ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2904/2020

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA COMUNEI FLOREȘTI anularea Deciziei nr. 8167/03.07.2014 emise de Primăria Comunei Florești cu privire la soluționarea contestației sale, cu consecința anulării Raportului de analiză nr. x/06.05.2014 în ceea ce privește constatările inspectorilor fiscali referitoare la evaluarea construcțiilor industriale deținute de A. la punctul de lucru din comuna Florești și a Înștiințării de plată nr. x/15.05.2014 pentru suma totală de 2.423.105 RON, reprezentând rest de plată la impozitul pe clădiri aferent anului 2014; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3713 pronunțată în data de 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a anulat Decizia nr. 8167/03.07.2014, Raportul de analiză nr. x/06.05.2014 și Înștiințarea de plată nr. x/15.05.2014 privind impozitul pe clădiri de 2.423.105 RON, obligând pârâtele să achite reclamantei suma de 7150 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reduse de instanță.

Cererea de recurs Împotriva sentinței de mai sus au formulat recurs pârâtele Primăria Comunei Florești, prin Primar și Comuna Florești, prin Primar, prin care au solicitat admiterea prezentului recurs, casarea in întregime a sentinței recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 3.1. În mod greșit a fost respinsă excepția necompetentei teritoriale a Curții de Apel București pentru judecarea prezentului litigiu, excepție invocată de Primăria Comunei Florești prin întâmpinarea formulata in cauza. Dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevăd ca judecarea spetelor similare cu cea dedusa judecății se facă de către instanța de la domiciliul reclamantului sau domiciliul paratului. Teza a doua a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 stabilește ca, numai in cazul in care acțiunea in anularea actelor administrative fiscale a fost depusa la instanța de la sediul paratului, nu se poate invoca excepția necompetentei teritoriale. Or, in cazul de fata reclamanta S.C. A. S.A. nu a formulat acțiune la instanța de la sediul paratei -Primăria Comunei Floresti, astfel încât excepția invocata era întemeiată. Sediul paratei se afla in județul Prahova, la fel si punctul de lucru al reclamantei, dar mai ales imobilele-construcții industriale (supuse impozitării) si care fac indirect obiectul prezentului dosar sunt amplasate in județul Prahova, astfel încât se impunea declinarea judecării cauzei in favoarea Curții de Apel Ploiești. 3.2. In mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. si a dispus anularea actelor administrative fiscale, deoarece acestea au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare și a cerințelor de formă impuse de lege. Sub acest aspect, este nefondată constatarea instanței de fond în sensul că Primăria Comunei Florești a refuzat in mod nelegal si neargumentat sa ia in considerare Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 prezentat de reclamanta in vederea determinării impozitului pe clădiri, cât timp Raportul de reevaluare a construcțiilor aflate in patrimoniul A. nu respecta legislația în vigoare la momentul întocmirii sale si nici nu cuprinde evaluarea tuturor imobilelor aflate in patrimoniul reclamantei si care sunt supuse impozitării. Astfel, modul de calcul al valorii construcțiilor reclamantei si metoda de evaluare utilizata cu ocazia întocmirii raportului de reevaluare din 31.12.2013 nu respectau prevederile Ordinului nr. 3055/2009 și ale Ordinului nr. 1802/2014 - pentru aprobarea reglementarilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale si situațiile financiare anuale consolidate. Prin prisma reglementarilor contabile susmenționate, este nefondata constatarea instanței de fond in sensul ca aceste dispoziții legale sunt lipsite de relevanta in determinarea impozitului pe clădiri, deoarece reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor clădirilor din patrimoniului sau in mod simulat, așa cum in mod imperativ este prevăzut in reglementările contabile conforme cu directivele europene-art. 110 pct. 2-4. Ca urmare, Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 nu putea fi luat in considerare, deoarece a fost întocmit cu încălcarea reglementarilor in vigoare, neefectuându-se reevaluarea simulată