ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3203/2023

Ședința publică din data de 13 iunie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.10.2015, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Comuna Florești, prin Primar, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a formulat acțiune în anulare solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună:

a) Anularea Deciziei nr. 3336/10.04.2015 emise de Comuna Florești cu privire la soluționarea contestației promovate de A., cu consecința anulării înștiințării de plată nr. x/09.02.2015 prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 3.162.769 RON cu titlu de impozit pe clădiri;

b) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.252.471 RON, formată din suma de 1.181.571 RON - debit principal și suma de 70.900 RON - majorări de întârziere, reprezentând diferența dintre impozitul achitat de reclamantă ca urmare a emiterii înștiințării de plată și impozitul pe clădirile de la punctul de lucru al Societății din Florești datorat în mod real pentru primul semestru al anului 2015, în cuantum de 381.885 RON;

c) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dovezilor ce vor fi depuse la dosar, pentru următoarele motive:

Reclamanta a arătat că, în vederea stabilirii impozitului datorat de către A. pentru clădirile deținute la punctul de lucru din comuna Florești, jud. Prahova, Societatea este obligată, potrivit prevederilor Codul fiscal, ca la fiecare 3 ani de zile să procedeze la reevaluarea construcțiilor industriale deținute.

Prin sentința civilă nr. 118 din 31 martie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite în parte cererile conexate formulate de reclamanta A. S.A. cu sediul procesual ales la B. în București, în contradictoriu cu pârâta Comuna Florești prin primar cu sediul în comuna Florești, județ Prahova.

Anulează decizia nr. 3336/10.04.2015 de soluționare a contestației administrative, înștiințarea de plată nr. x/09.02.2015, decizia nr. 380/13.01.2016 de soluționare a contestației și decizia de impunere nr. x/09.02.2015 emise de Comuna Florești.

Respinge, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 700 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, iar suma de 19.295,56 RON onorariu avocațial aferent etapei de judecată.".

Împotriva sentinței civile nr. 118 din 31 martie 2021a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâta Comuna Florești prin Primar.

În motivarea căii de atac recurenta reclamantă A. S.A. a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii cererii de restituire a sumei de 1.252.471 RON (din care 1.181.571 RON debit principal, iar 70.900 RON penalități), achitată în mod nedatorat cu titlu de impozit pe clădiri aferent semestrului I 2015 și respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente facturii nr. x/23/06.2015 în cuantum de 8338,38 RON.

Arată recurenta că instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de restituire a sumei, însă motivarea nu reprezintă o analiză a temeiniciei cererii, ci a admisibilității acesteia. Astfel, constatând că A. nu ar avea deschisă calea acțiunii în instanță pentru restituirea sumei, instanța de fond nu a respins cererea ca inadmisibilă.

Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1899/2004, invocat de instanță și care reglementează procedura specială de urmat pentru restituirea unor sume de la buget, nu se aplică în cazul obligațiilor fiscale constând în impozit pe clădiri, ci numai obligațiilor fiscale administrate de organele fiscale centrale.

Așadar, neurmarea procedurii instituite de Ordinul nr. 1899/2004 nu poate conduce la respingerea cererii ca fiind inadmisibilă, deoarece această procedură este aplicabilă doar sumelor virate la bugetul de stat, nu și celor virate la bugetele locale, cum este cazul situației deduse judecății în prezenta cauză. Soluția primei instanțe este deci rezultatul unei aplicări greșite a unor dispoziții de drept material.

Aplicabilitatea Ordinului nr. 1899/2004 nu exclude dispunerea de către instanța de judecată a măsurii de restituire a sumelor încasate în baza actelor administrative anulate.

Raportat la dispozițiile art. 112 din Cod procedură pentru aplicarea procedurii de restituire este nevoie ca societatea să prezinte organului fiscal hotărârea instanței de judecată.

