Decizia nr. 133/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — conflict de competență

Cererea de chemare în judecată. Prima instanță învestită. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21.09.2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Compensare Imobile, Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubiri și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat obligarea acestora să emită decizie pentru acordarea de despăgubiri pentru terenul extravilan în suprafață de 0,64 ha, validat pentru acordarea de despăgubiri, precum și obligarea pârâtei ANRP să emită titlul de plată pentru despăgubiri. Prin încheierea din 25.09.2015 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției contencios administrativ și fiscal și s-a declinat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Compensare Imobile, Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubiri și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea secției I civile a Tribunalului Dolj. PENTru a decide astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 35 alin. (1)-(3) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. De asemenea, s-a reținut că potrivit art. 2 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, "în cadrul curților de apel și al tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cauze privind societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale". Față de aceste considerente, instanța a constatat că excepția de necompetență funcțională a secției contencios administrativ și fiscal este întemeiată, dispunând declinarea competenței de soluționare a acțiunii formulate de către reclamantul A., în favoarea secției I civilă a Tribunalului Dolj.

A doua instanță învestită, după declinare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/63/2015*. Prin Sentința nr. 28/15.01.2016, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj, secția I civilă, invocată de instanță din oficiu, fiind declinată competența în favoarea Tribunalului București, secția civilă. PENTru a pronunța această soluție, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată a pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.), Comisia Centrală pentru stabilire despăgubiri și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea emiterii unei decizii pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 1 ha situat în Craiova, Bariera Vâlcii (Valea Șarpelui) și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Deși legea nu definește sintagma "sediul entității", instanța a apreciat că prin această sintagmă legea are în vedere sediul instituției/autorității care a emis decizia contestată în cauză sau care trebuie să emită decizia, respectiv sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, situat în mun. București, Calea Floreasca, sector 1, concluzie la care se ajunge din interpretarea a textelor din cuprinsul Legii nr. 165/2013. Astfel, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, prin "entitate învestită de lege" se înțelege și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care reprezintă astfel una dintre entitățile cu atribuții în aplicarea Legii nr. 165/2013, alături de entitățile învestite de lege cu aplicarea legilor fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001. Totodată, la pct. 5 al art. 3 enunțat, se arată că, prin "decizia entității învestite de lege", se înțelege decizia/dispoziția/ordinul/hotărârea emisă de către entitatea învestită de lege, prevăzută la pct. 4, deci, inclusiv decizia emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor sau care trebuie emisă de această comisie. Textul art. 35 alin. (1) este unul general prin faptul că face referire la art. 33 și art. 34, rezultând că entitatea învestită de lege poate fi și una abilitată să soluționeze notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 sau cererile întemeiate pe legile fondului funciar. În concluzie, față de argumentele prezentate, s-a apreciat că entitatea la care se referă art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care trebuie să emită decizia în cauză, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor cu care reclamantul a și înțeles să se judece. Prin urmare, în temeiul art. 248 alin. (1), art. 136 alin. (1) raportat la art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (3) din noul C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

A treia instanță învestită, după declinare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția civilă, la data de 01 februarie 2016. Prin Sentința nr. 866 din 30.06.2016, Tribunalului București, secția civilă, la data de 01 februarie 2016 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. PENTru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că autoarei B. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 1 ha teren arabil în Craiova, fiind înscrisă în anexa 39 pentru acordare de despăgubiri, până la promovarea acțiunii nefiind finalizată procedura specială. A solicitat obligarea pârâtei ANRP la emiterea titlului de plată pentru despăgubirile stabilite, în condițiile titlului VII din Legea nr. 245/2005. S-a reținut că în speță, nu s-a dedus judecății o contestație în ceea ce privește CNCI privind măsurile pe care aceasta este abilitată de lege să le dispună, ci obligarea ANRP la însăși emiterea titlului de plată conform art. 41 din Legea nr. 165/2013. Pe de altă parte, art. 35 din Legea nr. 165/2013 stabilește și reglementează strict situațiile în care persoana îndreptățită se poate adresa secției civile a Tribunalului, în speță, nefiind vorba nici de o contestație împotriva deciziei de stabilire a măsurilor reparatorii și nici de refuzul de a stabili aceste măsuri, ci de obligarea ANRP la emiterea titlului de plată conform art. 4 din Legea nr. 165/2013. Ca atare, competența materială revine în primă instanță Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, dată fiind și calitatea pârâtei ANRP-organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică care a și invocat prin întâmpinare excepția de necompetență materială. Astfel, în baza art. 96 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 129, 132 C. proc. civ., a declinat competența materială în favoarea Curții de Apel Craiova.