pentru toate imobilele, ci doar pentru o parte din acestea. Aceasta împrejurare este susținută si de cele 2 declarații suplimentare depuse în completarea primei declarații după eliminarea neconcordanțelor cu privire la imobilele declarate de către reclamanta pentru a fi supuse impozitării. Totodată, instanța de fond a ignorat faptul ca prin Raportul de evaluare din 31.12.2013, reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor elementelor din patrimoniul său (un număr de 11 clădiri industriale supuse impozitării) și nici nu a motivat argumentat de ce a înlăturat susținerile sale in sensul ca Raportul de reevaluare din 2013 este incomplet, respectiv ca acesta nu cuprinde reevaluarea tuturor construcțiilor reclamantei. Pe de alta parte, in contextul in care s-a dovedit existenta in patrimoniul reclamantei a unor clădiri care nu au fost cuprinse in Raportul de reevaluare din anul 2013, instanța de fond a refuzat in mod nejustificat sa constate incorectitudinea raportului întocmit de reclamanta raportat la obligația acesteia de a menționa in cuprinsul raportului inclusiv construcțiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea ca acestea nu pot fi evaluate, cauza si motivele pentru care se apreciază ca nu ar putea fi evaluate. Sub acest aspect, Primăria Comunei Florești a învederat instanței de fond si totodată a dovedit prin însuși conținutul Raportului de inspecție fiscala si care a fost ignorat de instanța de fond existenta unor diferențe între situația faptică si cea scriptica. Astfel, pentru clădirile C91, C27 si C63 a fost emisa autorizație de demolare nr. x/29.12.2010 valabila 12 luni, iar la solicitarea reclamantei acestea au fost scoase din evidentele contabile începând cu data de 20.01.2011, societatea înștiințând recurentele ca acestea au fost demolate în ianuarie 2011; in realitate la data controlului (martie 2014) efectuat de persoanele împuternicite din cadrul aparatului de lucru al primarului, s-a constatat ca respectivele construcții nu erau demolate, astfel încât s-a procedat la reînscrierea acestora in evidentele fiscale începând cu data de 01.02.2011. De altfel, reclamanta nu a dovedit o situație contrara, respectiv ca ar fi procedat la demolarea acestor construcții, deoarece nu a prezentat procese-verbale de recepție a lucrărilor de demolare si care ar fi trebuit sa fie întocmite in vederea scoaterii din evidentele fiscale, rezumându-se la a depune două declarații suplimentare cu privire la imobilele supuse impozitării. Instanța de fond nu a analizat susținerile sale referitoare la existenta in patrimoniul reclamantei a unei rampe de descărcare pentru care a fost emisa autorizație de construcție nr. x/02.07.2012 cu valabilitate 12 luni si pentru care reclamanta nu a depus declarație fiscala de impunere si nici nu a achitat impozit. Totodată, construcția respectiva nu a făcut obiect al Raportului de reevaluare din anul 2013, aspect ignorat in totalitate de către judecătorul fondului. Este de observat faptul ca raportul de expertiza efectuat in cauza este viciat, deoarece nu certifica ca raportul de reevaluare a fost întocmit in mod corect, expertul arătând ca nu intra in atribuțiile sale sa indice daca evaluatorul a întocmit corect sau nu evaluarea. Ca urmare, Comuna Florești prin Primar, fata de incorectitudinea Raportului de reevaluare prezentat de reclamanta, a calculat si stabilit in mod corect impozitul pe clădiri de 2.423.105 RON în conformitate cu dispozițiile art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de cele două autorități publice pârâte, intimata - reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și obligarea recurentelor - pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: 4.1. Inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la competența primei instanțe Recurentele susțin că instanța de fond ar fi respins în mod greșit excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București (instanța în raza căreia se află sediul intimatei-reclamante). Motivul de recurs este inadmisibil, nefiind unul din motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ., unde, la punctul 3, se prevede doar necompetența de ordine publică. Or, critica recurentelor se referă la competența teritorială a primei instanțe, care, potrivit art. 129 C. proc. civ., nu este de ordine publică. Astfel, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu instituie o competență teritorială exclusivă a unei anumite instanțe, ci o competența teritorială alternativă, reclamantul având dreptul de alege între instanța de la sediul său și instanța de la sediul pârâtului. 