ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. Și M., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Curtea de Apel Timișoara, anularea Hotărârii nr. 362/25.06.2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 59 din 27 februarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamanților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate, au declarat recurs reclamanții, fără a-și încadra criticile în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Recurenții arată că hotărârea nr. 362/25 iunie 2014 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este nelegală, întrucât nu s-a observat că nu au fost invocate diferențele de tratament apărute ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești prin care legea a fost diferit interpretată de instanțe, ci tratamentul diferențiat practicat de angajator, care a înțeles să acorde acest spor în mod preferențial. În esență, se afirmă că, instanța de fond, în mod greșit a reținut că tratamentul diferit la care au fost supuși reclamanții, prin deciziile adoptate de angajatorul Curtea de Apel Timișoara, nu constituie rezultatul unei practici discriminatorii sau a unui mod diferențiat de interpretare și aplicare a legii, ci derivă dintr-o jurisprudență divergentă în ceea ce privește acțiunile angajaților pentru valorificarea sporului de 50%, care unele au fost admise, iar altele au fost respinse de către instanțele judecătorești. De asemenea, în mod greșit a reținut prima instanță că interpretarea legii este atributul suveran al instanțelor judecătorești, iar controlul acestei interpretări nu se poate realiza decât prin exercitarea căilor de atac, în condițiile în care persoane aflate în funcții similare și la același angajator, care dețineau hotărâri judecătorești admise, au fost tratate în mod diferit de către angajatorul Curtea de apel Timișoara. Pe de altă parte, recurenții-reclamanți susțin că pentru a se evita aplicarea unui tratament diferențiat între persoanele încadrate pe aceeași funcție, angajatorul putea formula un memoriu pe care să îl înainteze Consiliului Superior al Magistraturii sau Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru promovarea unui recurs în interesul legii, în vederea reglării acestei stări de fapt. Totodată, se susține că hotărârea atacată cuprinde și motive contradictorii, de vreme ce a reținut că o jurisprudență divergentă poate aduce atingere Convenției, în anumite circumstanțe, respectiv atunci când divergențele sunt profunde și persistente.

Apărările formulate Intimații-pârâți Curtea de Apel Timișoara și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, deși au fost legal citați, nu au depus întâmpinare până la momentul întocmirii raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului. Ulterior, la data de 01.11.2017, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 31 mai 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamanți admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat să se dispună anularea Hotărârii nr. 362/25.06.2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în soluționarea plângerii adresate acestui organism de către reclamanți, prin care s-a constatat că aspectele cu care a fost sesizat Consiliul nu intră sub incidența prevederilor O.G. nr. 137/2000, sens în care s-a dispus clasarea/închiderea dosarului. La baza investigației efectuate de către intimatul C.N.C.D. a stat sesizarea reclamanților privind discriminarea lor în raport de alți angajați ai aceluiași angajator, în aceeași funcție, care, spre deosebire de recurenții-reclamanți din prezenta cauză, beneficiază de sporul de 50% de risc și solicitare neuropsihică. În considerentele Hotărârii nr. 362 din data de 25.06.2014, emisă de către C.N.C.D., s-a reținut, în esență, că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din O.G. nr. 137/2000, reiese că pot face obiect al unei plângeri întemeiate pe discriminare, drepturile constituționale enumerate în art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, dar că, în speță, aspectele invocate de către reclamanți exced dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Consiliul a reținut că, prin plângerea formulată de către recurenții-reclamanți din prezenta cauză, nu s-au conturat aspecte care să intre în competența sa materială, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 137/2000, iar pe de altă parte, a constatat că, deși există diferențe în ceea ce privește acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică în cuantum de 50%, acest fapt nu se circumscrie noțiunii de discriminare, fiind consecința unei jurisprudențe neunitare în materie la nivelul instanțelor din raza Curții de Apel Timișoara, iar în condițiile în care interpretarea legii este atributul suveran al instanțelor judecătorești, o asemenea situație ar putea, eventual, determina promovarea unui recurs în interesul legii. Înalta Curte constată că motivele de recurs referitoare la greșita nereținere a unui tratament discriminatoriu, sunt neîntemeiate. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menționate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare." Rezultă că, pentru existența unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferențiat al reclamanților în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influențat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al reclamanților vătămați, iar în final, dacă lipsește în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferență de tratament. Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare. Or, în cauză, aceste condiții nu sunt îndeplinite cumulativ. Nu se poate reține existența unui tratament diferențiat al reclamanților în raport cu alți șoferi din raza Curții de Apel Timișoara, pe baza unuia dintre criteriile indicate la art. 2 din O.G. nr. 137/2000 sau a altui criteriu analog, deoarece aplicarea diferențiată a respectivului spor s-a datorat unor hotărâri judecătorești ce recunosc acest drept doar anumitor angajați. Pe de altă parte, se constată că nu este îndeplinită nici condiția privind lipsa în cauză a unui scop legitim în măsură să justifice diferența de tratament, dat fiind că hotărârile judecătorești ce au stat la baza acordării sporului se circumscriu tocmai acestei noțiuni de scop legitim. Curțile de apel, în calitate de ordonatori de credite, sunt obligate să respecte salarizarea prevăzută de dispozițiile legale în vigoare, în acord cu atribuțiile ordonatorului de credite, prevăzute de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 din 11 iulie 2002 privind finanțele publice, ori rezultată din hotărârile judecătorești deținute de angajați, caz în care sunt vizate doar persoanele în privința cărora instanțele judecătorești au recunoscut respectivele drepturi cu caracter definitiv, câtă vreme nu există un temei legal pentru o aplicare extensivă a dispozițiilor acestor hotărâri judecătorești și în privința altor persoane. Din această perspectivă, se apreciază a fi nefondată susținerea recurenților-reclamanți, în sensul că nu au criticat diferențele de tratament apărute ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești prin care legea a fost diferit interpretată de instanțe, ci tratamentul diferențiat practicat de angajator, întrucât, în condițiile unei anume interpretări a cadrului legal care a condus la neacordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de către angajator și în lipsa unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului, angajatorul nu poate proceda la acordarea acestui spor. De asemenea, tot nefondată, se constată a fi și susținerea recurenților-reclamanți potrivit căreia angajatorul ar fi putut regla problema salarizării diferite a personalului conex prin formularea unui memoriu pe care să îl înainteze Consiliului Superior al Magistraturii sau Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru promovarea unui recurs în interesul legii. Mecanismul de unificare a practicii pe calea recursului în interesul legii, potrivit art. 514 C. proc. civ., nu ar fi putut fi utilizat pentru reglarea situației litigioase de față. Referitor la motivele contradictorii invocate de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident, având în vedere că prima instanță s-a referit la faptul că deși o jurisprudență divergentă poate aduce atingere Convenției, în anumite circumstanțe, o atare situație nu este de natură să genereze o "discriminare", în sensul O.G. nr. 137/2000, care să poată fi constatată și sancționată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Prin urmare, în raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, aplicabile situației de fapt deduse judecății, iar argumentele invocate de către recurenții-reclamanți în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii instanței de fond. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanții A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., precum și de N. și O., în calitate de moștenitoare ale defunctului B., împotriva sentinței civile nr. 59 din 27 februarie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.