ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1786/2018

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ la data de 5 ianuarie 2017, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Caraula, acțiune în contencios administrativ, reclamând că pârâtul refuză să răspundă la cererile sale.

Prin sentința nr. 139/2017 din 1 martie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva hotărârii de declinare a competenței a formulat recurs reclamantul, criticând hotărârea instanței ca fiind nelegală.

Prin Decizia nr. 3130 din 20 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 139/2017 din 1 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare recurentul A., întemeiată în mod formal pe dispozițiile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 Cod procedură civilă.

Contestatorul susține, în esență, că pentru data de 20 octombrie 2017, când a avut loc judecata, procedura de citare nu a fost îndeplinită legal, iar contestatorul nu a participat la judecată, instanța încălcând dispozițiile art. 157 alin. (1) lit. g), k) și j) C. proc. civ.

Totodată, a invocat încălcarea art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., pentru că instanța nu s-a pronunțat asupra nulității citației nr. x/2017, pentru termenul de judecată din 20 octombrie 2017.

De asemenea, contestatorul a invocat încălcarea art. 132 alin. (4), art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 457 alin. (1), art. 483 alin. (1) și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât cererea de recurs a fost corect motivată în drept și în fapt și se impunea admiterea acesteia, precizând că cererea sa de recurs nu a fost întemeiată pe prevederile art. 132 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., ci pe art. 132 alin. (4), care prevedea calea de atac a recursului.

În opinia contestatorului, au fost încălcate și prevederile art. 248 alin. (5) și ale art. 424 alin. (5) din C. proc. civ., întrucât s-a emis o "decizie", deși trebuia să se pronunțe o "încheiere".

Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare de față, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Conform dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

(3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

În cauză, contestatorul a invocat prevederile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., susținând că nu a fost legal citat la soluționarea cererii de recurs și nici nu a fost prezent la judecată, apreciind, totodată, că este incidentă și ipoteza greșelii materiale.

Potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare poate fi exercitată în cazul hotărârilor definitive, atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

În speță, contestatorul critică faptul că nu a fost legal citat pentru termenul de judecată din 20 octombrie 2017, însă acest lucru nu este susținut de actele și lucrările dosarului.

În ceea ce privește acest prim motiv al contestației în anulare, referitor la încălcarea dispozițiilor art. 157 alin. (1) lit. g, k) și j) din C. proc. civ., se reține că, în conformitate cu aceste dispoziții legale, citația va cuprinde: numele și prenumele sau denumirea, după caz, ale/a părții potrivnice și obiectul cererii, ștampila instanței și semnătura grefierului, alte mențiuni prevăzute de lege sau stabilite de instanță.

Totodată, art. 157 alin. (3) din C. proc. civ. stabilește că:

"Cerințele de la alin. (1) lit. a, c), d), e) și k) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Din analiza textului de lege menționat, se constată că doar lipsa mențiunii de la lit. k), dintre cele invocate de contestator, este prevăzută sub sancțiunea nulității, cerința prevăzută la lit. g nefiind sancționată cu nulitatea absolută.

Analizând însă citația emisă recurentului pentru termenul din 20.10.2017, când s-a soluționat calea de atac a recursului, se constată că aceasta conține toate elementele esențiale obligatorii prevăzute de art. 157 alin. (1) lit. a, c), d), e) și k) din Codul de procedură civilă, inclusiv mențiunile prevăzute la lit. g și j) din același cod, a căror lipsă a fost invocată de parte.

Astfel, contrar susținerilor contestatorului, în cauza de față, pentru termenul de judecată din data de 20 octombrie 2017, când s-a soluționat cauza, procedura de citare a fost legal îndeplinită, potrivit cerințelor legale, iar, pe de altă parte, contestatorul însuși a solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel cum permit dispozițiile art. 411 alin. (2) teza a II-a Cod procedură civilă.

Așa fiind, în cauză nu se poate vorbi de o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin aplicarea sancțiunii juridice a nulității, în condițiile art. 175 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, prevederile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează motivul de contestație în anulare privind nelegala citare a părții, asociată cu neprezentarea acesteia la termenul când a avut loc judecata, nu sunt incidente în cauză.

Față de considerentele expuse anterior și în raport cu dispozițiile legale sus citate, contestația în anulare formulată în cauză este inadmisibilă.

Referitor la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, se reține că acestea se referă la situația în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale și aceste dispoziții sunt de strictă interpretare.

Se reține, așadar, că pe calea contestației în anulare se tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu a fost bine făcută în fond, ci pentru o serie de motive expres și limitativ prevăzute de lege (necompetența, încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, nepronunțarea asupra unuia dintre apelurile declarate în cauză).

Noțiunea de "eroare materială" a fost analizată în doctrină și jurisprudență prin opoziție cu greșeala de judecată, arătându-se că textul vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situații în care se confundă sau se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate sau a textelor de lege invocate în motivarea hotărârii.

În speță, contestatorul a invocat încălcări ale unor dispoziții legale de către instanța de recurs și incorecta reținere a unor temeiuri de drept, apreciind că soluția corectă era aceea de admitere a recursului și nu cea de respingere a căii sale de atac, care vizează interpretarea unor dispoziții legale.

Or, aceste aspecte nu se încadrează în sintagma "erori materiale", ci reprezintă critici de legalitate vizând pretinse erori de judecată, constituind astfel un veritabil "recurs la recurs", imposibil de analizat pe calea contestației în anulare.

Înalta Curte reține că nici critica referitoare la emiterea de către instanța de recurs a unei "decizii" în locul unei "încheieri" nu se încadrează în noțiunea "erorii materiale" prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În primul rând se observă că hotărârea contestată poartă o denumire corectă, în raport cu dispozițiile art. 424 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind o hotărâre pronunțată asupra recursului.

Pe de altă parte, chiar în cazul în care denumirea hotărârii ar fi fost greșită, partea ar fi avut la îndemână instituția îndreptării erorii materiale, prevăzută de art. 442 din C. proc. civ.

Prin urmare, în cauză nu este incidentă nici ipoteza greșelii materiale prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Dispozițiile normelor menționate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu corespund realității, obligă la respingerea contestației ca inadmisibilă.

Deși formal contestatorul și-a fundamentat cererea pe aceste dispoziții legale, în realitate aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

Din analiza textelor legale anterior citate rezultă că un exercițiu legal al contestației în anulare, cale extraordinară de atac, este condiționat de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art. 503 alin. (1) și respectiv art. 503 alin. (2) Cod procedură civilă.

În concluzie, motivele invocate de către contestator în susținerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale enumerate mai înainte.

Pentru considerentele arătate și în temeiul art. 503, coroborat cu art. 508 Cod procedură civilă, Înalta Curte va respinge contestația în anulare de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3130 din 20 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 mai 2018.