ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 969/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. x/27.05.2015, prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în valoare totală de 176.088.988 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii aferente, până la pronunțarea instanței de fond.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 61 din 22 martie 2016, a respins cererea formulată și precizată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că hotărârea atacată este nemotivată și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În opinia recurentei, aprecierea primei instanțe că susținerile privind îndeplinirea condiției existenței unui caz bine justificat reprezintă chestiuni de fond care nu pot fi analizate în prezenta cerere echivalează cu refuzul de a judeca. În cauză, nu a avut loc o analiză a motivelor de fapt și de drept care ar putea crea o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ și care, pus în executare, ar crea o pagubă iminentă. Totodată, recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea laturii penale nu este de natură a crea o îndoială rezonabilă asupra legalității actului de impunere, întrucât, printr-o astfel de măsură, se recunoaște implicit o legătură indisolubilă între cele două soluții ce ar urma să se pronunțe în cele două proceduri (penală și administrativă). Potrivit recurentei, starea fiscală reținută de autoritatea fiscală este discutabilă și nu se poate vorbi de buna credință a acesteia, în condițiile în care a emis decizia de impunere deși avea cunoștință de sesizarea penală, efectuată anterior emiterii actului, iar prin această măsură demersul juridic este blocat, neputând formula acțiune în contencios administrativ, pe fond. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii de suspendare.

Apărarea intimatelor-pârâte Prin întâmpinările formulate, intimatele-pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 noiembrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 25 ianuarie 2018. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării efectelor Deciziei de impunere nr. x/27.05.2015, prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în valoare totală de 176.088.988 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii aferente, până la pronunțarea instanței de fond. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat. Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reținute, în argumentarea cazului bine justificat, susținerile reclamantei, potrivit cărora măsura suspendării soluționării contestației administrative până la soluționarea laturii penale este de natură a crea o îndoială rezonabilă asupra legalității actului de impunere atacat, pentru că îndoiala trebuie dedusă dintr-o împrejurare de fapt sau de drept în legătură cu emiterea acestui act. De asemenea, în ceea ce privește respectarea principiului bunei-credințe, prima instanță a reținut prevederile art. 14 alin. (2) din C. civ., conform cărora buna credință se prezumă, și cele ale art. 6 din Codul de procedură fiscală referitoare la dreptul de apreciere al autorității fiscale în limitele prevăzute de lege. Referitor la celelalte critici de nelegalitate, care vizează obligațiile fiscale stabilite în sarcina recurentei-reclamante pe baza unor suspiciuni în legătură cu,,comportamentul fiscal neadecvat,, al unor societăți comerciale și că aceste consecințe trebuie suportate de respectivele societăți, făcând trimitere la operațiunile desfășurate de aceasta cu partenerii săi comerciali și la realitatea tranzacțiilor, în mod corect prima instanță a reținut că nu pot fi analizate în cadrul prezentului demers, constituind apărări de fond, ceea ce nu echivalează cu refuzul de a judeca, cum susține recurenta. Așadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare. Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc. Or, în speță, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte. Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut faptul că s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecății. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș din Legea nr. 554/2004, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu. În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății recurente, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor textului de lege sus-menționat. Conchizând, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar hotărârea recurată satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b din C. proc. civ., judecătorul fondului analizând în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a condus la concluzia că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.