Este astfel necesar ca instanța de control judiciar să intervină cu o interpretare și aplicare corectă a legii prin care să stabilească faptul că procedura de restituire prevăzută fie de Ordinul nr. 1899/2004, fie de art. 168 din Codul de procedură fiscală nu reprezintă o procedură specială care împiedică instanța judecată să se pronunțe asupra unei cereri de restituire a sumelor plătite în baza actelor administrativ fiscale anulate, ci reprezintă o procedură ulterioară etapei judiciare, în cadrul căreia contribuabilul poate folosi în cadrul documentației justificative chiar hotărârea judecătorească ce dispune restituirea sumelor.

Prima instanță a reținut că nu ar exista temei legal pentru a se pronunța direct asupra solicitării de restituire a sumei, dar nu a avut în vedere aplicabilitatea art. 8 si 18 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a reținut ca ultim motiv al soluției criticate dispozițiile art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora pot fi supuse cenzurii instanței deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă. Această prevedere legală nu justifică respingerea cererii de restituire a sumei achitate în baz actului administrativ fiscal anulat.

Simplul fapt că recuperarea efectivă presupune apoi o procedură administrativă în fața organului fiscal emitent, în cadrul căreia se ia act de compensarea de drept a unor eventuale creanțe reciproce potrivit art. 167 si 168 Codul de procedură fiscală, nu înseamnă că instanța nu ar putea analiza cererea de restituire formulată în fața sa odată cu cererea de anulare a actului administrativ.

Procedura de restituire administrativă (în baza Ordinului 1899/2004 sau a art. 168 Codul de procedură fiscală) nu reprezintă o normă specială care derogă de la cea generală (Legea nr. 554/2004).

De asemenea, prima instanță a respins ca neîntemeiată solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial aferent etapei procedurii contestației administrative, cu motivarea că această sumă nu poate fi inclusă în categoria cheltuielilor de judecată, întrucât nu au fost efectuate în cursul judecății.

Potrivit art. 451 C. proc. civ., " ... cheltuielile de judecată constau în . . . . . . . . . . . onorariile avocaților, ..., precum și în orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului."

Onorariul avocațial aferent etapei contestației administrative este o astfel de cheltuială necesară, atât timp cât etapa administrativă este obligatorie.

În motivarea căii de atac recurenta pârâtă Comuna Florești prin Primar a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinței recurate si trimiterea caztei spre rejudecare.

Referitor la expertiza contabilă realizată în cadrul dosarului nr. x/2014 și caștigată cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, arată recurenta, că nu poate fi caștigată prezentei cauze de vreme ce nu s-a realizat anterior o expertiză evaluatorie pentru a stabili cu exactitate valoarea bunurilor imobile supuse impozitării.

Mai mult decât atât, raportul de reevaluare întocmit la 31.12.2013, chiar dacă a fost întocmit de un expert evaluator ANEVAR astfel cum s-a reținut în cadrul dosarului nr. x/2014, acesta echivalează cu o veritabilă expertiză extrajudiciară ce nu a fost încuviințată de către instanța de judecată, aspect care nu poate fi avut în vedere în soluționarea prezentei pricini.

Practic, prima instanță a soluționat prezenta cauză în baza unei expertize extrajudiciare realizată într-un alt dosar, aspect care contravine dispozițiilor prevăzute în C. proc. civ.

Totodată, în cadrul raportului de evaluare efectuat în anul 2010, intimata a evaluat imobilele proprietatea sa la valoare de 77.116.267 RON.

Cu toate acestea, în anul 2013, intimata a evaluat imobilele proprietatea sa la suma de 35.689.876,37 RON, cu mai puțin de jumătate decât valoarea estimată cu 3 ani în urmă, în condițiile în care intimata a învestit în construcții, modernizarea și consolidarea imobilelor suma totală de 5.546.303,46 RON.

Astfel, urmare a investițiilor făcute, este inimaginabil cum valoarea imobilelor a scăzut, de vreme ce acelor imobile a fost adus un plus de valoare prin modernizarea efectuată.