4.2. Netemeinicia motivului de recurs referitor la pretinsa neaplicare a prevederilor Ordinului nr. 3055/2009 și ale Ordinului nr. 1802/2014 Se susține de către recurente că aceste prevederi legale nu ar fi fost aplicate, cu ocazia întocmirii raportului de reevaluare a clădirilor la data de 31.12.2013, întrucât la acel moment nu s-ar fi realizat o reevaluare simultană a tuturor construcțiilor sale. Motivul de recurs este neîntemeiat în primul rând pentru că unul din ordinele invocate a intrat în vigoare în 2014, ulterior întocmirii raportului de reevaluare la 31.12.2013. În al doilea rând, așa cum corect a reținut instanța de fond, aceste prevederi legale sunt nerelevante în cauză, întrucât, pe de o parte, au fost invocate pentru prima dată pe parcursul soluționării acțiunii în primă instanță (prin obiecțiunile formulate de Primărie la raportul de expertiză fiscală), și nu prin decizia de soluționare a contestației fiscale, iar pe de altă parte, pentru că aceste dispoziții vizează modalitatea de reflectare a valorii activelor în situațiile financiare ale persoanei juridice și nu influențează modul de calcul al impozitului pe clădiri, care este datorat individual, pe fiecare clădire, și nu pe grupe de imobilizări corporale. În același sens sunt și concluziile expertului judiciar desemnat de prima instanță pentru efectuarea expertizei, concluzii redate în finalul sentinței atacate de recurentele-pârâte. În al treilea rând, în realitate, cele 10 construcții cu privire la care recurentele menționează că ar fi omise de la reevaluare fie nu existau fizic, pe teren, la data de 31.12.2013, fie fuseseră declarate în mod corespunzător, societatea achitând impozitul datorat. Stadiul construcțiilor a fost constatat în mod definitiv în cadrul procesului care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1917/29.06.2015 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin respingerea recursului Primăriei, prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017 a înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin sentința civilă nr. 1917/29.06.2015 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea reclamantei și au fost anulate chiar actele administrative emise în cadrul controlului pe teren efectuat de Primăria Florești în vederea identificării construcțiilor, acte de control la care recurentele fac referire în cuprinsul recursului din prezentul dosar. Prin urmare, situația-premisă invocată de recurente în susținerea acestui motiv de recurs nu este cea arătată de acestea, fiind infirmată de hotărârea judecătorească definitivă menționată mai sus. Dar, chiar dacă aceste construcții ar fi existat, reevaluarea lor în vederea plății impozitului pe clădiri se poate face și separat, astfel că în niciun caz nu ar fi putut invalida raportul de reevaluare a celorlalte clădiri la data de 31.12.2013.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta COMUNA FLORESTI prin Primar a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată. În motivarea răspunsului, s-au arătat următoarele: Este neîntemeiată susținerea intimatei în sensul inadmisibilității motivului de recurs referitor la competenta primei instanțe, fiind reiterate argumentele cu privire la temeinicia excepției. Este neîntemeiată susținerea intimatei că în speța nu sunt incidente prevederile Ordinului nr. 3055/2009 și nr. 1802/2014pentru aprobarea reglementarilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și consolidate. Modul de calcul al valorii construcțiilor intimatei si metoda de evaluare utilizata cu ocazia întocmirii raportului de evaluare din data de 31.12.2013 nu respecta legislația în vigoare la momentul întocmirii sale si nici nu cuprinde evaluarea tuturor imobilelor aflate în patrimoniul intimatei si care sunt supuse impozitării. În ceea ce privește legislația în vigoare, a invocat prevederile Ordinului nr. 3055/2009, care în mod evident sunt incidente în cauza, având în vedere ca acestea reprezintă reglementari contabile conforme cu directivele europene