ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1394/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Fetești, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei de 1.816.130,45 RON, cu TVA inclus, către reclamantă, ca urmare a execuției de lucrări "noi capacități de producere a energiei termice prin valorificarea resurselor de energii regenerabile pentru Școală nr. 1 și Spital", conform Contract de lucrări nr. x/20.07.2011, obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei de 2.913.595 RON, reprezentând penalități, echivalentă cu cota procentuală din plata neefectuată de 0,15% pe zi de întârziere.

Prin Sentința nr. 2617 din 16 septembrie 2016, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta Se A. S.R.L. prin Lichidator Judiciar B. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Fetești, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.816.130,45 RON cu TVA inclus, conform Contractului de lucrări nr. x/20.07.2011, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.913.595 RON reprezentând penalități.

3.1. În principal, recurenta-pârâtă invocă prescripția față de disp. art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 și anume, introducerea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de prescripție de 6 luni, incident fiind motivul de nelegalitate prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, în raport de disp. art. 5, art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., art. 6 alin. (4), art. 2512, 2513 din C. civ. și Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți - Completul competent să judece recursul în interesul legii, susține că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel încât, atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01.10.2011.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, se susține că sunt aplicabile disp. art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, conform cărora, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni de la data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

Intimata-reclamantă a făcut precizarea că a solicitat efectuarea plății creanței prin Notificarea nr. x/05.02.2016, conform disp. art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, însă notificarea ar fi trebuit făcută în termenul de 6 luni de la data presupusei încălcări a obligațiilor - 14.03.2013, termenul împlinindu-se în data de 14.09.2013.

Întrucât procedura prealabilă trebuia să fie îndeplinită cel mai târziu la 14.03.2013, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 s-ar fi putut îndeplini cel mai târziu în data de 14.03.2014.

Acțiunea a fost depusă de către intimata-reclamantă la 08.04.2016, cu mult peste termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de lege și nu s-a invocat/dovedit vreo cauză de întrerupere/suspendare a termenului de prescripție, motiv pentru care recurenta solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

3.2. În subsidiar, recurenta-pârâtă solicită respingerea acțiunii ca prescrisă pentru depășirea termenului general de prescripție de 3 ani, incident fiind motivul de nelegalitate prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă reiterează aspectele referitoare la incidența dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 și împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, la 14.03.2016, în raport de data solicitării plății debitului și penalităților - 14.03.2013.

3.3. Un ultim motiv de nelegalitate este cel prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

În data de 16.02.2016, intimata-reclamantă a introdus pe rolul Tribunalului Ialomița o cerere identică, formându-se Dosarul nr. x/2015.

Judecătorul ce soluționează litigiul ce formează obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Ialomița și-a verificat competența în data de 04.05.2016, în conformitate cu disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ., s-a declarat competența judecării cauzei, au fost încuviințate pentru părți proba cu înscrisuri și a fost prorogată încuviințarea probelor cu expertiza tehnică și contabilă.

La termenul din data de 15.06.2016, instanța a admis în principiu cererea de intervenție principală formulată de societatea C. S.R.L., în raport de existența contractului de cesiune din data de 23.01.2013, a încuviințat probe cu interogatoriu și martori.

În temeiul art. 412 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Tribunalul Ialomița a dispus suspendarea judecării cererii principale până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2016 (prezentul dosar) și în temeiul disp. art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata cererii de intervenție principală, până la soluționarea definitivă a cererii principale ce face obiectul dosarului de față.

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit disp. art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în prima instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Intimata-reclamantă a dat dovadă de rea-credință introducând aceeași cerere de chemare în judecată pe rolul Curții de Apel București, instanță necompetentă din punct de vedere material.

Judecătorul avea obligația, potrivit disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ., să își verifice competența, din oficiu, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, iar încheierea are caracter interlocutoriu.

