasare (cazare, diurnă și transport)", a respins, ca neîntemeiată, în rest, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva Sentinței civile nr. 3025 din data de 13 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta societatea A. SA și pârâta Curtea de Conturi a României.

3.1. Recursul declarat de reclamanta societatea A. SA s-a întemeiat pe dispozițiile 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat:

- cu privire la soluția instanței de fond referitoare la măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015 a Curții de Conturi, în principal, casarea, în parte, a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea administrării probei cu expertiză judiciară, și în subsidiar, casarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, anulării Încheierii nr. 9 din 24 februarie 2016 a Curții de Conturi și admiterii contestației formulată de societate împotriva deciziei menționate, cu consecința anulării măsurii de la pct. II.4 din decizie;

- cu privire la soluția instanței de fond referitoare la măsurile de la pct. II.6 și II.7 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015 a Curții de Conturi, casarea, în parte, a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, anulării Încheierii nr. 9 din 24 februarie 2016 a Curții de Conturi și admiterii contestației formulată de societate împotriva deciziei menționate, cu consecința anulării măsurilor de la pct. II.6 și II.7 din decizie.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

În ceea ce privește soluția instanței de fond referitoare la măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, motivarea sentinței recurate nu este întemeiată pe argumente juridice, în considerentele hotărârii fiind doar enunțate, în mod generic, prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1990.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., republicat, întrucât instanța de fond nu a reținut valoarea bunului dat în plată stabilit prin raportul de evaluare întocmit de societatea B. și nici nu a dispus administrarea în cauză a probei cu expertiză tehnică de specialitate, chiar dacă societatea nu a solicitat acest mijloc de probă.

În mod greșit prima instanță a respins argumentele societății care justifică anularea măsurii de la II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, respectiv: bunul dat în plată a fost predat Complexului Energetic Oltenia SA la valoarea de piață determinată prin raportul de evaluare întocmit de B.; valoarea redusă a bunului dat în plată este datorată intervenției unor modificări legislative care au făcut ca exploatarea bunului în condiții de profitabilitate să nu mai fie posibilă; bunul dat în plată nu mai era viabil la momentul operațiunii respective; bunul dat în plată s-a dovedit a fi cauzator de pierderi din exploatare pentru Complexul Energetic Oltenia SA.

În ceea ce privește soluția instanței de fond referitoare la măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, în mod greșit au fost înlăturate susținerile societății, acordându-se prioritate interpretării lit. a) normelor contractuale.

Actul adițional nr. x/2014 a fost în mod corect încheiat pentru servicii care nu erau cuprinse în spectrul contractului nr. x/18 decembrie 2013, interpretarea dată de către instanța de fond clauzelor contractuale fiind eronată și relevând o aplicare greșită a normelor legale.

Referitor la soluția instanței de fond privind măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, au fost ignorate în întregime argumentele societății prin care a fost detaliat, pentru fiecare raport de evaluare în parte, motivul pentru care acesta a fost necesar, astfel cum au fost prezentate în cuprinsul acțiunii introductive.

Considerentele instanței de fond în sensul că aceste rapoarte de evaluare au stabilit valori diferite pentru aceleași bunuri, diferențele fiind prea mari, iar pe de altă parte, că rapoartele au fost efectuate la intervale prea scurte de timp, sunt greșite.

Astfel, se critică valori stabilite de evaluatori autorizați ANEVAR, fără a se aduce niciun argument care să dovedească o eroare în rapoartele efectuate, iar necesitatea efectuării rapoartelor de evaluare la intervale scurte de timp a fost impusă de regulile stabilite pentru valorificarea bunurilor proprietatea societății.

Necesitatea realizării mai multor rapoarte de evaluare este dată de faptul că scopurile pentru care acestea au fost cerute apar distanțate în timp, nu concomitent, iar pentru acuratețe și pentru o corectă valorificare, evaluarea trebuie făcută la momentul realizării acțiunii. Mai mult, folosirea aceluiași raport de evaluare la perioade de timp distincte poate cauza societății prejudicii, deoarece condițiile de pe piață sunt fluctuante, iar raportul poate să nu mai reflecte realitatea.

