ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 23/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 februarie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României, în principal, constatarea caracterului nejustificat al refuzului BNR în rezolvarea cererii adresate acesteia, înregistrate sub nr. x din 14 septembrie 2016, și obligarea pârâtei să comunice rezultatul obținut de reclamantă la interviul socioprofesional susținut în data de 9 decembrie 2014 și înregistrarea acestuia; în subsidiar, în măsura în care instanța va califica răspunsul BNR drept un act administrativ propriu-zis, a solicitat constatarea nulității acestuia, având în vedere încălcarea dreptului constituțional al reclamantei la informare, cu aceleași consecințe descrise la punctul anterior.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 3377 din 29 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și a încheierii de ședință recurate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta-recurentă a susținut următoarele:

Pe data de 9 decembrie 2014, reclamanta a susținut un interviu socioprofesional organizat de BNR, pentru a putea fi confirmată în calitatea de Director Direcția Juridică al B. SA (la acel moment, B. SA).

BNR a organizat acel interviu în aplicarea dispozițiilor art. 108 din O.U.G. nr. 99 din 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului

Prin cererea înregistrată la sediul BNR sub nr. x din 14 septembrie 2016, recurenta a solicitat să i se comunice rezultatul interviului socioprofesional și înregistrarea efectivă a interviului susținut.

Prin Adresa nr. x din 14 octombrie 2016, Direcția de Supraveghere din cadrul BNR a răspuns în mod negativ solicitării de mai sus, motivat în esență de faptul că B. SA a retras solicitarea de aprobare prealabilă a reclamantei în funcție, și că în orice caz, raporturile în această materie se statornicesc doar între instituția de credit și BNR, iar nu direct cu persoana examinată.

Dat fiind răspunsul negativ al intimatei, reclamanta a formulat plângere prealabilă către BNR, întemeiată pe art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. La plângerea prealabilă, Direcția de Supraveghere din cadrul BNR a răspuns în mod negativ solicitării, prin Adresa nr. x din 6 decembrie 2016, reiterând argumentele invocate în adresa prin care a răspuns cererii inițiale.

Ulterior sesizării instanței de contencios administrativ, intimata a depus la dosarul cauzei note de ședință în cuprinsul cărora a făcut o serie de afirmații contradictorii, motiv pentru care reclamanta a solicitat suplimentarea probatoriului pentru motivele prezentate în cuprinsul Notelor de ședință depuse de către aceasta la termenul din data de 18 septembrie 2017.

Prin încheierea din data de 18 septembrie 2017, instanța a respins însă această cerere de administrare a probelor. Ulterior, recurenta a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, arătând că este necesară administrarea unor noi probe în vederea justei soluționări a acesteia, cerere care a fost respinsă prin hotărârea atacată.

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, instanța încălcând două principii fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ. și principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ..ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat dreptul la apărare al recurentei, prevăzut la art. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2017, prima instanță a respins cererea reclamantei de suplimentare a probatoriului, respectiv a interogatoriului pârâtei și cu înscrisuri deținute de partea adversă, pentru a se verifica existența procesului-verbal de selecționare și inventar al documentelor distruse, existența avizului Comisiei din cadrul Arhivelor Naționale, precum și extrasul din Nomenclatorul BNR din care să rezulte termenul de păstrare a interviului, apreciind că nu sunt utile soluționării cauzei, în raport de textul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de repunere pe rol s-au reiterat cererile în probațiune, însă a fost respinsă.

Din conținutul Notelor de ședință depuse de BNR la termenul din 19 iunie 2017, au rezultat anumite contradicții între susținerile de la termenul anterior depunerii Notelor de ședință și informațiile furnizate prin aceste note, care nu au fost dovedite, susținându-se pe de o parte că nu a existat o comisie de examinare a reclamantei, iar pe de altă parte se confirmă participarea reprezentanților Direcției Supraveghere, Direcției Stabilitate Financiară și Direcției Juridice la interviul socioprofesional, desfășurat ca urmare a Cererii B. SA cu nr. x din 14 octombrie 2014, care a avut loc cu respectarea atât a O.U.G. nr. 99/2006 și a Regulamentului nr. 6/2008, cât și a reglementărilor interne BNR.