Recurenta-pârâtă consideră că în materia contenciosului administrativ, poate fi invocată direct în recurs excepția necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale când procesul este de competența unei instanțe de alt grad atunci când, deși părțile nu au invocat această excepție potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., nici instanța nu a invocat-o din oficiu și nici nu au fost respectate de către instanța a cărei hotărâre care se atacă dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

3.4. În situația respingerii motivelor de nelegalitate deja invocate, se solicită casarea hotărârii pentru motivele prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prematur formulată și, în subsidiar ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că întrucât pârâta nu a propus probe în apărare confirmă situația de fapt descrisă de reclamantă.

Sancțiunea pentru nedepunerea întâmpinării de către pârât este decăderea din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții de ordine privată și nu conduce la concluzia că situația de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată corespunde realității.

Din cuprinsul înscrisurilor rezultă că reclamanta nu putea să solicite întreaga sumă, ca urmare a încheierii contractului de cesiune pentru creanța în cuantum de 634.137,51 RON plus TVA.

În plus, intimata-reclamantă nu a emis factură, aceasta fiind stornată la data de 28.02.2013 și 14.03.2013, nu a depus la dosar autorizația de construire completă, iar procesul-verbal de recepție nu corespunde cu documentația autorizației de construire vizată spre neschimbare.

Lucrările existente în teren nu corespund cu proiectul tehnic, iar orice modificare trebuia adusă la cunoștința autorității spre aprobare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

În cadrul acestui motiv de recurs urmează a se dezlega problematica invocării prescripției dreptului material la acțiune direct în calea de atac a recursului, legea aplicabilă și întrunirea/neîntrunirea criticii.

Recurenta-pârâtă consideră că poate fi invocată excepția prescrierii dreptului material la acțiune, față de dispozițiile legale existente în C. civ. și de dezlegarea dată de Înalta Curte în Decizia nr. 1/2014.

Potrivit disp. art. 6 alin. (4) din C. civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse în întregime dispozițiilor legale care le-au instituit.

Art. 2512 alin. (2) C. civ., arată că organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu, iar art. 2513 C. civ. fixează momentul până la care se poate invoca prescripția, respectiv numai în prima instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Prin Decizia Înaltei Curți nr. 1/2014, dată în interpretarea și aplicarea disp. art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., se stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. .167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate, pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01.10.2011.

Sub reglementarea Decretului nr. 167/1958 republicat, în vigoare până la 01.10.2011, prescripția extinctivă a fost concepută ca o instituție de ordine publică, guvernată de norme imperative, putând fi invocată din oficiu și în orice stare a pricinii, atât de către instanță, cât și de partea interesată.

Noul C. civ. cunoaște o viziune diametral opusă și, prin urmare, în raport de dispozițiile legale sus-menționate și de interpretarea dată de Înalta Curte, în ipoteza în care prescripția extinctivă este începută anterior datei de 01.10.2011, este împlinită sau neîmplinită la această dată și poate fi invocată în orice stadiu al procesului, din oficiu sau la cererea părții interesate.

În ipoteza contrară, prescripția extinctivă începută după data de 01.10.2011 este supusă noilor reguli, astfel că nu poate fi invocată din oficiu, iar partea interesată trebuie să țină seama de momentul prevăzut de art. 2513 C. civ.

În speță, litigiul se poartă cu privire la executarea Contractului de lucrări nr. x/20.07.2011.

Recurenta-pârâtă susține că, în această situație, prescripția extinctivă a început să curgă anterior datei de 01.10.2011 și astfel se aplică vechea reglementare - Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte observă că dreptul material la acțiune în privința neexecutării contractului prin refuzul pârâtei de a achita c/valoarea lucrărilor, se naște, pentru reclamantă, nu de la data încheierii contractului, ci de la data încheierii Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/14.03.2013, de unde rezultă că prescripția nu a început să curgă înainte de data de 01.10.2011.

Urmează a se constata că prescripția extinctivă, în prezenta cauză nu poate fi invocată în orice stadiu procesual, ci doar la instanța de fond, conform art. 2513 C. civ.

