ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1604/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. x/30.07.2015 emisă de către pârâtă, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare având ca obiect această decizie de impunere și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 164/2015 din 22.09.2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba și, în consecință, a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. x/30.07.2015, emisă de pârâtă, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare având ca obiect această decizie de impunere. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 50 RON în favoarea reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 164/2015 din 22.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, care a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și desființarea hotărârii atacate.

În motivele de recurs a fost criticată soluția instanței de fond pentru că, în mod greșit a admis cererea reclamantei în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la nerespectarea dreptului la apărare s-a apreciat că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a reținut că acesta a fost afectat.

Decizia de impunere nr. x/30.07.2015 a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru că prevederile legale nu prevăd că decizia de impunere trebuie să cuprindă mențiuni privind audierea societății, iar raportul de inspecție fiscală a fost anexat deciziei de impunere.

Mențiunile cu privire la audierea societății la care face referire instanța de fond sunt prezentate de organele de inspecție fiscală în raportul de inspecție fiscală, cap. VI - Discuție finală cu contribuabilul - pct. 1 - Prezentarea sintezei punctului de vedere al contribuabilului.

Față de susținerile petentei conform cărora constatările echipei de inspecție fiscală se bazează pe informații primite de la alte instituții ale statului (controale încrucișate desfășurate în colaborare cu alte organe fiscale) și că ar trebui să se permită accesul la aceste informații pentru a studia veridicitatea și temeinicia, au fost invocate prevederile art. 107, art. 9, art. 109 Codul de procedură fiscală și s-a precizat că, pe parcursul inspecției fiscale, contribuabilul a fost informat asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscală și nu poate fi dispusă anularea actului administrativ fiscal.

Referitor la afirmația petentei potrivit căreia i-a fost încălcat dreptul la apărare și prin faptul că trebuia să i se comunice un proiect de raport de inspecție fiscală, s-a făcut precizarea că organele de inspecție fiscală au prezentat un proiect de raport pe care l-au transmis pe email, agentul economic transmițând și un punct de vedere ce a fost preluat în actul administrativ fiscal. Pentru formularea punctului de vedere au fost acordate 3 zile lucrătoare.

S-a invocat și faptul că echipa de inspecție fiscală nu a răspuns la obiecțiunile societății prezentate în scris, dar acest aspect nu poate conduce la anularea actelor contestate.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție a pagubei iminente s-a considerat de către recurentă că reclamanta nu a făcut dovada pricinuirii vreunei pagube materiale, iar executarea unei obligații bugetare, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă.

Pentru că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe fond respingerea acțiunii reclamantei.

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului formulat de AJFP Alba ca nefondat, menținerea sentinței civile nr. 164/22.09.2015 a Curții de Apel Alba Iulia ca legală și obligarea recurentei la raportarea cheltuielilor de judecată.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și prin încheierea din 14.12.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal s-a dispus comunicarea raportului către părțile în litigiu.

Prin încheierea din 08.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a fost admis în principiu recursul declarat și s-a fixat termen pentru soluționarea pe fond a acestuia cu citarea părților.

Intimata A. S.R.L. a depus punct de vedere asupra admisibilității în principiu a recursului, precizând că nu are observații critice la adresa raportului întocmit și comunicat.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea cererii de suspendare a Deciziei nr. x din 30.07.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba până la soluționarea pe fond a acțiuni în anulare având ca obiect această decizie.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. x emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare având ca obiect această decizie.

Pentru a motiva această soluție instanța a avut în vedere că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv există o contestație care reprezintă plângerea prealabilă, a fost achitată cauțiunea, iar în privința celor două condiții referitoare la paguba iminentă și cazul bine justificat s-a apreciat că ele sunt dovedite.

Cazul bine justificat a fost considerat îndeplinit pentru că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei, iar paguba iminentă ar fi justificată de suma pe care societatea reclamantă ar urma să o plătească la executarea actului contestat care ar conduce la imposibilitatea derulării normale a activității cu riscul vânzării.

Criticile recurentei în privința acestei soluții sunt fondate.

Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalității.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

În privința cazului bine justificat, care s-a considerat dovedit pentru că prin întocmirea actului administrativ nu ar fi fost respectat dreptul la apărare, soluția instanței de fond este nelegală.