Mai mult, intimata nu a arătat prin ce act juridic s-a decis participarea acestor membri la interviul socioprofesional al reclamantei și, dacă aceștia nu reprezintă comisia de examinare sau de evaluare, care sunt atribuțiile acestor reprezentanți BNR și care sunt reprezentanții BNR care ar fi trebuit să realizeze examinarea efectivă a răspunsurilor reclamantei la interviul socioprofesional.

De asemenea, prin Notele de ședință, BNR a susținut lipsa înregistrării audio a interviului socioprofesional susținut de reclamantă, deoarece a fost eliminat ca urmare a trecerii timpului.

Or, un document nu poate să dispară din arhiva BNR prin simplul fapt al trecerii unui timp îndelungat de la crearea sa, ci trebuie să expire termenul de păstrare prevăzut în nomenclatorul arhivistic al BNR, pentru ca, ulterior, să fie demarată procedura eliminării respectivului document din arhivă, după cum s-a susținut la termenul din data de 18 septembrie 2017.

Așadar, pentru a se fi putut reține afirmația potrivit căreia înregistrarea interviului reclamantei nu mai există, BNR ar fi trebuit să arate termenul de păstrare a înregistrării interviului a expirat, potrivit nomenclatorului arhivistic BNR, respectarea procedurii de selecționare reglementate prin dispozițiile Legii nr. 16/1996 și întocmirea procesului-verbal de selecționare și a inventarului documentelor propuse spre eliminare ca fiind lipsite de valoare întocmite de către Comisia de selecționare a BNR, care trebuiau avizate de către Comisia centrală de selecționare din cadrul Arhivelor Naționale.

Aceste afirmații ale intimatei în timpul cercetării judecătorești, s-ar fi impus administrarea probelor solicitate de către recurentă cu privire la aspectele legate de respectarea de către BNR a procedurii speciale, reglementate prin Legea nr. 16/1996, având în vedere că s-a susținut că a avut loc eliminarea din arhiva BNR a înregistrării interviului.

Se mai arată că prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat dreptul de dispoziție al recurentei, prevăzut la art. 9 C. proc. civ.

Prima instanță s-a pronunțat asupra unui alt aspect decât cel precizat în petitul cererii de chemare în judecată. Astfel, recurenta a solicitat în primul capăt de cerere ca instanța să constate refuzul nejustificat al BNR în rezolvarea cererii adresate acesteia [...] și să o oblige pe pârâtă la comunicarea rezultatul obținut de reclamantă la interviul socioprofesional susținut în data de 9 decembrie 2014 și înregistrarea acestuia, însă, prin hotărârea recurată, instanța s-a pronunțat asupra unor împrejurări care nu au fost deduse judecății, considerând că recurenta a solicitat comunicarea rezultatului întregii evaluări, iar nu numai a rezultatului interviului socioprofesional, care reprezintă numai una dintre etapele procesului de evaluare.

De altfel, faptul că interviul socioprofesional nu se identifică cu însăși evaluarea candidatului și că între acest interviu și întreaga documentație ce trebuie avută în vedere de BNR pentru a soluționa cererea B. este un raport de parte-întreg rezultă cu prisosință din prevederile art. 52 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006.

Totodată, faptul că interviul nu se confundă cu însăși evaluarea recurentei, reiese din corespondența purtată între B. și BNR, prin care aceasta din urmă a solicitat B. transmiterea unor înscrisuri referitoare la recurentă.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii în senul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât pe de o parte, instanța a respins cererea prin care recurenta a propus administrarea de probe în scopul de a dovedi existența înregistrării interviului, iar pe de altă parte, instanța a respins cererea de chemare în judecată reținând tocmai că nu s-a dovedit faptul că această înregistrare există. Pe de altă parte, instanța a stabilit că reclamanta are dreptul la comunicarea rezultatului interviului, întrucât acestea privesc cariera sa, precum și evaluarea calităților sale personale, iar pe de altă parte, apreciază că înregistrarea - deci însăși modul în care s-a desfășurat interviul, iar nu doar rezultatul acestuia, nu este aptă de a susține teza dezvoltată de către reclamantă, respectiv aceasta nu este în măsură a ajuta la dezvoltarea profesională a reclamantei, și nici nu este un aspect care să țină de cariera sa profesională.