Cu privire la posibilitatea de a se invoca prescripția conținută de disp. art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004, întrucât legea specială nu conține dispoziții derogatorii față de C. proc. civ. și C. civ., concluzia este identică, excepția nu poate fi invocată direct în calea de atac a recursului.

Deși cele învederate sunt suficiente pentru a se constata că motivul de nelegalitate este nefondat, Înalta Curte înțelege să facă unele precizări cu privire la termenul de prescripție și norma aplicabilă în prezentul litigiu.

Contractul de lucrări nr. x/20.07.2011 a fost încheiat în baza prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice, care, la art. 297 stipulează aplicarea dispozițiilor dreptului comun, în măsura în care ordonanța de urgență nu prevede altfel.

Neexistând dispoziții exprese în privința aplicării termenelor de prescripție și de decădere din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se desprinde concluzia că sunt aplicabile dispozițiile de drept comun ale C. civ., disp. art. 2517, conform cărora, termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen.

Prin urmare, în speță, prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la 14.03.2013 și s-ar fi împlinit la 14.03.2016, însă a intervenit un caz de întrerupere a prescripției, prin introducerea cererii de chemare în judecată, cu același obiect, pe rolul Tribunalului Ialomița, conform art. 2537 C. civ., în data de 16.02.2016.

Art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, în temeiul căruia a fost introdusă acțiunea, stabilește ca instanță competentă în primă instanță, secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Prin urmare, competența materială și teritorială în soluționarea cauzei aparținea Tribunalului Ialomița, secția contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad și poate fi invocată, în conformitate cu disp. art. 130 alin. (2) C. proc. civ., de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Art. 131 alin. (1) C. proc. civ., obligă judecătorul ca la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, să-și verifice, din oficiu, competența sub toate aspectele, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, iar încheierea are caracter interlocutoriu.

În pricina de față, nu există o încheiere pronunțată în conformitate cu disp. art. 131 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii".

Cu alte cuvinte, motivul de recurs poate fi primit numai în situația în care, s-a invocat excepția de necompetență materială în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, invocarea s-a făcut în condițiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) C. proc. civ., iar instanța a respins în mod greșit excepția.

Ipoteza încălcării disp. art. 131 alin. (1) C. proc. civ. nu este cuprinsă în cerințele acestui motiv de casare, neputând echivala cu invocarea excepției de către instanță.

În plus, prin soluționarea fondului cauzei, instanța a considerat că este competentă din punct de vedere material și teritorial să pronunțe hotărârea.

Înalta Curte consideră că este fondat motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de fond realizând doar o expunere a înscrisurilor depuse la dosar, fără să arate care sunt motivele de fapt și de drept pe baza cărora și-a întemeiat soluția pronunțată.

Din cuprinsul hotărârii rezultă că toate aceste înscrisuri au fost coroborate cu faptul că pârâta nu a propus probe pentru a face dovada contrară, însă actele depuse la dosar au fost preluate ca atare de către judecător, fără a se analiza în concret dacă există o încălcare a obligației de plată, conform contractului încheiat între părți.

Instanța de recurs reține și întrunirea disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea fiind dată cu încălcarea disp. art. 17.1, 17.2 și 11.2 din contractul de lucrări depus la dosar, referitoare la emiterea facturii, efectuarea plății și calculul penalităților.

Înalta Curte apreciază că aspectele învederate echivalează cu o necercetare a fondului ceea ce, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, se sancționează cu casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Avându-se în vedere necesitatea ca aspectele sus-menționate să fie puse în discuția părților și pentru ca acestea să nu fie private de o cale de atac, precum și situația adusă la cunoștința instanței de recurs, a existenței contractului de cesiune a creanțelor încheiat de reclamantă cu S.C. C. S.R.L. în data de 23.01.2013, se apreciază că se impune, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Primăria Municipiului Fetești prin Primar împotriva Sentinței nr. 2617 din 16 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2019

Procesat de GGC - NN