Pe de altă parte, raportul de reevaluare efectuat de intimată la data de 31.12.2013 cuprinde mai multe inadvertențe învederate în cuprinsul întampinării în fața primei instanțe:

- un număr de 10 construcții care sunt înregistrate în evidențele fiscale nu se regăsesc în raportul de reevaluare din data de 31.12.2013, scopul fiind, fără echivoc, eludarea dispozițiilor legale în vederea plății unui impozit mai scăzut;

- alte clădiri, deși au fost scoase din evidențele fiscale urmare a obținerii autorizației de desființare, au fost constatate în urma verificărilor pe teren, acestea existand, însă nefiind incluse în raportul de reevaluare din 31.12.2013;

- în raportul de reevaluare din 31.12.2013, nu s-au avut în vedere toate accesoriile care constituie parte a unei instalații funcționale a unei clădiri, ceea ce contravine art. 253 din H.G. nr. 44 pentru aprobarea Normelor Metodologie de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Așadar, toate aceste inadvertențe constatate în raportul de reevaluare efectuat de către intimată au condus la suspiciuni rezonabile în ceea ce privește corecta evaluare efectuată, astfel că se justifică ca raportul de evaluare să nu fie avut în vedere de către instanța de judecată în pronunțarea unei hotărari.

Tocmai din acest punct de vedere, subscrisa am solicitat evaluarea imobilelor prin intermediul unei expertize judiciare evaluatorii care să determine, în concret, valoarea impozabilă a imobilelor proprietarea intimatei, iar nu doar în baza unei expertize contabile realizate în temeiul raportului de reevaluare din 31.12.2013 efecuat de către intimată care conține neregulile grave.

Mai mult decat atat, valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea intimatei, astfel cum prevăd dispozițiile fiscale, însă cu includerea și a investițiilor efectuate de către intimată în sumă totală de 5.546.303,46 RON.

Așadar, de vreme ce raportul de reevaluare întocmit arbitrar de către intimată a cuprins numeroase inadvertențe, subscrisa nu a putut luat în considerare concluziile acestuia, singura soluție echitabilă fiind realizarea unei alte evaluări asupra imobilelor proprietatea intimatei.

Referitor la cenzurarea onorariului intimatei din prima faza procesuală arată recurenta acestea sunt disproporționate în raport de complexitatea cauzei și de muncă efectiv depusă în cadrul dosarului.

Astfel, dosarul a fost soluționat cu putere de lucru judecat în baza dosarului nr. x/2014, motiv pentru care, în prezentul dosar, nu au fost administrate alte probe, nu au fost ridicate chestiuni noi și, deci, complexitatea cauzei a fost una redusă, iar munca efectiv depusă a fost pe măsură.

În acest sens, nu poate fi justificat onorariul avocațial în cuantum de 19.295,56 RON pentru prima etapă de judecată de vreme ce dosarul a fost soluționat doar în baza dosarului nr. x/2014, fără alte chestiuni suplimentare.

Examinând hotărârile atacate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Procedând la o verificare a susținerilor recurentei reclamanta A. S.A. din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

În concret, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că pentru restituirea sumelor și acordarea dobânzilor există o procedură specială, adoptată prin OMFP nr. 1899/2004 iar restituirea se face de organul fiscal, în conformitate cu dispozițiile art. 168 din Lega nr. 207/2015. De asemenea, este judicioasă interpretarea potrivit căreia textul menționat prevede pe de o parte faptul că cererea de restituire se adresează organului fiscal iar nu instanței de judecată, iar pe de altă parte că pentru formularea acesteia este necesară existența unei hotărâri definitive prin care să se fi anulat titlul de creanță, nașterea dreptului reclamantei în formularea unei astfel de cerere aflându-se sub condiția suspensivă a anulării definitive a deciziei de impunere.

Corect s-a reținut astfel că nu ia naștere în patrimoniul reclamantei un drept de restituire a sumelor achitate în baza Deciziei de impunere decât după constatarea, prin hotărâre definitivă, a nelegalității impunerii acestora, această constatare definitivă a caracterului nedatorat al plății reprezentând astfel cauza juridică a cererii de restituire.

În acest sens, sunt aplicabile prevederile Ordinului nr. 1899/2004, de aprobare a Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, care la pct. 2 și 3 prevăd că:

"2. Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, denumit în continuare organul fiscal competent.

