ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1472/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.04.2015, reclamantul A., prin reprezentant legal B. (mama), a solicitat anularea hotărârii nr. 123/20.02.2014 emisă de pârâtul Consiliul Național Combaterea Discriminării, apreciind că aceasta este nelegală, neîntemeiată și nemotivată față de obiectul real.

Totodată a chemat în judecată și celelalte părți anchetate în dosarul C.N.C.D. nr. 246/2014 privind soluționarea petiției nr. 2532/09.04.2014, respectiv:

- S.C. E. S.R.L. colaborator transport public, pentru că nu a refuzat realizarea transportului pentru care a fost chemat;

- C. pentru că a refuzat să îi transporte scaunul rulant cu care se deplasează și nu a mai ajuns la școală la program din cauza acestui refuz care a generat întârziere și pierderea orei de matematică. Fără scaunul rulant nu se poate deplasa și nici nu poate fi deplasat, având un handicap locomotor grav;

- compania S.C. D. S.R.L. colaborator transport public, pentru că nu are în dotare nici un taxi/vehicul adaptat pentru scaunul rulant, astfel încât să se poată deplasa singur și fără însoțitor cu taxiul și pentru că Regulamentul de Ordine Interioară discriminează nedeplasabilul prin lipsa reglementarilor speciale și diferite pentru situația diferită în care se află;

- Primăria Municipiului București/CGMB/Direcția Transport/Licențe de taxi, în calitate de emitent al licenței de taxi, pentru că a licențiat firma S.C. D. S.R.L. și a aprobat Concesionarea serviciilor de transport către SC nelicențiată E. S.R.L. într-un mod discriminatoriu față de nedeplasabil, fără ca vehiculele societății să aibă adaptări și să fie omologate la RAR pentru utilizatorii de scaun rulant electric nepliabil;

- Inspecția Socială București care a fost sesizată și nu a răspuns prin adresa 6121/30.04.2014 la obiect, nu a constatat nimic, nu a urmărit cu interes ca dreptul său de handicap să fie respectat de autorități și de societățile de taxi, astfel încât să circule în condiții de egalitate cu restul lumii care nu utilizează scaun rulant și pentru că nu a luat nici o măsură de prevenție pentru fapte viitoare similare, împiedicând mobilitatea nedeplasabilului cu taxi-ul;

- Direcția Generală Asistență Socială a Municipiului București pentru că nu a diferențiat în nici un fel transportul utilizatorului de scaun rulant cu taxi, astfel încât să fie posibil în condiții de egalitate între cetățeni.

Prin sentința nr. 2547 din data de 12 octombrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

- a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăriei Mun. București, prin Primarul General, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția Generală de Asistență Socială a Mun. București, Primăriei Mun. București, prin Primarul General, precum și a pârâtei S.C. E. S.R.L.;

- a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. prin reprezentant legal B. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, S.C. E. S.R.L., S.C. D. S.R.L., Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București - Direcția Transport - Licențe de Taxi, Inspecția Socială București și Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București;

- a anulat în parte Hotărârea emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sub nr. x/2015, în sensul că: - a constatat că faptele pârâților S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. constituie discriminare, contravenție prevăzută de disp. art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, republicată și în temeiul art. 26 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2000 a aplicat celor doi pârâți o amendă contravențională în cuantum de câte 10.000 RON fiecare;

- a obligat pârâții S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. să înlăture situația de discriminare a reclamantului, în sensul de a deține cel puțin un autovehicul special adaptat, destinat exclusiv efectuării serviciului public de transport în regim de taxi în favoarea persoanelor cu dizabilități care utilizează pentru deplasare cărucioare rulante electrice nepliabile;

- a obligat pârâții Primăria Mun. București prin Primarul General, Direcția Generală de Asistență Socială a Mun. București și Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Mun. București să înlăture situația de discriminare a reclamantului prin efectuarea tuturor demersurilor administrative prevăzute de dispozițiile legale în vigoare în vederea obligării tuturor transportatorilor autorizați în regim taxi să dețină cel puțin un autovehicul special adaptat, destinat exclusiv efectuării serviciului public de transport în regim de taxi în favoarea persoanelor cu dizabilități care utilizează pentru deplasare cărucioare rulante electrice nepliabile;

- a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată;