3.2. Recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în baza cărora s-a solicitat casarea, în parte, a sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii, în întregime, a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În susținerea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

În ceea ce privește soluția de admitere a cererii în anulare formulată împotriva măsurii dispuse la pct. II.5 din Decizia nr. 37/2015, în mod greșit instanța de fond a reținut că este legală decontarea cheltuielilor de cazare, diurnă și transport pentru cei doi membri ai consiliului de administrație.

În mod eronat prima instanță a înlăturat ca irelevante prevederile H.G. nr. 1860/2006, apreciind că raporturile dintre A. SA și membrii consiliului de administrație sunt cele specifice contractului de mandat.

Decontarea cheltuielilor de deplasare în vederea participării la ședințele Consiliului de Administrație, în baza Hotărârii Consiliului de Administrație nr. 5 din 25 aprilie 2013, excede cadrului legal incident în cauză, respectiv prevederilor H.G nr. 1860/2006.

Pentru participarea la ședințele Consiliului de Administrație desfășurate la sediul societății, persoanele respective nu au fost delegate sau detașate de către conducerea societății să îndeplinească sarcini de serviciu în localități situate la distanțe mai mari de 5 km de localitatea în care își are sediul societatea.

Dispozițiile art. 4.50 din contractul colectiv de muncă, în cazul unor persoane care nu sunt salariați, nu pot constitui un temei legal pentru efectuarea acestor plăți.

Totodată, prevederile din art. 2025 alin. (1) C. civ. nu sunt aplicabile în cazul contractelor de mandat ale membrilor consiliului de administrație.

Instanța de fond a făcut în mod greșit greșit aplicarea dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., obligând Curtea de Conturi a României la plata către societate a cheltuielilor de judecată.

Curtea de Conturi nu poate fi considerată "o parte care cade în pretenții", deoarece litigiul de față s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice acesteia și misiunii pe care o îndeplinește, care constă în garantarea legalității cheltuirii banului public.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, întrucât în mod legal prima instanță a respins acțiunea în anulare în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.4, II.6 și II.7 din Decizia nr. 37/2015.

Intimata-pârâtă a reiterat apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță, susținând, în esență, că prin acceptarea unei valori reevaluate mult sub valoarea rămasă de amortizat, reclamanta nu a urmărit realizarea unei bune gestiuni financiare în administrarea patrimoniului, încălcând astfel dispozițiile O.G. nr. 119/1990.

Instanța de fond în mod corect a înlăturat argumentele reclamantei privind necesitatea încheierii actului adițional pentru obținerea unor avize suplimentare celor indicate în certificatul de urbanism nr. x/22 noiembrie 2013, întrucât acele avize se încadrau deja la pct. 5 din caietul de sarcini.

De asemenea, referitor la măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. 37/2015, în mod corect prima instanță a reținut că societatea reclamantă, în condițiile în care avea active nereevaluate din anul 2009, a angajat servicii de evaluare în aceiași perioadă, de mai multe ori, în urma cărora, deși a fost aplicată aceeași metodă de evaluare, au fost stabilite valori patrimoniale diferite ale activelor patrimoniale.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. SA a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

Intimata-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond a constatat în mod corect că raporturile dintre cei doi administratori și societate sunt supuse dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și regulilor mandatului, iar nu prevederilor H.G. nr. 1860/2006.

Prin Hotărârea Consiliului de administrație nr. 5 din 25 aprilie 2013, societatea nu a aplicat celor doi administratori prevederile contractului colectiv de muncă, ci trimiterea la art. 4.50 din acest contract a fost făcută cu scopul de a uniformiza pentru administratorii societății, în mod similar cu personalul de conducere, modul și limitele de acordare a cheltuielilor de deplasare.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 18 aprilie 2019, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate.

1.1. Cu privire la recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A

În ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a acțiunii în anulare a actelor contestate, cu referire la măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Astfel, sentința recurată cuprinde în motivare argumentele care au fundamentat soluția adoptată în privința măsurii în discuție, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanța de fond a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, motivat, afirmațiile aduse de către reclamantă cu privire la nelegalitatea și netemeinicia măsurii dispuse la pct. II.4 din decizia atacată, judecătorul fondului examinând în mod adecvat probele dosarului și explicând raționamentul pe baza căruia a reținut că măsura în discuție este legală și temeinică.