A patra instanță învestită, după declinare. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/54/2016. La termenul de judecată din data de 21.09.2016, Curtea a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, excepție pe care, analizând-o cu precădere. Prin Sentința nr. 392 din 21 septembrie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având ca obiect obligația de a face, în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. PENTru a pronunța această hotărâre s-a reținut că, prin acțiunea formulată reclamantul a chemat în judecată Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților solicitând obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pentru suprafață de 0,64 ha teren extravilan situat în Craiova, Bariera Vâlcii și la emiterea titlului de plată pentru despăgubirile stabilite potrivit Legii nr. 247/2005. Deși reclamantul își întemeiază cererea pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, față de data sesizării instanței de judecată - 25.09.2015, Curtea a constatat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 165/2013. În acest sens, s-a constatat că demersul judiciar al reclamantului este determinat de refuzul pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (ce a înlocuit Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) de a emite decizia în soluționarea dosarului de despăgubire, dosar care, potrivit celor precizate chiar de pârâtă în întâmpinarea formulată, este înregistrat la aceasta sub nr. x/FFCC și urmează să fie soluționat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013, a termenului prevăzut de art. 34 din această lege și a ordinii de înregistrare a dosarelor stabilită prin Decizia nr. 10299/2012 a CCSD. Or, Curtea de apel a reținut că potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 " deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor". În speță, față de faptul că cererea reclamantului vizează refuzul CNCI de emitere a deciziei de soluționare a dosarului de despăgubire, devin incidente dispozițiile alin. (2) al art. 35, citat anterior, competența materială de soluționare a cauzei revenind secției civile a tribunalului în a cărei rază se află sediul entității învestite de lege. În ce privește " entitatea învestită de lege", având în vedere dispozițiile art. 3 pct. 4 lit. g) și 5 alin. (3) din Legea 165/2013 dar și împrejurarea că, în fapt, la această instituție este înregistrat în vederea soluționării dosarul de despăgubire al reclamantului nr. x/FFCC, Curtea a reținut că această calitate îi revine Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Faptul că reclamantul a înțeles să cheme în judecată și instituția publică căreia, potrivit art. 41 din Legea nr. 165/2013, îi revin atribuții privind emiterea titlului de plată pentru dosarele aprobate de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a legii, respectiv Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu înlătură această concluzie având în vedere că, în speță, nu a fost emisă o astfel de decizie, iar în această etapă instituția căreia îi revin atribuții legale în soluționarea dosarului de despăgubire este Comisia Națională de Compensare a Imobilelor. În aceste condiții, având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripția Tribunalului București, Curtea de apel a constatat că secției civile a acestei instanțe îi revine competența de soluționare a cauzei. Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul negativ de competență, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. PENTru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare. În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Comisia Centrală pentru Compensare Imobile, Comisia Centrală pentru Stabilire Despăgubiri și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței obligarea acestora să emită decizie pentru acordarea de despăgubiri pentru terenul extravilan în suprafață de 0,64 ha, validat pentru acordarea de despăgubiri, precum și obligarea pârâtei ANRP să emită titlul de plată pentru despăgubiri. Dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, statuează în mod expres că: deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol "în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor". În speța de față, Înalta Curte constată că cererea reclamantului vizează refuzul CNCI de emitere a deciziei de soluționare a dosarului de despăgubire, aspect în raport de care devin incidente dispozițiile alin. (2) al art. 35, citat anterior, iar competența materială de soluționare a cauzei revenind secției civile a tribunalului în a cărei rază se află sediul entității învestite de lege. În ce privește calitatea procesuală a "entității învestită de lege", având în vedere dispozițiile art. 3 pct. 4) lit. g) și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 dar și împrejurarea că, în fapt, la această instituție este înregistrat în vederea soluționării dosarul de despăgubire al reclamantului nr. x/FFCC, Înalta Curte constată că această calitate îi revine Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Faptul că reclamantul a înțeles să cheme în judecată și instituția publică căreia, potrivit art. 41 din Legea nr. 165/2013, îi revin atribuții privind emiterea titlului de plată pentru dosarele aprobate de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a legii, respectiv Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu înlătură această concluzie având în vedere că, în speță, nu a fost emisă o astfel de decizie, iar în această etapă instituția căreia îi revin atribuții legale în soluționarea dosarului de despăgubire este Comisia Națională de Compensare a Imobilelor, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1. În aceste condiții, având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripția Tribunalului București, Înalta Curte constată că secției civile a acestei instanțe îi revine competența de soluționare a cauzei.

Soluția Înaltei Curți PENTru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.