ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2320/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 09.07.2014, reclamanții A. și B., au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, ca prin sentința ce o va pronunța să oblige pârâta sa soluționeze contestația nr. x/07.01.2014 formulată împotriva Hotărârii nr. 11/06.12.2013, emisă de Comisia Județeană Ilfov de Aplicare a Legii nr. 290/2003.

Prin sentința nr. 4 din data de 05.01.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, dispunând obligarea pârâtei la soluționarea contestației nr. x/7.01.2014 formulată împotriva Hotărârii nr. 11/6.12.2013 emisă de Comisia Județeană Ilfov de Aplicare a Legii nr. 290/2003.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

În susținerea recursului, recurenta a arătat că prin Decizia nr. 528/12.12.2013, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile O.U.G. nr. 10/2013 sunt neconstituționale, astfel că dispozițiile referitoare la documentele doveditoare a calității de moștenitor și dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, stabilite în O.U.G. nr. 10/2013, și-au încetat efectele juridice.

În aceste condiții, dispozițiile prevăzute în Legea nr. 290/2003 privind dovedirea pretențiilor care au fost abrogate prin O.U.G. nr. 10/2013 și-au încetat efectele, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 urmând a reanaliza dosarul și a soluționa cererea, în baza prevederilor legale anterioare modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 10/2013 și prin Legea nr. 287/2013.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că prin Decizia nr. 1067/17.10.2014 emisă de ANRP a fost soluționată contestația formulată de către reclamanți.

A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii promovată de reclamanți, ca rămasă fără obiect.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 aprilie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 februarie 2017, completul de filtru a constatat, în funcție de conținutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele.

În prealabil, Înalta Curte reține, pe de o parte, că susținerea recurentei-pârâte referitoare la soluționarea contestației prin Decizia ANRP nr. 1067/17.10.2014 nu este dovedită, nefiind depusă la dosar o copie a acestei decizii. De altfel, această împrejurare nu a fost invocată în fața instanței de fond.

Referitor la fondul cauzei, instanța de control judiciar constată că litigiul de față are ca obiect cererea reclamanților A. și B. privind soluționarea contestației administrative formulată împotriva Hotărârii nr. 11/06.12.2013 emisă de Comisia Județeană Ilfov de Aplicare a Legii nr. 290/2003, acțiune având drept temei juridic Legea nr. 290/2003 și Legea nr. 554/2004.

Conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 290/2003, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, poate face contestație la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.

Alin. 4 al aceluiași articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba, sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care coordonează activitatea Serviciului pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.

Alin. 5 din articolul în discuție precizează că hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Totodată, prin art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a prevăzut că persoana care se consideră vătămată poate cere, iar instanța de contencios administrativ poate dispune anularea actului (în situația în care există un act administrativ tipic, în materialitatea lui), recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autorității publice să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă (în situația actelor administrativ asimilate), în toate aceste situații putându-se solicita și repararea pagubei cauzate, inclusiv reparații pentru daunele morale suferite (contencios administrativ de plină jurisdicție).

Astfel, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, reglementând cu titlu general subiectele de sesiză, prevede că "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

În ceea ce privește obiectul acțiunii în contencios administrativ, art. 8 alin. (1) prevede că "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Ca o consecință firească a acestor dispoziții legale, reglementând soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ, legiuitorul a prevăzut la art. 18 alin. (1) că "instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă".

Prin raportare la dispozițiile legale precitate și având în vedere situația de fapt prezentată anterior, în condițiile în care Legea stabilește în art. 8 alin. (4), un termen de 60 de zile pentru soluționarea contestațiilor, în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamanților, față de împrejurarea că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a soluționat în termenul legal contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 11/06.12.2013 a Comisiei Județene Ilfov de Aplicare a Legii nr. 290/2003.

Termenul rezonabil impus de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde și durata procedurii administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, de parcurgerea, în mod obligatoriu, a unei asemenea proceduri, așa cum este cazul în speță.

Instanța de recurs reține că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din CEDO, este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din Noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 4 din 05 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2017.