- a obligat pârâții S.C. E. S.R.L., S.C. D. S.R.L., Primăria Mun. București, prin Primarul General, Direcția Generală de Asistență Socială a Mun. București și Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Mun. București să plătească, în solidar, Statului Român (prin Ministerul Justiției) suma de 50 de RON, cu titlu de cheltuieli pentru care reclamantul a beneficiat de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, S.C. D. S.R.L., Primăria Municipiului București, Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, S.C. E. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și solicitând menținerea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

3.1. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, prin recursul declarat a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că, potrivit art. 116 din Legea nr. 292/2011, atribuțiile sale nu vizează și protecția persoanelor cu handicap, motiv pentru care a apreciat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

3.2. Recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L.,invocând dispozițiile art. 488 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate în sensul menținerii hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în privința recurentei și înlăturarea sancțiunii contravenționale aplicate.

În esență, criticile recurentei-pârâte au vizat următoarele aspecte:

- instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea limitelor investirii, în sensul că a adăugat cadrului procesual și alte capete de cerere nesolicitate și nesupuse dezbaterii contradictorii a părților;

- hotărârea recurată conține motive contradictorii și străine de natura cauzei, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă asigură doar preluarea comenzilor de taxi și distribuirea către taximetriștii din traseu, iar pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu deține vehicule de taxi, fiind dispecerat, nu transportator taxi;

- în mod greșit a reținut instanța de fond existența faptei de discriminare în sarcina recurentei-pârâte, în condițiile în care recurenta nu a refuzat preluarea comenzii efectuate de către intimat, obligația legală a acesteia fiind încheiată odată cu transmiterea comenzii pe stația de emisie recepție aflată în mașinile transportatorilor taximetriști.

3.3. Recurenta-pârâtă Primăria Municipiului București prin Primarul General a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, în esență, a arătat că, în mod greșit instanța de fond a reținut că recurenta-pârâtă, în calitate de autoritate de autorizare, nu a efectuat demersuri administrative în vederea obligării tuturor transportatorilor autorizați în regim de taxi să dețină cel puțin un autovehicul special adaptat, destinat efectuării serviciului public de transport în regim de taxi în favoarea persoanelor cu dizabilități care utilizează pentru deplasare cărucioare rulante electrice nepliabile, în condițiile în care prin reglementările cuprinse în Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 178/2008, recurenta-pârâtă a întreprins toate demersurile administrative prevăzute de lege.

3.4. Recurenta-pârâtă Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și respingerea cererii față de recurenta-pârâtă.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat, în esență, că instanța de fond nu ținut cont de competențele recurentei-pârâte, astfel cum sunt reglementate în O.U.G. nr. 113/2011, H.G. nr. 151/2012 și Legea nr. 448/2006, cadru normativ în virtutea căruia recurenta-pârâtă poate organiza campanii tematice pentru toți transportatorii autorizați, controlul efectuându-se teritorial, prin agențiile județene.

În opinia recurentei-pârâte, instanțele judecătorești nu au competența de a crea, abroga sau modifica dispozițiile unui act normativ prin soluțiile pronunțate, devenind astfel legislator pozitiv și nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea de noi prevederi sau modificarea celor deja existente, întrucât se opun dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora unica autoritate legiuitoare este Parlamentul României.

3.5. Recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ. și a solicitat casarea sentinței, iar în rejudecare să se constate că recurenta-pârâtă nu l-a discriminat pe intimatul-reclamant.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.01.2016, intimatul A. prin reprezentant legal B. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că judecătorul primei instanțe a hotărât în mod corect culpa și gradul de participare al părților chemate în judecată la fapta de discriminare.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității recursurilor ca fiind formulate împotriva principiului respectării egalității în drepturi .

Recurentele-pârâte Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București și Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, prin întâmpinările depus la 06.01.2016, respectiv18.01.2016, au reiterat criticile formulate în cererile de recurs, în cuprinsul întâmpinărilor neregăsindu-se aprecieri cu privire la celelalte recursuri.

Recurenta-pârâtă Primăria Municipiului București, prin întâmpinarea depusă la 15.01.2016 a solicitat admiterea recursurilor formulate de celelalte părți, arătând că situația concretă reținută de instanța de fond nu poate fi considerată ca neconformă demnității umane, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Raportul asupra admisibilității recursului întocmit în cauză conform dispozițiilor art. 493 alin. (2), (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință de la 5 octombrie 2017, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 328 pronunțată la 01.02.2018, completul de filtru, constatând că recurenta-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București nu a îndeplinit obligația de plată a taxei judiciare de timbru (cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru fiind respinsă în mod definitiv potrivit încheierii din data de 13.11.2017 dată în dosarul nr. x), a aplicat sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., a anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București.