având relevanta in determinarea impozitului pe clădiri. Raportul de evaluare din data de 31.12.2013 nu putea fi luat în considerație decât în măsura în care ar fi fost întocmit cu respectarea reglementarilor sus-menționate. Or, raportul de evaluare întocmit de intimata nu respecta prevederile în vigoare în concret nu s-a făcut o evaluare simultană pentru toate imobilele ci numai pentru o parte a acestora, încălcându-se astfel dispozițiile imperative prevăzute de reglementările contabile - Ordinul nr. 3055/2009. Ca urmare, este nefondată susținerea intimatei că prevederile Ordinului nr. 3055/2009 nu au relevant în cauza respectiv ca nu ar influenta modul de calcul al impozitului pe clădiri. Prin raportul de evaluare din data de 31.12.2013, nu au fost reevaluate toate elementele din patrimonial intimatei (11 clădiri) fiind dovedita existenta în patrimoniul intimatei a unor clădiri care nu sunt cuprinse in raport. Raportul de evaluare din 2013 nu cuprinde nici o mențiune cu privire la clădirile a căror evaluare nu s-ar fi putut efectua respectiv a cauzelor si motivelor pentru care se apreciază ca nu ar putea fi evaluate.

Procedura de soluționare a recursului 6.1. Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 17 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În cauză, au mai fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat primul termen de judecată a recursului, la data de 17 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. 6.2. Intervenirea suspendării de drept a cauzei Ca urmare dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României privind instituirea stării de urgență nr. 195 din 16 martie 2020, prin care s-a suspendat de plin drept judecarea proceselor civile pe durata stării de urgență instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, cu excepția celor de urgență deosebită, stabilite de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și ca urmare a emiterii Ordinului nr. 71 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu modificările și completările ulterioare, și corelației acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție completat și consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgență deosebită in care a continuat activitatea de judecată, prezenta cauză a fost suspendată de drept la data de 17 martie 2020. In raport de dispozițiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecății la data de 29 iunie 2020.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 7.1. Situația de fapt reținută de prima instanță În data de 16.01.2014, deci înainte de depunerea și expirarea termenului de depunere a declarației de reevaluare de către reclamantă (31.01.2014), pârâta a emis înștiințarea de plată nr. x, pentru suma totală de 2.830.995 RON, reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2014. În data de 31.01.2014, reclamanta a depus la pârâta Primăria com. Florești declarația privind reevaluarea construcțiilor industriale deținute de A. la punctul de lucru din comuna Florești, jud. Prahova, ca urmare a reevaluării, la 31.12.2013. În 18, respectiv 28 martie 2014, reclamanta a depus din nou declarații privind reevaluarea, datorită unor erori strecurate în declarația din 31.01.2014, declarația din 28 martie 2014 fiind întocmită în conformitate cu Raportul de evaluare privind construcțiile industriale deținute de Societate la punctul de lucru din Florești, realizat de către un auditor independent, cu respectarea cerințelor, a standardelor de evaluare și a normelor metodologice de lucru recomandate de ANEVAR. Prin această din urmă declarație, din data de 28 martie 2014, societatea a reevaluat clădirile la data de 31.12.2013, la suma de 35.689.876,37 RON, la această sumă achitând integral impozitul datorat, anume 642.418 RON, sumă achitată în două tranșe, după cum urmează: prima tranșă, în valoare de 200.000 RON a fost achitată în avans, la data de 17.12.2013 și suma de 442.418 RON a fost achitată la data de 31 martie 2014. În considerarea acestor declarații, pârâta a întocmit Raportul de analiză nr. x/06.05.2014, urmare a căruia a decis să nu ia în considerare raportul de evaluare, pe care l-a considerat "defectuos, cu consecințe de prejudiciere în mod grav a autorității locale". În cuprinsul acestui raport de analiză se arată următoarele motive