Împrejurarea că prima instanță a împărtășit punctul de vedere exprimat de pârâtă în conținutul actelor administrative contestate, nu reprezintă o necercetare în fond a cauzei, în sensul celor afirmate de recurentă, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea sentinței, fiind astfel respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat.

În contextul arătat, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția instanței de fond în privința măsurii analizate, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Examinând sentința recurată, prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, în ceea ce privește măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Măsura de la pct. II.4 din decizia menționată a fost luată în temeiul dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, care impun în sarcina entității verificate obligațiile de a stabili prin acte proprii întinderea exactă a prejudiciului cauzat de abaterile constatate și de a întreprinde măsurile necesare în vederea recuperării acestuia.

Măsura în discuție a fost dispusă pentru înlăturarea abaterilor prezentate la pct. 1 din decizia contestată, constând în diminuarea patrimoniului societății reclamante cu bunuri în valoare de 243.507.182 RON, aduse ca aport la capitalul social (la înființarea societății), prin darea în plată a acestora, către societatea Complexul Energetic Oltenia SA, în contul unor datorii în sumă de 28.709.475 RON, ce aparțineau în fapt societății Termoelectrica SA, preluate de societate ulterior înființării, prin încheierea unui contract de novație.

Susținerile recurentei vizând lipsa de rol activ a instanței de fond și încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, întrucât prima instanță nu a reținut valoarea bunului dat în plată, stabilită prin raportul de evaluare întocmit de B. și nici nu a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice cu specialitatea verificare evaluări, sunt neîntemeiate.

La formularea acestei concluzii se are în vedere, sub un prim aspect, faptul că proba în discuție nu a fost propusă de către reclamantă prin cererea dedusă judecății în fața instanței de fond, această probă fiind formulată pentru prima dată în cuprinsul motivelor de recurs, în susținerea solicitării de casare a sentinței recurate și de trimitere a cauzei aceleași instanțe, în vederea administrării probei cu expertiză tehnică.

În al doilea rând, în dezacord cu susținerile recurentei-reclamante referitoare la necesitatea administrării în primă instanță a probei cu expertiză tehnică, se constată că nu s-a dovedit utilitatea și concludența efectuării unei noi expertize tehnice, având ca obiectiv stabilirea valorii bunului dat în plată sau verificarea evaluării inițiale efectuate prin raportul întocmit de societatea B., întrucât, în raport de conținutul actelor administrative contestate și de înscrisurile depuse la dosar, această probă nu are aptitudinea de a conduce la soluționarea procesului.

Raportul de evaluare întocmit de societatea B. a avut rolul de a oferi instanței de fond o opinie de specialitate asupra documentației supuse analizei, însă aprecierea acestei probe s-a realizat în baza raționamentului judecătorului, prin coroborarea cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză și analizarea acestora prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În contextul evidențiat, instanța de fond a dispus de toate elementele necesare soluționării litigiului pe baza înscrisurilor existente la dosar iar soluția adoptată a fost rezultatul coroborării întregului material probator administrat în cauză, fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

În mod judicios prima instanță a apreciat că argumentele reclamantei, bazate pe concluziile raportului de evaluare a activului CTE Chiscani, nu justifică acceptarea unei valori reevaluate de 36.810.200 RON, pentru bunuri cu o valoare de inventar de 242.631.473,5 RON și o valoare rămasă de amortizat de 146.454.980,41 RON, reținându-se că prin acceptarea acestei valori reevaluate, având un cuantum cu mult sub valoarea rămasă de amortizat, societatea reclamantă a încălcat dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1990.

Așa cum s-a arătat, această constatare are la bază concluziile raportului de evaluare a obiectivului menționat, potrivit cărora reclamanta a acceptat pentru bunuri cu o valoare de inventar de 242.631.473,5 RON, din care valoarea amortizată de 96.176.493,09 RON, rezultând astfel o valoare neamortizată de 146.454.980,41 RON, o valoare reevaluată la valoarea de 48.555.600 RON, care a fost diminuată cu sume reprezentând costuri de demolare, eliberare și nivelare amplasament, precum și costuri ecologizare/decontaminare în sumă de 11.745.400 RON pentru clădirile și terenurile respective, evaluatorul stabilind pentru obiectivul în discuție valoarea reevaluată de 36.810.200 RON.