În privința recursurilor declarate de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L., Primăria Municipiului București, Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, S.C. E. S.R.L., constatând că îndeplinesc condițiile de admisibile, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a acordat termen, conform dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pentru soluționarea pe fond a acestora, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că argumentele recurentelor vor fi grupate și li se va răspunde prin considerente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

Instanța de fond a fost investită, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 cu soluționarea acțiunii în anulare a hotărârii nr. 123/20.02.2014 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că aspectele sesizate de către reclamant (prin petiția înregistrată sub nr. x, în sensul că angajatul pârâtei S.C. D. S.R.L. a refuzat să efectueze transportul reclamantului de acasă la școală, întrucât acesta ar transporta persoane iar nu cărucioare cu care aceștia se deplasează, motivat de faptul că își murdărește mașina, persoane reclamante fiind atât pârâtul C., conducător taxi, respectiv pârâta S.C. E. S.R.L., cu care cealaltă societate taxi colaborează) nu constituie fapte de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În motivare, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut în esență că petentul, prin mama acestuia a solicitat un taxi de la recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L., fără însă să specifice că ar avea nevoie de un loc în portbagaj, la fața locului ajungând un taxi care a arătat că nu deține suficient spațiu în portbagaj pentru căruciorul copilului cu dizabilități locomotorii, dar ar fi anunțat prin stație problema și a solicitat să vină la fața locului un taxi cu suficient spațiu în portbagaj și a concluzionat că nefiind specificat prin telefon că ar avea nevoie de un taxi cu suficient spațiu în portbagaj pentru transportul căruciorului necesar acestuia și nearătând că ar avea nevoie de un tratament diferit pentru o situație diferită, nu se poate constata existența unei diferențieri și prin urmare nici a unei discriminări.

Totodată, a reținut că pentru o persoană cu dizabilități sau o persoană asociată unei astfel de persoane ar fi umilitoare să dea informații privind dizabilitatea, prin urmare a considerat că pentru a chema un taxi unei persoane cu dizabilități nu e nevoie de precizări privind dizabilitatea, pur și simplu trebuie solicitat un taxi cu suficient spațiu în portbagaj, iar firmele reclamate nu sunt obligate să aibă toate mașinile cu un portbagaj voluminos, dar trebuie să aibă întotdeauna mașini disponibile pentru transportul persoanelor cu dizabilități.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, curtea de apel a concluzionat că emitentul hotărârii contestate, cu exces de putere a constatat că faptele reclamate nu constituie discriminare în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, deși recurentele-pârâte, în calitate de operatori de transport în regim de taxi au obligația legală de a asigura în favoarea acestor persoane transportul în această modalitate, prin punerea la dispoziție a unui vehicul adaptat nevoilor speciale ale unor astfel de persoane, fără ca acestea să justifice motivul solicitării acestor mijloace de transport și fără a fi nevoite să fie expuse în public unei imagini care nu concordă cu demnitatea umană și dreptul la asigurarea permanentă a acesteia, în condiții de deplină egalitate cu toți ceilalți beneficiari ai acestor servicii.

Procedând la cercetarea faptei de discriminare, judecătorul fondului a constatat că în speță subzistă elementele constitutive ale faptei de discriminare prevăzute de art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, reținându-se în plus că intimatul-reclamant a fost discriminat în modalitatea excluderii, pe criteriul apartenenței acestuia la o categorie socială defavorizată - persoană suferindă de o dizabilitate locomotorie, care nu se poate deplasa în condiții aproximativ egale cu toate celelalte persoane, decât cu ajutorul unui cărucior electric nepliabil, fără a fi nevoie de prezența unui însoțitor permanent - de la deplasarea cu ajutorul mijlocului de transport în regim de taxi adaptat nevoilor intimatului-reclamant, excludere care nu este justificată de motive obiective și rezonabile și nici nu este proporțională față de scopul pentru care sunt autorizați operatorii de transport în regim de taxi chemați în judecată.

Această concluzie este corectă, fiind însușită de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt relevată de probele administrate.