pentru care autoritatea pârâtă a decis nesocotirea raportului de evaluare: - "în plină criză economică, s-a întocmit raportul de evaluare la 31.12.2010 cu valoarea de 77.116.268 RON, iar la sfârșitul anului 2013 criza economică era depășită de aproape un an și clădirile S.C. A. S.A. ce făceau obiectul impunerii nu puteau să scadă cu mai puțin de 50%, respectiv suma de 35.689.876,37 RON". - "Cu atât mai mult cu cât în perioada 2010-2013 s-au efectuat lucrări de construire, modernizare, consolidare etc. în valoare de 5.546.303,46 RON, iar raportul de la sfârșitul anului 2013 evidențiază o valoare diminuată cu mai mult de 50%. Practic aceasta semnifică că societatea nu ia în considerare propriile sume investite într-un cuantum considerabil. Deși s-au efectuat numeroase modernizări, societatea consideră că valoarea întregului patrimoniu se diminuează cu mai mult de jumătate". - "Valoarea impozabilă care stă la baza stabilirii impozitului datorat se identifică cu valoarea justă a clădirii, stabilită prin raportul de reevaluare, cu condiția ca, la determinarea acesteia, să se țină cont de toate elementele prevăzute de legea fiscală"; - "Raportul de evaluare nu distinge corect în acord cu prevederile O.U.G. nr. 102/2013 în privința construcțiilor supuse impozitării pe plan local și construcțiilor supuse impozitării către stat". În baza acestui Raport de analiză, pârâta a emis Înștiințarea de plată nr. x/15.05.2014, considerând că impozitul rămas de plată în anul 2014 este în cuantum de 2.423.105 RON, rezultat după scăderea plăților efectuate anterior aferent acestui an. Prin Decizia nr. 8167/03.07.2014, Primăria com. Florești a respins ca neîntemeiată contestația administrativă formulată de reclamantă, reiterând considerentele expuse în Raportul de analiză. 7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentele-pârâte și a apărărilor formulate de intimata-reclamantă 7.2.1. Motivul de recurs referitor la greșita respingere a excepției necompetenței teritoriale, excepție invocată de Primăria Comunei Florești prin întâmpinarea formulată in cauză în fața primei instanțe. Deși recurentele nu au indicat, acest motiv de recurs se încadrează în prev. art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. În ceea ce privește inadmisibilitatea acestui motiv de casare, Înalta Curte reține că în materia contenciosului administrativ, competența teritorială este una absolută, iar nu relativă. Această concluzie rezultă din coroborarea prev. art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., potrivit cărora necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, cu prev. art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă". Ca urmare, din combinarea celor două texte de lege, prin interpretarea per a contrario a art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., se desprinde concluzia confrom căreia competența teritorială aparține unei anumite instanțe, fără posibilitatea pentru părți de a stabili o altă instanță (cu alte cuvinte, competența teritorială este exclusivă), în următoarele situații: - în cazul litigiilor privitoare la bunuri, atunci când legea prevede competența teritorială exclusivă a unei anumite instanțe; - în cazul pricinilor referitoare la persoane; - în cazul altor litigii privitoare la drepturi de care părțile nu pot dispune. Per a contrario, ori de câte ori este vorba de o pricină care nu se referă la bunuri sau la drepturi de care părțile pot să dispună ori există un text legal care prevede expres competența exclusivă, normele care stabilesc instanța competentă din punct de vedere teritorial sunt de ordine public, deci competența teritorială este absolută. Cauza de față având ca obiect un litigiu fiscal, se încadrează la categoria litgiilor privitoare la drepturi de care părțile nu pot dispune, astfel că norma de competență teritorială din art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, deși alternativă, instituia o competență teritorială exclusivă la oricare dintre cele două instanțe avute în vedere de text; simplul fapt că este o competență alternativă nu exclude caracterul exclusiv al acesteia, la fiecare din cele două instanțe avute în vedere de text. Ca urmare, nu se poate reține inadmisibilitatea acestui motiv de recurs. Pe fondul acestui motiv de recurs, se constată că prima