ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2085/2017

Obiectul actiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și directorul Direcției de Contencios și pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicitând: - anularea Hotărârii nr. 353/25.06.2014 a Colegiului Director al CNCD, - obligarea CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să se stabilească faptul că practica de soluționare preferențială a unor dosare de despăgubiri a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților constituie un act de dezavantajare a unor persoane față de alte persoane, o faptă de discriminare, - obligarea în solidar a pârâților Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și directorul Direcției de Contencios și pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la daune materiale, constând în calcularea valorilor indicilor de inflație a sumei care i se cuvine cu titlu de despăgubiri pentru imobilul demolat începând cu 17.11.2008 și până la data emiterii titlului de despăgubire și dobânda legală a BNR calculată la suma ce i se cuvine, - obligarea ANRP la soluționarea dosarului de despăgubire, înlăturat de la procedura de verificare și soluționare fără o justificare legală, - penalități pentru fiecare zi de întârziere în baza art. 18 pct. 5 și 6 din Legea nr. 554/2004. Prin precizările la cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că înțelege să se judece cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru capetele de cerere 1, 2, 4 și 5 și renunță la judecata capătului 3 de cerere, precum și la chemarea în judecată a pârâtului directorul Direcției de Contencios și pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Prin încheierea din 20.01.2015 instanța a stabilit cadrul procesual, în sensul că au calitatea de pârâți - CNCD și ANRP, iar instanța este învestită cu soluționarea capetelor 1, 2, 4, 5 din cererea de chemare în judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 11 din 28 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași - secția contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, s-a susținut de către recurentă că motivele de nelegalitate a hotărârii atacate privesc interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în sensul că, după constatarea de către instanța de fond a existenței unor elemente de discriminare, judecătorul fondului a respins acțiunea, în condițiile în care între constatări argumente și soluția adoptată trebuie să existe concordanță. S-a mai susținut că decizia nr. 10299 din 14.11.2012 emisă de Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe de o parte creează inegalități, iar, pe de altă parte, este contrară dispozițiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, care obligă pârâta să analizeze cererile în ordinea înregistrării acestora. În fine, s-a considerat că, în cauză, trebuia să se țină cont de prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013 referitor la principiul echității cu privire la acordarea măsurilor reparatorii, aspect ce presupune înlăturarea arbitrariului în stabilirea ordinii de soluționare a cererilor. Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept.

Apărările intimatilor Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. Intimata-pârâtă a reiterat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității procesuale pasive a ANRP și a Directorului Direcției de Contencios și pentru Coordonarea Secretariatului CCSD - din cadrul ANRP și excepția inadmisibilității capătului 3 al cererii de chemare în judecată.

Procedura în fața instanței de recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 27 februarie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 11 din 28 ianuarie 2015 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și Fiscal, încheiere prin care Completul de filtru a constatat că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor se încadrează în cele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Considerentele și soluția Înaltei Curți Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea pârâtei intimate la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare arătate. 6.1 Argumente relevante În fapt, prin Hotărârea nr. 353/25.06.2014, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, la sesizarea reclamantei, a stabilit că faptele de soluționare preferențială de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a unor dosare față de altele nu reprezintă discriminare în înțelesul art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Reclamanta A. a sesizat instanța de contencios administrativ cu o cerere, precizată ulterior, prin care a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților: anularea Hotărârii nr. 353/25.06.2014 a Colegiului Director al CNCD; obligarea CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să se stabilească faptul că practica de soluționare preferențială a unor dosare de despăgubiri a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților constituie un act de dezavantajare a unor persoane față de alte persoane, o faptă de discriminare; obligarea ANRP la soluționarea dosarului de despăgubire, înlăturat de la procedura de verificare și soluționare fără o justificare legală și obligarea la penalități pentru fiecare zi de întârziere în baza art. 18 pct. 5 și 6 din Legea nr. 554/2004. Instanța de recurs reține că obiectul acestei acțiuni îl reprezintă contestația formulată de reclamanta A. împotriva hotărârii Consiliului National pentru Combaterea Discriminării intemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000. În lipsa motivării în drept a recursului, prin perspectiva dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și a prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivi cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare potrivit prezentei ordonanțe se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Potrivit textului de lege prezentat, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind discriminare, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv să existe un tratament diferențiat a unor situații analoage, existența unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, in condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege, tratamentul diferențiat sa nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare. Astfel, se constată că nu s-a probat in cauză existența situațiilor analoage și comparabile in care s-a aplicat tratamentul diferențiat, prin care s-a urmărit restrângerea acestui drept, nerespectarea drepturilor de către autoritățile publice nereprezentând o faptă de discriminare in sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, câtă vreme nu se întemeiază pe criteriile expres și limitativ prevăzute de ordonanță sau pe alte criterii având aceeași natură. Noțiunea de criteriu de discriminare prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nu se referă la criteriul în care sunt soluționate dosarele de către pârâtă, ci vizează rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, ( … ) sau orice alt criteriu, care pot duce la acțiunea de excludere sau preferință din partea autorităților, care pot atrage un tratament discriminatoriu. Or, tocmai acest criteriu nu a fost probat de către recurentă, întrucât pentru ca o regulă de soluționare a dosarelor adoptată de către autoritate să poată fi constatată discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, aceasta trebuie să fie determinată de un criteriu din cele enumerate la alin. (1). 6.2 Temeiul legal al soluției adoptate În temeiul prevederilor art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.