ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 396/2019

Asupra contestației de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin Sentința penală nr. 136/F din data de 18 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2019 (1858/2019), în temeiul art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată s-a respins cererea de punere în executare, prin predarea persoanei solicitate A., a mandatului european de arestare, emis de Procuratura Județeană - Silistra din Republica Bulgaria la data de 15 aprilie 2019, actualizat la data de 15 mai 2019.

În temeiul art. 99 alin. (3) raportat la art. 166 alin. (3) și alin. (6) lit. a) coroborate cu art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a recunoscut, pe cale incidentală, Sentința nr. 30/2018 din data de 14 decembrie 2018 (rămasă definitivă la data de 1 ianuarie 2019), pronunțată de Tribunalul Județean - Silistra din Republica Bulgaria, în Dosarul nr. x/2018, prin care persoanei condamnate A. i-a fost aplicată pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare, pentru săvârșirea, în perioada 14 iulie 2008 - 12 decembrie 2008, a infracțiunii de fraudă, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene, în înțelesul Convenției din 26 iulie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene și dispune executarea acestei pedepse într-un penitenciar din România.

S-a constatat că, persoana condamnată este arestată în altă cauză.

În temeiul art. 98 alin. (3) raportat la art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus emiterea mandatului de executare, cu privire la pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare, la data pronunțării acestei sentințe.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărâ astfel, s-a reținut că, la data de 3 iulie 2019, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sesizarea nr. 1424/II-5/2019 formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare a mandatului european de arestare, emis de către autoritățile judiciare bulgare, față de persoana solicitată A., condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de fraudă, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene în înțelesul Convenției din 26 iulie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, prev. de art. 255 alin. (3) coroborat cu alin. (1) pct. 2 coroborat cu art. 26 alin. (1) din C. pen. bulgar, prin Sentința nr. 30/2018 din data de 14 decembrie 2018 (rămasă definitivă la data de 1 ianuarie 2019), pronunțată de Tribunalul Județean - Silistra din Republica Bulgaria, în Dosarul nr. x/2018, persoanei condamnate A. reținându-se, în fapt, că, în perioada 14 iulie 2008 - 12 decembrie 2008, în calitate de administrator al Societății Comerciale "B." SRL Silistra, nu și-a onorat obligațiile fiscale către statul bulgar, creând un prejudiciu de 228.504,60 leva și, de asemenea, în calitatea sa de administrator, nu a declarat valoarea totală a achizițiilor intracomunitare impozabile pentru perioadele fiscale menționate în declarațiile privind T.V.A., astfel sustrăgându-se de la plata obligațiilor fiscale către statul bulgar.

În baza acestei sentințe penale de condamnare, rămasă definitivă, a fost emis mandatul european de arestare la data de 15 aprilie 2019, actualizat la data de 15 mai 2019 de către Procuratura Județeană Silistra, în dosarul cu număr de referință P-2/2019.

S-a mai constatat că persoana solicitată este cetățean român și, în cadrul acestei proceduri, a declarat, în mod expres, că nu este de acord să execute pedeapsa privativă de libertate ce i-a fost aplicată, în mod definitiv, în statul emitent al mandatului european de arestare, ci solicită recunoașterea hotărârii străine de condamnare pe cale incidentală și executarea pedepsei aplicate prin aceasta într-un penitenciar din România.

Totodată, s-a reținut că, din actele dosarului, rezultă că persoana solicitată se află încarcerată în Penitenciarul București - Rahova, în executarea pedepsei de 4 ani închisoare (ce urmează a expira la data de 23 iunie 2023), aplicată, pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, prin Sentința penală nr. 222 din 23 noiembrie 2017 (pronunțată în Dosarul nr. x/2014) a Curții de Apel București, secția I penală.

În ceea ce privește eventuala incidență în speță a motivului opțional de refuz al executării prev. de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, referitor la prescripția răspunderii penale pentru faptele ce fac obiectul mandatului european de arestare în situația în care judecata acestora ar reveni autorităților române, aspect argumentat prin aceea că urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 prin care s-a declarat neconstituționalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., aceste dispoziții legale au fost lipsite de efecte juridice, astfel încât la acest moment, după scurgerea a mai mult de 10 ani de la data comiterii faptelor, așa cum au fost reținute de către autoritățile bulgare, răspunderea penală a fost înlăturată prin împlinirea termenului general de prescripție, Curtea a constatat că această solicitare a apărării persoanei solicitate este neîntemeiată, în primul rând, pentru că motivul de refuz al predării invocat are caracter facultativ, iar potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de executare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.

Pe de altă parte, chiar dacă de la momentul epuizării activității infracționale care a atras pronunțarea hotărârii de condamnare în baza căreia a fost emis mandatul european de arestare a cărei executare se solicită de către autoritățile judiciare bulgare în cauza pendinte au trecut mai mult de 10 ani, Curtea a considerat că, potrivit legii române, nu s-a împlinit termenul general al prescripției răspunderii penale.

Sub acest aspect, Curtea a reamintit că prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018), Curtea Constituțională, în urma admiterii unei excepții de neconstituționalitate, a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

În considerentele acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut că instituția prescripției răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relațiilor sociale (paragraful 22).