instanță a respins această excepție prin încheierea de ședință de la data de 17 iunie 2015, cu motivarea că textul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (în forma în vigoare la acea dată) instituia o competență teritorială alternativă, reclamantul având alegerea între instanțele deopotrivă competente. În speță, reclamantul a ales instanța de la sediul său, iar nu instanța de la sediul pârâtelor. Este adevărat că teza a II-a a alin. (3) al art. 10 din lege prevede faptul că, atunci când reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale; însă, nu poate fi aplicat raționamentul per a contrario pentru a se înțelege că atunci când reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul său, s-ar putea invoca excepția necompetenței teritoriale (raționament pe care îl face recurenta), deoarece s-ar ajunge la lipsirea de conținut a primei teze a art. 10 alin. (3) din lege, care instituie competența alternativă. Ca urmare, teza a II-a a art. 10 alin. (3) din lege este un exemplu de prevedere legală neclară și superfluă; neclară, din cauza riscului ca interpretarea ei per a contrario să ducă la concluzia că excepția necompetenței teritoriale ar putea fi invocată dacă reclamantul a optat pentru instanța în a cărei rază își are domiciliul; superfluă, pentru că fiind vorba despre o competență alternativă, oricum nu s-ar putea invoca excepția de necompetență dacă a fost învestită una dintre cele două instanțe prevăzute alternativ. Ca urmare, acest motiv de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., este nefondat. 7.2.2. Motivele de recurs privind fondul cauzei, încadrate în prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurentele au invocat faptul că sentința nu a răspuns unor argumente ale sale și nu a reținut din probele administrate concluziile corecte. Deși recurentele nu au indicat, acest motiv de recurs se încadrează în prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurente pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. 7.2.3. În ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurentele au invocat greșita aplicare a legii de către prima instanță, arătând că Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 prezentat de reclamanta in vederea determinării impozitului pe clădiri nu putea fi luat în considerare de către pârâte, refuzul acestora fiind justificat. În justificarea acestui refuz, pârâtele au invocat două motive: pe de o parte, raportul nu respecta legislația în vigoare la momentul întocmirii sale; pe de altă parte, raportul nu cuprindea evaluarea tuturor imobilelor aflate in patrimoniul reclamantei si care sunt supuse impozitării. În ceea ce privește motivul de refuz referitor la nerespectarea legislației, recurentele au invocat faptul că modul de calcul al valorii construcțiilor reclamantei si metoda de evaluare utilizata cu ocazia întocmirii raportului de reevaluare din 31.12.2013 nu respectau prevederile Ordinului nr. 3055/2009 și ale Ordinului nr. 1802/2014. Conform Ordinului nr. 3055/2009 și Ordinului nr. 1802/2014 pentru aprobarea reglementarilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale si situațiile financiare anuale consolidate: "elementele dintr-o categorie de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectiva si raportarea in situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri si valori calculate la date diferite. Daca un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din categoria din care face parte trebuie reevaluate. In cazul in care se efectuează reevaluarea imobilizărilor corporale, diferența dintre valoarea rezultata in urma evaluării pe baza costului de achiziție sau a costului de producție si valoarea rezultata în urma reevaluării trebuie prezentata in bilanț la rezerva din reevaluare, ca un sub-element distinct in "capital si rezerve". Recurentele au susținut că Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 nu putea fi luat in considerare, deoarece a fost întocmit cu încălcarea reglementarilor in vigoare, neefectuându-se reevaluarea simultană pentru toate imobilele, ci doar pentru o parte din acestea. Aceasta împrejurare este susținută si de cele 2 declarații suplimentare depuse în completarea primei declarații după eliminarea neconcordanțelor cu privire la imobilele declarate de către reclamanta pentru