În acord cu judecătorul fondului, urmează a fi înlăturate, ca fiind lipsite de suport probator, susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora acest cuantum al valorii de inventar, respectiv al valorii rămase de amortizat a bunurilor, a fost determinat de influențe provenite din reevaluările anterioare efectuate de Termoelectrica SA, coroborat cu perioadele în care bunurile au fost trecute în regim de conservare, cu scutirea de la calculul amortizării.

Argumentele aduse de către reclamantă în justificarea valorii reduse a bunului dat în plată comparativ cu valoarea de inventar a acestuia, nu pot fi primite, reținându-se că modificările legislative intervenite cu privire la piața energiei electrice, concretizate în H.G. nr. 870/2012 și H.G. nr. 138/2013, nu sunt de natură a demonstra reducerea semnificativă a valorii de piață a bunului dat în plată, în lipsa administrării vreunui mijloc de probă care să facă dovada celor afirmate.

În mod corect prima instanță a confirmat și constatările auditorilor publici externi referitoare la preluarea de către societatea reclamantă a părții viabile din patrimoniul societății Termoelectrica SA, având în vedere că prin Raportul de divizare nr. x/08 iunie 2012 s-a stabilit divizarea, prin desprinderea părții viabile din patrimoniul societății Termoelectrica SA (conform situațiilor financiare la 31 decembrie 2011), ceea ce presupune că bunurile preluate s-au aflat în stare de funcționare, scopul transmiterii acestora către A. SA fiind tocmai realizarea obiectului de activitate al societății nou înființate.

De asemenea, susținerile recurentei-reclamante referitoare la modul în care a fost folosit bunul respectiv de către societatea Complexul Energetic Oltenia SA, nu înlătură concluziile autorității publice pârâte, întrucât faptul acumulării de datorii și pierderi anuale în exploatare indică rezultatul activității societății reclamante și nu dovedește realitatea valorii reevaluate de 36.810.200 RON.

În contextul evidențiat, împrejurarea că după preluarea CET Chiscani, Complexul Energetic Oltenia SA a înregistrat pierderi din exploatarea acestui bun, nu prezintă relevanță în cauză, întrucât problema în discuție privește valoarea la care bunul respectiv a fost dat în plată.

În ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în anulare, cu referire la măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015, instanța de control judiciar achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului reținând că, în baza Actului adițional nr. x/2014, recurenta-reclamantă a decontat servicii în sumă de 16.310 RON, pentru obținerea de avize și acorduri, angajate suplimentar peste valoarea contractată, în condițiile în care, prin ofertele tehnice și financiare, acestea au fost acceptate de prestator ca fiind incluse în prețul inițial al contractului nr. x/18 decembrie 2013.

Apărările recurentei-reclamante în sensul că ulterior emiterii certificatului de urbanism, autoritățile publice competente au solicitat, suplimentar, avize și acorduri care nu au fost prevăzute în contractul inițial, iar necesitatea obținerii acestora a condus la încheierea Actului adițional nr. x/2014, sunt nefondate.

Conform Referatului de necesitate și oportunitate din 3 decembrie 2013 și a Notei justificative nr. x/4 decembrie 2013 privind aplicarea procedurii, conținutul studiului de fezabilitate trebuie să respecte prevederile Anexei nr. 2 din H.G. nr. 28/22 ianuarie 2008, care stabilesc avizele și acordurile ce se impun a fi obținute pentru a se realiza obiectul studiului.

Achiziția serviciilor de elaborare a studiului de fezabilitate s-a efectuat în baza caietului de sarcini elaborat de societatea reclamantă, care prevede că intră în sarcina prestatorului elaborarea de soluții tehnice, avize și acorduri privind utilitățile urbane și infrastructura, documentație PUZ, acord de mediu, aviz de amplasament, precum și alte avize necesare obiectivului de investiții.

De asemenea, ofertele tehnice și financiare elaborate de prestator în baza caietului de sarcini și acceptate de către beneficiar, includ elaborarea documentației tehnice pentru obținerea tuturor certificatelor, autorizațiilor și avizelor necesare, pentru care s-a prevăzut suma de 30.284,48 RON, fără TVA, potrivit centralizatorului de prețuri, anexat ofertei financiare.

