ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la 10 august 2012, contestatorii B.G. și B.D. au solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să anuleze titlul executor reprezentat de Sentința civilă nr. 4704/2011 a Tribunalului Constanța, care a fost învestită cu formulă executorie fără îndeplinirea condițiilor legale, conform art. 399 alin. (2) din C. proc. civ.; în temeiul acelorași prevederi legale s-a solicitat și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației. La termenul din 7 septembrie 2012 Judecătoria Constanța a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale în soluționarea contestației, iar prin Sentința civilă nr. 14308/2012 a admis-o și a declinat competența în favoarea Tribunalului Constanța.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 969 din 20 februarie 2013 a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Curtea de Apel Constanța pentru emiterea regulatorului de competență. Prin Sentința civilă nr. 4/C din 27 februarie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

În argumentarea acestei sentințe Curtea de Apel a reținut, în esență, că, în cauză contestatorii au invocat atât vicii de formă ale titlului executor, pretinzând nelegala sa învestire cu formulă executorie, cât și existența unui incident la executare, respectiv afectarea terenului ce se impune a fi predat în cadrul executării silite de anumite construcții care existau la data pronunțării hotărârii judecătorești în baza căreia aceasta a fost declanșată. S-a reținut că pretenția de anulare a încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie nu poate conduce la concluzia incidenței prevederilor art. 400 alin. (2) din C. proc.

civ., cum în mod eronat a reținut judecătoria, pentru că cererea contestatorilor nu a vizat anularea titlului supus învestirii, deci nu este o contestație la titlu aflată în competența de soluționare a instanței care a pronunțat titlul contestat; solicitarea contestatorilor a vizat învestirea cu formulă executorie a acestui titlu fără îndeplinirea condițiilor legale și intră sub incidența art. 399 alin. (2 1 ) din C. proc. civ., care recunosc celor interesați sau vătămați prin executare posibilitatea atacării încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie pe calea contestației la executare, după ce a început executarea silită.

S-a constatat că această condiție, a declanșării procedurii de executare, era îndeplinită în cauză la momentul formulării contestației, iar solicitarea dedusă judecății a vizat în mod neechivoc nerespectarea condițiilor impuse de lege pentru încuviințarea învestirii cu formulă executorie, astfel că soluționarea sa intră în competența materială a judecătoriei, ca instanță de executare, conform art. 373 alin. (2) și art. 400 alin. (1) din C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe reclamanții B.G. și B.D. au declarat recurs solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul soluționării conflictului de competență în favoarea Tribunalului Constanta. În susținerea recursului recurenții, după o prezentare detaliată a situației de fapt, au arătat, în esență, că, din perspectiva dispozițiilor art. 301 C. proc.

civ., recursul se naște din momentul comunicării hotărârii, astfel că nu era admisibil să se procedeze la executarea hotărârii date în primă instanță mai înainte de motivarea și comunicarea hotărârii în vederea exercitării căilor de atac. Ca atare, susțin recurenții, în temeiul art. 376 C. proc. civ., Tribunalul, ca instanță de învestire, era obligat să verifice în ce măsură sunt respectate prevederile legale pentru drepturile debitorului de a avea acces liber la justiție, fără ca acestea să fie îngrădite de executarea hotărârii mai înainte de comunicare, moment de la care se naște dreptul de atac cu recurs. Totodată, recurenții susțin că prin punerea în executare a sentinței mai înainte de motivare și comunicarea deciziei pronunțate în apel, pentru a-și putea exercita dreptul la recurs, sunt prejudiciați în substanța dreptului, în condițiile în care executarea unei hotărâri trebuie privită, în sensul art. 6 din Convenție, ca parte integrantă a procesului.

Recurenții susțin că dispozitivul Sentinței civilă nr. 4704 din 22 septembrie 2011, reprezentând titlul executoriu, nu cuprinde situația construcțiilor aflate pe terenul intravilan în suprafață de 405 mp situat pe str. T., astfel că acest impediment la executare intră în competența Tribunalului care a pronunțat sentința, care este învestit să lămurească înțelesul, întinderea și aplicarea titlului executoriu. Pentru aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul soluționării conflictului de competență în favoarea Tribunalului Constanța. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Chestiunea de drept supusă controlului judiciar prin prezentul recurs vizează stabilirea instanței competente material să soluționeze contestația la executare formulată de reclamanți împotriva executării silite începute în Dosarul de executare nr. 310/2012 al B.E.J. A.S.C.A. și S.C.G.S. pentru impedimente la însăși începerea executării silite. Susținerea recurentei, în sensul că prezentul litigiu ar trebui soluționat de Tribunalul Constanța, nu poate fi reținută.

Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de emitere a regulatorului de competență, prin cererea dedusă judecății contestatorii au invocat atât vicii de formă ale titlului executor, pretinzând nelegala sa învestire cu formulă executorie, cât și existența unui incident la executare, respectiv afectarea terenului ce se impune a fi predat în cadrul executării silite de anumite construcții care existau la data pronunțării hotărârii judecătorești în baza căreia a fost declanșată fiind astfel incidente dispozițiile art. 399 alin. (2 1 ) C. proc. civ. Potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația se introduce la instanța de executare și, deși nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestația la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. (2) se prevede care este instanța competentă să soluționeze contestația la titlu.

Din coroborarea dispozițiilor art. 400 alin. (1) cu dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că instanța de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, deci, în ceea ce privește competența soluționării contestației la executare propriu-zisă, aceasta aparține întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă. Astfel fiind, pentru argumentele arătate, Înalta Curte constată că soluția Curții de Apel Constanța, secția I civilă, de a stabili competența de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Constanța este corectă, că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea recurată este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B.G. și B.D. împotriva Sentinței civile nr. 4/C din 27 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2013. Procesat de GGC - AS