a fi supuse impozitării. Au mai susținut că reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor elementelor din patrimoniul său (un număr de 11 clădiri industriale supuse impozitării); clădirile C91, C27 si C63 nu au fost demolate, așa că trebuiau evaluate; instanța nu a analizat susținerile sale referitoare la existenta in patrimoniul reclamantei a unei rampe de descărcare pentru care a fost emisa autorizație de construcție nr. x/02.07.2012 cu valabilitate 12 luni si pentru care reclamanta nu a depus declarație fiscal de impunere si nici nu a achitat impozit. În ceea ce privește susținerile că raportul de evaluare depus de reclamantă nu respectă prevederile Ordinului nr. 1802/2014 din 29 decembrie 2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, Înalta Curte constată că acest ordin este ulterior datei la care a fost depus raportul de evaluare (31.01.2014) și datei avute în vedere la reevaluare, respectiv 31.12.2013. ca urmare, nu se poate imputa reclamantei nerespectarea unui ordin care nu exista la data emiterii raportului de evaluare. În ceea ce privește invocarea nerespectării Ordinului nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în esență se impută reclamantei neefectuarea evaluării simultane pentru toate construcțiile aflate în patrimoniul său. Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere, conform prev. art. 435 din C. proc. civ., aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosa nr. x/2014. Prin această decizie, a fost menținută soluția primei instanțe, prin care au fost anulate Decizia nr. 8166/03.07.2014 de soluționare a contestației administrative, Raportul de inspecție fiscală nr. x/11.04.2014 în ceea ce privește constatările echipei de control de la punctele 3, 4, 5 și 7, Înștiințarea de plată nr. x/25.04.2014 pentru suma totală de 1.118.483 RON reprezentând impozit pe clădiri suplimentar și accesorii. De asemenea, a fost obligată pârâta Comuna Florești, prin primar, la recalcularea sumei impuse pentru construcția C91 - nr. inventar x și C91 - nr. inventar x, luând în calcul, ca dată de demolare a construcțiilor, data începerii demolării și anume data de 04.09.2012 pentru nr. inventar x și data de 21.08.2012 pentru nr. inventar x. De asemenea, a obligat pârâta Comuna Florești, prin primar, la recalcularea impozitului luând în calcul ca dată de demolare a construcției C27 data de 12.12.2011 și a obligat pârâta Comuna Florești, prin primar, la recalcularea impozitului luând în calcul ca dată de demolare a construcției C63 data de 24.09.2012 (data începerii demolării construcției). În cadrul acestui proces, organul de control susținuse că obiectivul C27 ar fi fost desființat "relativ curând (aproximativ 6 luni)", în afara valabilității autorizației de desființare nr. x/29.12.2010 (valabilă până la data de 29.12.2011), astfel că organele de control au procedat la reînscrierea acestei construcții în evidențele fiscale începând cu data de 01.02.2011 până la data de 30.09.2013 și, pe cale de consecință, au stabilit un impozit suplimentar de 1.816 RON, pentru care au fost calculate și accesorii în valoare totală de 731 RON, conform înștiințării de plată. Cu privire la obiectivul C63, organele de control au susținut că pe harta x construcția ar apărea nedesființată, ceea ce, în opinia organelor de control, ar însemna că această construcție ar fi fost desființată "relativ curând (aproximativ 6 luni)", în afara valabilității autorizației de desființare nr. x/29.12.2070 (valabilă până la data de 29.12.2011). Organele de control au procedat la reînscrierea acestei construcții în evidențele fiscale începând cu data de 01.02.2011 până la data de 30.09.2013 și, pe cale de consecință, au stabilit un impozit suplimentar de 717.886 RON, pentru care au fost calculate și accesorii în valoare totală de 289.076 RON, conform înștiințării de plată. În sfârșit, cu privire la obiectivul C91 cu trei numere de inventar s-a reținut că, deși A. a obținut autorizația de desființare nr. x/29.12.2010 (valabilă până la data de 29.12.2011), în teren, organele de control au constatat că această construcție ar exista încă, motiv pentru care au procedat la reînscrierea acestei construcții în evidențele fiscale, începând cu data de 01.02.2011, stabilind, pe cale de consecință, un impozit suplimentar și accesorii