În condițiile arătate, întrucât serviciile pretins a fi necesare în mod suplimentar au făcut obiectul obligației asumate de prestator prin contractul nr. x/18 decembrie 2013, nu se justifică încheierea Actului adițional nr. x/2014, prin care s-au decontat de către reclamantă cheltuieli suplimentare pentru obținerea unor avize și acorduri.

Înalta Curte împărtășește soluția instanței de fond de respingere a acțiunii în anulare, și în ceea ce privește măsura de la pct. II.7 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015.

Această măsură a fost dispusă pentru înlăturarea abaterilor prezentate la pct. 4 din decizia atacată, constând în majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 8.184 RON, reprezentând servicii de evaluare, angajate de mai multe ori în aceeași perioadă, după caz, cu același evaluator, pentru aceleași elemente patrimoniale.

Analizând proba cu înscrisuri administrată în cauză, în mod judicios prima instanță a reținut că nu s-a identificat vreun motiv obiectiv care să îndreptățească societatea reclamantă să procedeze, în mod repetat, la reevaluări de active patrimoniale, la distanță de câteva luni, prin contractarea serviciilor externe ale unor evaluatori, care utilizând în principiu aceleași metode de evaluare, au determinat valori diferite ale bunurilor, cu atât mai mult cu cât, în urma fiecărei evaluări ulterioare au rezultat valori net inferioare celor stabilite anterior.

Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora la formularea acestei concluzii s-au avut în vedere numai rapoartele de evaluare întocmite de către același evaluator, prin care au fost determinate valori mai reduse ale bunurilor, sunt neîntemeiate.

Concluzia primei instanțe s-a întemeiat pe constatările autorității publice pârâte expuse în motivarea măsurii în litigiu, ce au avut în vedere valorile de piață rezultate în urma evaluării bunurilor de către primul evaluator, care sunt diferite de valorile stabilite de un alt evaluator, cu precizarea că în urma ultimei evaluări au rezultat valori inferioare evaluării precedente, deși a fost utilizată aceeași metodă de evaluare. Este de reținut și faptul că în fața primei instanțe, reclamanta nu a înțeles să conteste valorile de piață stabilite prin rapoartele de evaluare avute în vedere de către autoritatea publică pârâtă.

Apărările recurentei în sensul că valorile bunurilor diferă la momente distincte de timp deoarece condițiile pieței imobiliare se schimbă, nu pot fi primite, constatându-se că perioadele de timp la care au fost efectuate evaluările sunt de aproximativ 1 lună/6 luni/8 luni, fără a se invoca vreun motiv obiectiv referitor la evoluția pieței imobiliare, care să justifice evaluarea bunurilor la aceste intervale de timp.

În ceea ce privește afirmațiile recurentei potrivit cărora direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Energiei solicită rapoarte de evaluare întocmite distincte pe fiecare activ, actualizate la data adoptării de către Adunarea Generală a hotărârii de vânzare, se constată că aceste susțineri nu se fundamentează pe vreun mijloc de probă. Mai mult, chiar și în această ipoteză, nu s-a dovedit lipsa de relevanță a rapoartelor de evaluare efectuate cu câteva luni anterior și care au fost luate în considerare, în precedent, la înscrierea în contabilitate sau la adoptarea hotărârii de vânzare.

De asemenea, susținerile recurentei-reclamante în sensul că folosirea aceluiași raport de evaluare la perioade de timp distincte îi poate cauza prejudicii deoarece raportat la fluctuația pieței imobiliare, raportul poate să nu mai reflecte realitatea, nu pot fi primite drept argumente în dovedirea nelegalității măsurii în litigiu.

Aceasta întrucât, în acord cu judecătorul fondului, se apreciază că intervalul de timp în care societatea reclamantă a procedat la reevaluarea elementelor de patrimoniu (1 lună/6 luni/8 luni) poate fi calificat drept unul de relevanță medie pe piața imobiliară, reținându-se că nu s-au învederat aspecte de natură să influențe semnificativ evoluția pieței imobiliare, iar valorile rezultate în urma ultimelor evaluări nu profită intereselor societății, fiind net inferioare valorilor stabilite anterior pentru activele respective.

