ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1951/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educatiei Naționale și Institutul Limbii Române, a solicitat anularea ordinului ministrului educației naționale nr. 3823/03.06.2013 pentru aprobarea Metodologiei proiectului Ministerului Educației Naționale privind predarea cursului de limbă, cultură și civilizație românească în unități de învățământ din statele membre ale UE și suspendarea executării actului, până la soluționarea acțiunii în anulare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1814/27 mai 2015 pronunțată de Tribunalului Cluj s-a admis excepția necompetenței materiale a completului specializat în materia drept administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Cluj.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 410 din 6 octombrie 2015, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Institutul Limbii Române și Ministerul Educației Naționale, obligând reclamanta să plătească pârâtului Institutul Limbii Române suma de 600,74 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs A.

La data de 26 februarie 2018, prin Serviciul Registratură, recurenta-reclamantă a depus la dosar cerere de renunțare la judecata recursului ce formează obiectul prezentului dosar.

Înalta Curte reține că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 406 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă".

Dispozițiile art. 406 alin. (5) și alin. (6) din C. proc. civ. cuprind reglementări privitoare la situația intervenirii renunțării în căile de atac:

"(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă."

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre."

Având în vedere faptul că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentei-reclamante, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil și în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1), alin. (5) și alin. (6), raportat la art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va lua act de cererea de renunțare la judecata recursului declarant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de cererea de renunțare la recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 410 din 6 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în baza art. 463 C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2018.