în valoare de 117.679 RON. Cu privire la rampa de descărcare modernizată pentru care a fost eliberată autorizația de construire nr. x/02.07.2012 cu valabilitate de 24 de luni, pentru care nu a fost întocmit proces-verbal de recepție a lucrărilor de modernizare, organele de control au constatat că aceasta era folosită la data controlului și au stabilit în sarcina A. obligația de a depune "cât mai urgent" declarația fiscală de impunere deoarece, potrivit art. 253 alin. (8) Codul fiscal, impozitul pe clădiri se aplică, inter alia, pentru orice clădire aflată în funcțiune, deținută de o persoană juridică. Astfel, prin decizia definitivă amintită, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că obiectivele C27 și C63 au fost demolate în interiorul termenului stabilit de autorizațiile de desființare, astfel încât nu mai existau la data cotnrolului efectuate de pârâte. Același lucru s-a constatat și cu privire la construcțiile C91 nr inventar x și C91 nr. inventar x, iar în ceea ce privește rampa modernizată, se reține că este legală concluzia primei instanțe potrivit căreia aceasta a fost declarată la Primăria Florești în vederea achitării impozitului în termenul legal. Astfel, respectiva rampă a fost modernizată și pusă în funcțiune din ianuarie 2013, fiind declarată la primărie în scopul de a plăti impozit începând cu februarie 2013. Deci, rampa a fost impozitată începând cu luna februarie 2013, în baza declarației depuse de societate. Or, se constată că prin cererea de recurs de față, recurentele reiterează susținerile referitoare la clădirile C91, C27 si C63 și la faptul că respectivele construcții nu ar fi fost demolate în termenul legal, astfel încât în mod corect s-a procedat la reînscrierea acestora in evidentele fiscale începând cu data de 01.02.2011. Or, atâta timp cât acest aspect a fost soluționat cu putere de lucru jduecat prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosa nr. x/2014, nu mai poate fi repus în discuție între părțile litigante, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. În același sens se va răspunde și motivului de recurs prin care recurentele invoca faptul că instanța de fond nu a analizat susținerile sale referitoare la existenta in patrimoniul reclamantei a unei rampe de descărcare pentru care a fost emisa autorizație de construcție nr. x/02.07.2012 cu valabilitate 12 luni si pentru care reclamanta nu a depus declarație fiscala de impunere si nici nu a achitat impozit. După cum s-a observat, prin litigiul anterior, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că rampa a fost impozitată în mod corect începând cu luna februarie 2013, în baza declarației depuse de societate. Pe de altă parte, Înalta Curte reține justețea constatărilor primei instanțe, în sensul că este lipsită de relevanță fiscală împrejurarea dacă toate celelalte imobilizări corporale din aceeași grupă, adică dacă toate clădirile din patrimoniul reclamantei, au fost sau nu, la rândul lor, reevaluate cu același prilej. Impozitul se datorează pe clădiri, individual, iar nu pe grupe de imobilizări corporale, astfel că nu prezintă nicio relevanță fiscală, adică pentru determinarea impozitului pe clădiri din Florești, faptul că nu au fost reevaluate la aceeași dată și clădirile reclamantei dintr-o altă localitate, de pildă. Expertul judiciar a realizat la rândul său, cu privire la acest aspect, abordarea problemei în discuție din perspectiva contabilă, arătând că, din punct de vedere al raționamentului profesional, trebuie făcută distincție între cerințele legale prevăzute de legislația contabilă și cerințele prevăzute de legislația fiscală, având în vedere scopurile urmărite de aceste legi. Pentru toate aceste argumente, se constată caracterul nefondat și al motivului de recurs încadrat în prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 7.3. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3,6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., față de culpa procesuală a recurentelor, vor fi obligate acestea la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. sub aspectul cuantumului concret al acestor cheltuieli raportat la volumul de muncă și complexitatea medie a cauzei de față, cheltuieli dovedite prin factura nr. x din 29.11.2017 emisă de B. și prin extrasul de cont din 1.10.2018 .