Așa fiind, în accepțiunea judecătorilor Curții Constituționale, analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă, ea reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale (paragraful 23).

Curtea Constituțională a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale (paragraful 24).

A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut de art. 155 alin. (4) din C. pen. (paragraful 28).

Or, conform jurisprudenței Curții Constituționale, o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (paragraful 29).

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite (paragraful 30).

Prin urmare, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma oricărui act de procedură din cuprinsul acestora are în vedere și acte care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii penale (paragraful 31).

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat (paragraful 34).

Așadar, obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale presupune în mod necesar ca în procesul infraconstituțional de interpretare și aplicare a legii să se asigure eficiență deplină, atât dispozitivului, cât și considerentelor, astfel că în momentul actual, întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se produce în condițiile reținute la paragraful 34 din Decizia nr. 297/2018, respectiv doar "prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal", în mod asemănător soluției legislative anterioare, prevăzute la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, care, în opinia judecătorului constituțional, "îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză".

Raportat la aceste considerente de ordin teoretic la speța pendinte, cursul prescripției răspunderii penale a fost întrerupt în ceea ce-l privește prin comunicarea actelor de procedură îndeplinite în acea cauză, a apreciat instanța fondului.

Împotriva acestei încheieri, a formulat contestație persoana solicitată A..

A solicitat admiterea contestației, desființarea hotărârii atacate întrucât, pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat în Bulgaria, respectiv art. 9, alin. (1), lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, termenul de prescripție general al răspunderii penale este de 8 ani, astfel că, la momentul la care a luat cunoștință de unul de actele din dosar, respectiv de rechizitoriu și citația trimisă de instanța din Silistra, prescripția răspunderii penale se împlinise, prin urmare orice procedură era nulă.

A mai solicitat, respingerea solicitării de predare, fiind împlinită prescripția generală a răspunderii penale, conform dispozițiilor art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Înalta Curte, examinând contestația formulată de persoana solicitată A., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că aceasta este nefondată pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că (...)

(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...)

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent;

(3) În situația în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunțării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunțării hotărârii prevăzute la art. 109.

În baza art. 166 alin. (6) lit. a) Instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, (...) dispune, prin sentință, executarea în România a pedepsei aplicate de instanța statului emitent;

Art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată prevede condițiile speciale de recunoaștere și executare a hotărârii judecătorești străine(1) Instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:a) hotărârea este definitivă și executorie;b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune și autorul ar fi fost sancționabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte;c) persoana condamnată are cetățenie română;d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimțământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163.

Raportat la textele menționate, în acord cu prima instanță se constată că hotărârea judecătorească de condamnare a persoanei solicitate A. la pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare este definitivă și executorie, fapta reținută în sarcina acesteia era incriminată și în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală (prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în varianta de reglementare anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 50/2013, cu aplic. art. 5 alin. (1) din C. pen. și pedepsită cu închisoare de la 2 ani la 10 ani, prin luarea în considerare a cuantumului prejudiciului cauzat, de peste 100.000 de euro, raportat la paritatea leva/euro), persoana solicitată este cetățean român, a consimțit la executarea pedepsei într-un penitenciar din România, nu este incident vreun motiv de nerecunoaștere și neexecutare dintre cele prevăzute în art. 163 alin. (2) din aceeași lege, iar executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Astfel, se apreciază că, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 166, alin. (3) din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 167 alin. (1) lit. a) - e) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, se constată că natura și durata pedepsei aplicate de instanța străină corespunde cu natura și durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune, astfel că nu este necesară adaptarea pedepsei respective, conform art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 prevede: (2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...) (g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.

Textul de lege menționat nu își găsește aplicabilitate întrucât, face referire la prescripția răspunderii penale și la prescripția executării pedepsei, în speță, fiind vorba de executarea mandatului european de arestare care este emis în vederea executării pedepsei stabilite definitiv.

Contrar susținerilor apărării nu este incident motivul opțional de refuz al executării prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată, în consens cu instanța fondului că, în cauză nu s-a împlinit termenul general al prescripției răspunderii penale, acesta a fost întrerupt prin comunicarea actelor de procedură, aspecte care rezultă din conținutul mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A., respectiv acesta a fost încunoștințat despre desfășurarea procesului în care a fost pronunțată Sentința de condamnare nr. 30/2018 din data de 14 decembrie 2018 a Tribunalului Județean - Silistra din Republica Bulgaria. Aceleași împrejurări reieșind și din nota informativă nr. 342p-4011 din data de 21 martie 2019 emisă de Direcția Regională Silistra din cadrul Ministerului Afacerilor Interne din Bulgaria, conform căreia, în etapa de desfășurare a anchetei penale și a procedurii judiciare persoana în cauză a fost citată și a primit citațiile prin formele de comisie rogatorie internațională la adresa de domiciliu din România.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 136/F din data de 18 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2019 (1858/2019).

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 330 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 136/F din data de 18 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2019 (1858/2019).

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 330 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 septembrie 2019.

Procesat de GGC - LM