1.2. Cu privire la recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României

Examinând sentința recurată, prin raportare la criticile formulate de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Referitor la măsura de la pct. II.5 din Decizia nr. 37 din 21 decembrie 2015 emisă de autoritatea publică pârâtă, Înalta Curte reține că prima instanță, în raport de temeiul de drept în baza căruia a fost dispusă această măsură și de materialul probator administrat în cauză, în mod judicios a constatat întemeiată solicitarea reclamantei de anulare a actelor administrative contestate în privința măsurii analizate.

Măsura în discuție a fost dispusă pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 2 din aceiași decizie, constând în majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 23.297 RON reprezentând cheltuieli cu cazarea, diurna și transportul efectuate în alte scopuri decât cele legale.

În mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile H.G. nr. 1860/2006, invocate de către pârâtă, întrucât în raport de domeniul de aplicare al acestui act normativ, astfel cum este prevăzut la art. 1 și art. 2, cele două persoane vizate în speță nu sunt salariați și nu își desfășoară activitatea în baza unor contracte individuale de muncă, ci au calitatea de administratori, desfășurându-și activitatea în temeiul Legii nr. 31/1990 și a mandatului acordat.

Astfel, conform art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, regimul juridic al funcției de administrator al unei societăți este reglementat de dispozițiile acestei legi, ca normă juridică specială, și de prevederile C. civ. în materie de mandat, ca norme de drept comun general.

Totodată, potrivit art. 1371 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportul dintre societatea reclamantă și cei doi administratori, membri ai consiliului de administrație, nu este unul întemeiat pe contractul de muncă, ci este asimilat contractului de mandat, fiind supus regulilor și normelor specifice acestui tip de raport juridic.

Or, față de prevederile art. 2025 alin. (1) și (2) din C. civ., care constituie dreptul comun în materia mandatului, rezultă că societatea reclamantă, în calitate de mandant, va restitui administratorilor, în calitate de mandatari, cheltuielile avansate de aceștia din urmă pentru executarea mandatului.

De asemenea, în cauză, temeiul decontării cheltuielilor de cazare, diurnă și transport pentru cei doi administratori l-a constituit Hotărârea Consiliului de administrație nr. 5/25 aprilie 2013, aceste cheltuieli având, în sens larg, natura unei remunerații suplimentare acordate administratorilor, intrând în competența consiliului de administrație pentru a decide, conform prevederilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990.

Mai mult, chiar în contractele de mandat încheiate între societatea reclamantă și cei doi membri ai consiliului de administrație se prevede că administratorul beneficiază de decontarea cheltuielilor legate de executarea mandatului (art. 18 din contractul de mandat).

În consecință, având în vedere că suportarea de către societatea reclamantă a cheltuielilor de cazare, diurnă și transport în cazul celor doi administratori s-a realizat în vederea exercitării funcțiilor pe care aceștia le ocupă în cadrul societății, sens în care la dosarul cauzei se regăsesc dovezile cheltuielilor de deplasare efectuate de administratori în exercitarea mandatelor acordate, în mod legal aceste cheltuieli au fost restituite de către societate celor doi administratori.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de control judiciar reține că în cazul celor doi administratori nu au fost aplicate prevederile contractului colectiv de muncă, ci referirea la art. 4.50 din contract, înserată în cuprinsul Hotărârii Consiliului de administrație nr. 5/25 aprilie 2013, a avut scopul de a stabili o modalitate uniformă de decontare a cheltuielilor pentru administratorii societății și pentru personalul de conducere.

În condițiile arătate, societatea reclamantă a aplicat un tratament egal tuturor membrilor consiliului de administrație, decontându-le în mod corespunzător cheltuielile de cazare, diurnă și transport, indiferent dacă aceștia aveau sau nu contract individual de muncă încheiat cu societatea.

Instanța de control judiciar va respinge, ca neîntemeiată, și critica recurentei-pârâte vizând aplicarea în mod greșit de către prima instanță a dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., republicat.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate justificat de către partea care a câștigat procesul.

În speță, instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. atunci când a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, în raport de invalidarea în parte a poziției procesuale a pârâtei, întrucât prevederile legale enunțate nu prevăd niciun fel de circumstanțiere cu privire la persoanele fizice sau juridice/de drept privat/public, care pot cădea în pretenții.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta societatea A. SA și de pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SA și de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței civile nr. 3025 din data de 13 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2020.

GGC - CL