Răspunzând punctual la motivele de recurs, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L., Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București și S.C. E. S.R.L. vizează situația în care "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

În accepțiunea recurentelor -pârâte, dispozițiile instanței de fond în sensul constatării întrunirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare prevăzute de art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, aplicării sancțiunii contravenționale prevăzute de art. 26 alin. (1) și (3) din același act normativ și obligării recurentelor-pârâte la înlăturarea consecințelor faptei discriminatorii, nu are suport legal, interferând cu atribuțiile Colegiului director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, depășind, cu alte cuvinte, atribuțiile puterii judecătorești.

Critica este lipsită de fundament, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 "Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii". Legea organică nr. 554/2004, reglementează un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța poate să dispună măsuri pentru recunoașterea și restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat atunci când constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condițiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instanța, soluționând cauza, poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o operațiune administrativă.

Raportul de drept administrativ este însă guvernat de principiul proporționalității între măsura dispusă în fiecare caz individual și interesul public ocrotit, impunându-se ca acele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel că inconvenientele cauzate particularului să nu fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite.

Pentru judecătorul contenciosului administrativ, verificarea efectivă și concretă în funcție de obiectul propriu-zis al actului și de existența unui remediu procesual se impune și în considerarea faptului că, prin art. 52 din Constituția României, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a se adresa unei instanțe specializate este consacrat ca un drept fundamental al cetățeanului.

Prin urmare, verificând raportul dedus judecății prin prisma principiului proporționalității, instanța investită cu o acțiune în contencios administrativ subiectiv, de plină jurisdicție, poate modifica sau înlocui o sancțiune aplicată de autoritatea publică, în limitele propriei marje de apreciere.

O astfel de măsură se circumscrie soluțiilor pe care instanța de contencios administrativ este îndrituită să le pronunțe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 și nu poate fi calificată drept o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, interpretarea contrară propusă de recurentele-pârâte fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Motivul de casare invocat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L., Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București și S.C. E. S.R.L. încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este, de asemenea nefondat, întrucât hotărârea recurată este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanța de fond a sistematizat și a examinat toate cererile și susținerile părților, fiind preocupată să identifice obiectul cererii și împrejurările de fapt care au constituit situația premisă a declanșării mecanismului judiciar.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument din susținerile părților litigante, instanța poate proceda la gruparea argumentelor subsumate unui motiv de nelegalitate a actului contestat, motivarea urmând să reliefeze raționamentul logico juridic pentru care a fost adoptată soluția pronunțată, cu arătarea elementelor esențiale în vederea stabilirii adevărului în cauză.

Cu privire la motivarea contradictorie invocată de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. din perspectiva rolului său limitat pe piața de taximetrie, conform art. 1

1

pct. j din Legea nr. 38/2003, deși criticile recurentei s-au întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va examina aceste chestiuni prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce reclamă verificarea analizei normelor de drept material care au fost aplicate de judecătorul fondului.

Prin prisma acelorași dispoziții legale urmează a fi examinate și criticile formulate de recurenta-pârâtă Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București care a invocat prevederile O.U.G. nr. 113/2011 din perspectiva cărora atribuțiile sale permit doar o activitate de diligență și nu de rezultat.

În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurentele-pârâte au invocat în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează fapta de discriminare reținută în speță, respectiv art. 2 alin. (1) și 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, dispozițiile art. 1

1

pct. j și art. 15 alin. (4) și (5) din Legea nr. 38/2003, precum și dispozițiile O.U.G. nr. 113/2011.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond că, în speță, subzistă elementele constitutive ale faptei de discriminare prevăzute de art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cu care "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauza prin: (…)g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace."

În analiza detaliată efectuată de judecătorul fondului, se subliniază că intimatul-reclamant a fost discriminat de către recurentele-pârâte societăți comerciale S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., în modalitatea excluderii, pe criteriul apartenenței intimatului-reclamant la o categorie socială defavorizată, în condițiile în care excluderea nu este prevăzută de lege și nici nu este justificată obiectiv și rezonabil de către recurentele-pârâte.

De altfel, în raport de cadrul normativ existent la data sesizării faptei de discriminare, recurentele-pârâte nici nu ar putea invoca existența unor dispoziții legale în sensul reglementării obligației de a asigura o mașină adaptată transportului persoanelor cu handicap, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) și (3) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap "(2) în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toți operatorii de taxi au obligația să asigure cel puțin o mașină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant.(3) Constituie discriminare refuzul conducătorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap și a dispozitivului de mers."