Prin raportare la aceste prevederi legale, Înalta Curte va observa așadar că legea nu recunoaște la momentul contestării deciziei de impunere un drept al contribuabilului de a solicita restituirea sumelor achitate, nașterea acestui drept fiind condiționată de anularea definitivă a deciziei de impunere și de parcurgerea procedurii prealabile obligatorii.

Reclamanta a invocat principiul restitutio in integrum care impune ca în ipoteza anulării actului administrativ fiscal părțile să fie repuse în situația anterioară.

Vor fi validate inclusiv sub acest aspect argumentele instanței de fond potrivit cărora principiul invocat se aplică în mod direct de instanță în litigiile de drept privat, în materia procedurii fiscale legea prevăzând o procedură specială de restituire, care poate fi demarată doar după desființarea definitivă a titlului de creanță și care nu presupune în mod automat restituirea sumelor achitate.

Prin urmare, în condițiile în care actele administrative sunt anulate de către instanța competentă, restituirea sumelor se poate face de organul fiscal competent, doar în conformitate cu prevederile art. 168 din Legea nr. 207/2015 și a normelor care reglementează procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget.

Totodată, referitor la critica recurentei reclamante în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., privind posibilitatea și cazurile de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată raportat la următoarele considerente:

Instanța de fond a impus în sarcina pârâtei Comunei Florești obligația achitării cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.350 RON reprezentând 700 RON taxă judiciară de timbru, 19.295,56 RON onorariu avocațial aferent etapei de judecată, potrivit facturii nr. x/28.08.2015 și extrasul de cont de la dosarul nr. x/2015.

Totodată, a dispus instanța de fond neacordarea cheltuielilor aferente facturii nr. x/23.06.2015 în valoare de 8.338,38 corespunzătoare etapei I din actul adițional nr. x la contractul de asistență juridică nr. x/05.03.2012, dosar fond volumul I, întrucât acestea nu sunt cheltuieli efectuate în cursul judecății, ci aferente etapei prealabile sesizării instanței de judecată.

Înalta Curte împărtățind raționamentul instanței de fond arată că reprezintă cheltuieli de judecată: taxe de timbru, plata experților, despăgubirea martorilor, onorariile avocațiale, alte taxe de procedură; alte cheltuieli, pe care partea demonstrează că le-a făcut în legatură cu litigiul, în sensul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ.

Or, este evident că nu pot fi imputate părții care a căzut în pretenții cheltuielile efectute în cursul procedurii prealabile/administrative, acestea fiind cheltuieli efectuate până la data începerii judecății.

Recursul declarat de pârâtă Comuna Florești prin Primar

Recurenta a invocat greșita aplicare a legii de către prima instanță, arătând că Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 efectuat în vederea determinării impozitului pe clădiri nu putea fi luat în considerare de instanță, fiind o expertiză extrajudiciară realizată într-un alt dosar și care prezintă o serie de inadvertențe.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere, potrivit dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ., aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 2904/29.06.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respins recursul formulat de pârâte ca nefondat, se aplică și prezentei cauzei.

În cadrul dosarului nr. x/2014, instanța a decis în mod definitiv faptul că este nelegală stabilirea obligației de plată a impozitului pe clădiri în raport de reevaluarea efectuată în anul 2010, fiind însă corectă raportarea părții reclamante la reevaluarea efectuată în anul 2013, reevaluare efectuată cu respectarea prevederilor pct. 122.1 din Reglementările contabile conform cu directivele europene, aprobate prin Ordinul nr. 3055/29.10.2009, a cărei corectitudine a fost subliniată și în cadrul raportului de expertiză contabilă efectuat de către expert contabil C., dar și de opinia consultantului fiscal D. din data de 04.11.2014, ce privește evidențierea în contabilitate a rezultatelor reevaluării efectuate de reclamantă la data de 31.12.2013 și implicațiile aferente privind impozitul pe profit .