Într-adevăr, dreptul la apărare este unul dintre drepturile fundamentale care sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de dreptul U.E.

În temeiul acestui principiu, destinatarilor deciziilor cărora le sunt afectate în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a-și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia.

Pentru a se considera că beneficiarul acestui drept are posibilitatea de a-și face cunoscut punctul de vedere în mod util, respectarea dreptului la apărare presupune ca administrația să ia cunoștință, cu toată atenția necesară, de observațiile persoanei sau ale întreprinderii vizate (a se vederea, printre altele, Hotărârile Curții de Justiție din 24 octombrie 1996, Comisia/Lisrestal și alții, nr. C/32/95, din 21 septembrie 2000, Medioscurso/Comisia, C-462/98 și 18 decembrie 2008, Soprope - Organizaçôes de Calcado Lda/Fazenda Publica, C-349/07).

În dreptul național, art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Cod ul de procedură fiscală prevede obligația organului fiscal de a-i asigura contribuabilului, înaintea luării deciziei, posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei.

De asemenea, art. 107 alin. (2) același act normativ instituie obligația organului fiscal de a-i prezenta contribuabilului proiectul de raport de inspecție fiscală și de a-i acorda acestuia posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1).

Termenul prevăzut de art. 107 alin. (1), în care contribuabilul are dreptul să își prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale, este de 3 zile lucrătoare de la data încheierii inspecției fiscale.

Pe de altă parte, art. 43 alin. (3) lit. j) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede, ca element obligatoriu al actului administrativ fiscal, și mențiunile privind audierea contribuabilului.

Din analiza conținutului acestor texte rezultă că în decizia de impunere nu este obligatorie mențiunea privind audierea contribuabilului, însă, la decizia de impunere se află anexat raportul de inspecție fiscală.

În capitolul VI al raportului de inspecție fiscală - Discuție finală cu contribuabilul, la pct. I - se află " Prezentarea sintezei punctului de vedere al contribuabilului."

La dosar s-au depus dovezi că prin adresa nr. x/2015 - "Înștiințarea pentru discuție finală" reclamanta a fost informată că la data de 30.07.2015, ora 12

00

va avea loc discuția finală asupra constatărilor și consecințelor fiscale, urmare a încheierii inspecției fiscale.

Această discuție finală a avut loc la 30.07.2015, contribuabilul și-a prezentat punctul de vedere cu privire la proiectul de raport de inspecție fiscală ce i-a fost transmis de organele de inspecție fiscală, acesta fiind cuprins în raportul întocmit.

Instanța de fond a apreciat că proiectul de raport nu ar fi fost transmis contribuabilului, dar acest aspect este infirmat de chiar punctul de vedere al acestuia la constatările din raportul de inspecție fiscală ce a fost transmis.

Față de susținerile instanței de fond referitoare la cuantumul sumei stabilite ca fiind datorate de contribuabil și de faptul că nu ar fi fost asigurat termenul de 3 zile, se constată că suma nu reprezintă un motiv pentru a se dispune suspendarea deciziei de impunere, iar organele fiscale au respectat termenul de 3 zile prevăzut de lege, mai ales că, pe parcursul inspecției fiscale, contribuabilul a fost informat asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscală, fiind solicitate informații și note explicative în legătură cu constatările făcute.

Toate acestea dovedesc faptul că dreptul la apărare al reclamantei a fost respectat, iar cele considerate de instanța de fond ca fiind aspecte ce pot dovedi "cazul bine justificat," nu pot fi reținute.

Fiind singurul argument prezentat pentru a dovedi existența cazului bine justificat, se constată că, în speță, nu s-a făcut dovada acelor împrejurări de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În privința pagubei iminente soluția instanței de fond este nelegală deoarece nu a fost dovedită îndeplinirea ei.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Revine judecătorului de contencios administrativ, învestit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

În cauză nici această condiție a pagubei iminente nu este îndeplinită în speță deoarece cuantumul sumei datorate ca urmare a inspecției fiscale nu poate justifica suspendarea actului administrativ fiscal.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei - pârâte sunt întemeiate, iar instanța de fond în mod greșit a admis cererea de suspendare.

Având în vedere că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrative atacate, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi casată sentința atacată și, rejudecând, va fi respinsă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba împotriva sentinței nr. 164/2015 din 22 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 aprilie 2018.