Or, în speță, recurentele-pârâte societăți comerciale nu au făcut dovada contrară faptei de discriminare în care s-a aflat intimatul-reclamant, prin asigurarea accesului liber la un vehicul adaptat nevoilor sale speciale.

Criticile recurentei-pârâte S.C. D. S.R.L. în sensul că obligația de a asigura o mașină adaptată transportului persoanelor cu handicap nu îi incumbă, întrucât este dispecerat taxi și nu transportator autorizat, nu poate fi primită, deoarece potrivit normei metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi și în regim de închiriere, serviciile de transport persoane în regim de taxi nu pot fi executate decât în condițiile în care se asigură posibilitatea clientului de a apela la aceste servicii prin comenzi telefonice sau prin alte mijloace, realizate prin intermediul dispeceratelor taxi.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte S.C. D. S.R.L., atribuțiile sale nu se limitează doar la asigurarea legăturii telefonice între clienți și transportatorii autorizați ci, potrivit dispozițiilor art. 85 alin. (8) din Legea nr. 38/2003 are și obligația de a respecta reglementările privind calitatea și legalitatea serviciului prestat, inclusiv din perspectiva art. 64 alin. (2) din Legea nr. 448/2006.

Așa fiind, prin neasigurarea transportului intimatului-reclamant cu un vehicul special adaptat destinat exclusiv efectuării serviciului public de transport în regim de taxi în favoarea persoanelor cu dizabilități care utilizează pentru deplasare cărucioare rulante electrice nepliabile i s-a refuzat accesul la serviciile oferite de companiile de transport în comun în regim de taxi, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000.

Faptul că accesul intimatului-reclamant la un mijloc de transport taxi a fost asigurat în cele din urmă nu este de natură a înlătura fapta de discriminare, având în vedere modalitatea concretă în care acest serviciu s-a transformat, punându-l pe intimatul-reclamant într-o situație neconformă demnității umane, fiind nevoit să își justifice situația personală și să accepte în mod disproporționat și nejustificat efectuarea transportului prin renunțarea la căruciorul rulant nepliabil.

În ceea ce privește comportamentul autorităților publice chemate în judecată, respectiv Primăria Municipiului București și Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor legale în vigoare - art. 9 alin. (1) lit. b), art. 22 și art. 64 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea dreptului persoanelor cu handicap, art. 9, 19 și 20 din Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006 și semnată de România la 26.09.2007, art. 79 și 80 din Legea asistenței sociale nr. 292/2001 - autorităților publice cu atribuții în privința persoanelor cu dizabilități le revine obligația de a asigura accesul nediscriminatoriu, în condiții de egalitate, cu ceilalți utilizatori, la serviciul de transport public local, care include și transportul public în regim de taxi.

Astfel, obligațiile Agenției pentru Plăți și Inspecție Socială sunt stabilite de art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 448/2006, care prevede obligația de a constata și sancționa nerespectarea prevederilor legale. În speță, recurenta-pârâtă nu a luat nicio măsură pentru nerespectarea dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 448/2006.

În aceeași măsură, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă Primăria Municipiului București, deși îi revenea obligația să verifice modalitatea de licențiere a operatorilor de transport în regim de taxi, inclusiv din perspectiva îndeplinirii obligației legale de a asigura un vehicul destinat deplasării persoanelor având aceste dizabilități locomotorii și care utilizează cărucioare rulante electrice nepliante, astfel cum s-a procedat în cazul celorlalte mijloace de transport public, totuși aceasta nu a dovedit că și-ar fi îndeplinit aceste obligații legale, refuzul fiind din această perspectivă unul nejustificat și exprimat cu exces de putere, cu încălcarea drepturilor reclamantului.

În raport de situația de fapt reținută, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte au avut un comportament pasiv care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat pe intimatul-reclamant, devenind incidente dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cu care "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate fata de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravenționala conform prezentei ordonanțe, daca nu intra sub incidența legii penale" acest comportament atrăgând răspunderea contravențională, cum în mod corect a concluzionat judecătorul fondului.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentele-pârâte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de S.C. E. S.R.L., S.C. D. S.R.L., Primăria Municipiului București, prin Primarul General și Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, împotriva sentinței nr. 2547 din data de 12 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2018.