De asemenea, este de menționat că instanța nu a reținut ca valabil raportul de analiză nr. 5208/06.05.2014, înlăturând motivat, în raport de cele statuate de către expertul judiciar, argumentele formulate de pârâtă prin acesta, respectiv cele referitoare la împrejurarea că un număr de 10 construcții care sunt înregistrate în evidențele fiscale nu se mai regăsesc în raportul de evaluare efectuat la data de 31.12.2013.

Or, atât timp cât aceste aspecte (legalitatea reevaluării efectuată de către reclamantă la data de 31.12.2013 și valoarea clădirilor astfel cum a fost declarată de către reclamantă la datele de 31.01.2014, respectiv de 18 și de 28.03.2014, nelegalitatea raportului de analiză nr. 5208/06.05.2014, nelegalitatea/legalitatea stabilirii impozitului pe clădiri în funcție de valoarea stabilită prin raportul de evaluare din anul 2010/2013) au fost soluționate cu putere de lucru judecat în cadrul dosarului nr. x/2014, nu mai pot fi repuse în discuție între părțile litigante, conform prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Se constată că prin cererea de recurs de față, recurentele reiterează susținerile referitoare la clădirile desființate sau cele care sunt înregistrate în evidențele fiscale și nu se regăsesc în raportul de reevaluare.

Așa cum s-a arătat în precedent, atâta timp cât acest aspect a fost soluționat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr x/2014, nu mai poate fi repus în discuție între părțile litigante, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține justețea constatărilor primei instanțe, în sensul că este lipsită de relevanță fiscală împrejurarea dacă toate celelalte imobilizări corporale din aceeași grupă, adică dacă toate clădirile din patrimoniul reclamantei, au fost sau nu, la rândul lor, reevaluate cu același prilej. Impozitul se datorează pe clădiri, individual, iar nu pe grupe de imobilizări corporale, astfel că nu prezintă nicio relevanță fiscală, adică pentru determinarea impozitului pe clădiri din Florești, faptul că nu au fost reevaluate la aceeași dată și clădirile reclamantei dintr-o altă localitate, de pildă. Expertul judiciar a realizat la rândul său, cu privire la acest aspect, abordarea problemei în discuție din perspectiva contabilă, arătând că, din punct de vedere al raționamentului profesional, trebuie făcută distincție între cerințele legale prevăzute de legislația contabilă și cerințele prevăzute de legislația fiscală, având în vedere scopurile urmărite de aceste legi.

Pentru toate aceste argumente, se constată caracterul nefondat și al motivului de recurs încadrat în prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, referitor la critica recurentei reclamante în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 451 și 453 C. proc. civ., privind posibilitatea și cazurile de reducere a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată raportat la următoarele considerente:

Instanța de fond a reținut că, sub aspectul cheltuielilor de judecată, observând cuantumul sumei solicitate (10.350 RON reprezentând 700 RON taxă judiciară de timbru, 19.295,56 RON onorariu avocațial aferent etapei de judecată și 8338,38 RON onorariu avocat procedură administrativă), precum și complexitatea concretă a procesului, dar și măsura în care a fost admisă acțiunea raportat la cauzele juridice dezvoltate, suma de 10.350 RON RON și suma de 19.295,56 RON onorariu de avocat acordată reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată este corespunzătoare în cauza de față.

Această apreciere a instanței de fond, în sensul că acordarea cheltuielilor de judecată în raport de criteriile reglementate de art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, nefiind incident în cauză niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., instanța are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.". Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar pe de altă parte, cu activitatea desfășurată de avocat, în ambele cazuri ținând seama și de circumstanțele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanța de judecată. Însă, operațiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de către instanță presupune stabilirea onorariului avocațial inter partes, astfel că, în ceea ce privește critica privind cuantumul cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte țin de temeinicie și de apreciere a probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs. În acest sens, s-a pronunțat și Decizia nr. 3/2020, în soluționarea unui recurs în interesul legii, pronunțată la data de 20.01.2020 în dosar nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și pârâta Comuna Florești prin primar împotriva sentinței civile nr. 118 din 31 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.