ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060/2013

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la 10 august

2012, contestatorii B.G. și B.D. au solicitat instanței ca prin hotărâre

judecătorească să anuleze titlul executor reprezentat de Sentința civilă nr.

4704/2011 a Tribunalului Constanța, care a fost învestită cu formulă executorie

fără îndeplinirea condițiilor legale, conform art. 399 alin. (2) din C. proc.

civ.; în temeiul acelorași prevederi legale s-a solicitat și suspendarea

executării silite până la soluționarea contestației.

La termenul din 7

septembrie 2012 Judecătoria Constanța a invocat din oficiu excepția

necompetenței sale materiale în soluționarea contestației, iar prin Sentința

civilă nr. 14308/2012 a admis-o și a declinat competența în favoarea

Tribunalului Constanța.

Tribunalul Constanța,

secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 969 din 20 februarie 2013 a admis

excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, a

constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Curtea

de Apel Constanța pentru emiterea regulatorului de competență.

Prin Sentința civilă

nr. 4/C din 27 februarie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

În argumentarea

acestei sentințe Curtea de Apel a reținut, în esență, că, în cauză

contestatorii au invocat atât vicii de formă ale titlului executor, pretinzând

nelegala sa învestire cu formulă executorie, cât și existența unui incident la

executare, respectiv afectarea terenului ce se impune a fi predat în cadrul

executării silite de anumite construcții care existau la data pronunțării

hotărârii judecătorești în baza căreia aceasta a fost declanșată.

S-a reținut că

pretenția de anulare a încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă

executorie nu poate conduce la concluzia incidenței prevederilor art. 400 alin.

(2) din C. proc. civ., cum în mod eronat a reținut judecătoria, pentru că

cererea contestatorilor nu a vizat anularea titlului supus învestirii, deci nu

este o contestație la titlu aflată în competența de soluționare a instanței

care a pronunțat titlul contestat; solicitarea contestatorilor a vizat

învestirea cu formulă executorie a acestui titlu fără îndeplinirea condițiilor

legale și intră sub incidența art. 399 alin. (2

1

) din C. proc. civ.,

care recunosc celor interesați sau vătămați prin executare posibilitatea

atacării încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie pe

calea contestației la executare, după ce a început executarea silită.

S-a constatat că

această condiție, a declanșării procedurii de executare, era îndeplinită în

cauză la momentul formulării contestației, iar solicitarea dedusă judecății a

vizat în mod neechivoc nerespectarea condițiilor impuse de lege pentru

încuviințarea învestirii cu formulă executorie, astfel că soluționarea sa intră

în competența materială a judecătoriei, ca instanță de executare, conform art.

373 alin. (2) și art. 400 alin. (1) din C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe reclamanții B.G. și B.D. au declarat recurs solicitând modificarea

hotărârii recurate în sensul soluționării conflictului de competență în

favoarea Tribunalului Constanta.

În susținerea

recursului recurenții, după o prezentare detaliată a situației de fapt, au

arătat, în esență, că, din perspectiva dispozițiilor art. 301 C. proc. civ.,

recursul se naște din momentul comunicării hotărârii, astfel că nu era

admisibil să se procedeze la executarea hotărârii date în primă instanță mai

înainte de motivarea și comunicarea hotărârii în vederea exercitării căilor de

atac.

Ca atare, susțin

recurenții, în temeiul art. 376 C. proc. civ., Tribunalul, ca instanță de

învestire, era obligat să verifice în ce măsură sunt respectate prevederile

legale pentru drepturile debitorului de a avea acces liber la justiție, fără ca

acestea să fie îngrădite de executarea hotărârii mai înainte de comunicare,

moment de la care se naște dreptul de atac cu recurs.

Totodată, recurenții

susțin că prin punerea în executare a sentinței mai înainte de motivare și

comunicarea deciziei pronunțate în apel, pentru a-și putea exercita dreptul la

recurs, sunt prejudiciați în substanța dreptului, în condițiile în care

executarea unei hotărâri trebuie privită, în sensul art. 6 din Convenție, ca

parte integrantă a procesului.

Recurenții susțin că

dispozitivul Sentinței civilă nr. 4704 din 22 septembrie 2011, reprezentând

titlul executoriu, nu cuprinde situația construcțiilor aflate pe terenul

intravilan în suprafață de 405 mp situat pe str. T., astfel că acest impediment

la executare intră în competența Tribunalului care a pronunțat sentința, care

este învestit să lămurească înțelesul, întinderea și aplicarea titlului

executoriu.

Pentru aceste motive

recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în

sensul soluționării conflictului de competență în favoarea Tribunalului

Constanța.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Chestiunea de drept

supusă controlului judiciar prin prezentul recurs vizează stabilirea instanței

competente material să soluționeze contestația la executare formulată de

reclamanți împotriva executării silite începute în Dosarul de executare nr.

310/2012 al B.E.J. A.S.C.A. și S.C.G.S. pentru impedimente la însăși începerea

executării silite.

Susținerea

recurentei, în sensul că prezentul litigiu ar trebui soluționat de Tribunalul

Constanța, nu poate fi reținută.

Astfel, așa cum

corect a reținut și instanța de emitere a regulatorului de competență, prin

cererea dedusă judecății contestatorii au invocat atât vicii de formă ale

titlului executor, pretinzând nelegala sa învestire cu formulă executorie, cât

și existența unui incident la executare, respectiv afectarea terenului ce se

impune a fi predat în cadrul executării silite de anumite construcții care

existau la data pronunțării hotărârii judecătorești în baza căreia a fost

declanșată fiind astfel incidente dispozițiile art. 399 alin. (2

1

)

C. proc. civ.

Potrivit art. 400

alin. (1) C. proc. civ., contestația se introduce la instanța de executare și,

deși nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere

contestația la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. (2) se prevede

care este instanța competentă să soluționeze contestația la titlu.

Din coroborarea

dispozițiilor art. 400 alin. (1) cu dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc.

civ., rezultă că instanța de executare este judecătoria în raza căreia se face

executarea, dacă legea nu prevede altfel, deci, în ceea ce privește competența

soluționării contestației la executare propriu-zisă, aceasta aparține

întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu executoriu

în materie comercială sau în materie civilă.

Astfel fiind, pentru

argumentele arătate, Înalta Curte constată că soluția Curții de Apel Constanța,

secția I civilă, de a stabili competența de soluționare a contestației la

executare în favoarea Judecătoriei Constanța este corectă, că susținerile și

criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea

recurată este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții B.G. și B.D. împotriva Sentinței civile nr.

4/C din 27 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2013.

Procesat de GGC - AS