Prin cererea de repunere pe rol formulată, recurenta a solicitat administrarea unor noi probe în scopul de a dovedi faptul că înregistrarea interviului există, însă instanța a respins această cerere, considerând că administrarea de noi probe nu este necesară soluționării cauzei. În ciuda acestui fapt, instanța, a considerat că recurenta nu a făcut dovada existenței interviului și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată.

Or, în măsura în care recurentei i s-a refuzat posibilitatea de a proba existența înregistrării interviului, în condițiile în care cererea introductivă de instanță a avut drept obiect tocmai comunicarea acestei înregistrări, în mod eronat, instanța a considerat drept nedovedită această pretenție.

Referitor la cel de-al doilea aspect de motivare contradictorie, se arată că prin cererea de chemare în judecată, recurenta a fundamentat solicitarea de a i se comunica rezultatul obținut la interviu și înregistrarea efectivă a acestuia pe aceea că sunt informații de interes personal, care privesc, în principal, cariera recurentei și dezvoltarea profesională ulterioară a acesteia.

Cunoașterea rezultatului și a modului în care s-a prezentat reclamanta pe parcursul evaluării este de un real folos în evoluția profesională, deoarece pot ajuta la analiza aspectelor pozitive, precum și a eventualelor aspecte negative sesizate de comisia de evaluare. Cunoscând aceste informații, recurenta ar putea stabili ce anume trebuie să îmbunătățească din punct de vedere profesional.

Deși instanța de fond a apreciat că obiectul acestui interviu a constat în evaluarea reclamantei, respectiv a cerinței de a dispune în orice moment de o bună reputație, de cunoștințe, aptitudini și experiență adecvată naturii, extinderii și complexității activității instituției de credit și responsabilităților încredințate și de a-și desfășura activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase, existența interesului reclamantei în obținerea verificării nu poate fi negat, a respins cererea de obligare a intimatei la înmânarea înregistrării interviului socioprofesional, arătând că această înregistrare nu este aptă de a susține teza dezvoltată de către reclamantă, respectiv aceasta nu este în măsură a ajuta la dezvoltarea profesională a reclamantei, și nici nu este un aspect care să țină de cariera sa profesională.

Contradicția dintre aceste argumente ale instanței apare pentru recurentă ca fiind evidentă. Pe de o parte, instanța admite temeinicia susținerilor recurentei, în sensul că aceasta are dreptul de a-i fi comunicat rezultatul interviului, dat fiind că acesta privește cariera sa profesională. Pe de altă parte însă, instanța contestă faptul că înregistrarea interviului, care cuprinde însăși modul de desfășurare a acestui interviu, nu privește cariera sa profesională.

Or, dacă simplul rezultat al acestui interviu prezintă importanță pentru dezvoltarea profesională a recurentei, cu atât mai mult este relevant modul în care acest interviu s-a desfășurat. Nota obținută de recurentă reprezintă doar o modalitate de cuantificare a prestației acesteia în momentul susținerii interviului. însă, înregistrarea interviului relevă aspecte suplimentare, ale căror importanță pentru carierea profesională a recurentei nu poate fi negată, aspecte printre care se numără reacțiile recurentei la întrebările comisiei de examinare, precum și limbajul nonverbal și para-verbal al acesteia.

Se mai susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv a Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996 și a Regulamentul BNR nr. 6 din 2008.

Prin sentința pronunțată în cauză, prima instanță a nesocotit dispozițiile Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996 care impuneau în sarcina BNR obligația de a parcurge o anumită procedură în situația în care ar fi decis distrugerea înregistrării interviului recurentei.

Intimata nu a contestat niciodată faptul că înregistrarea interviului a existat, ci doar faptul că această înregistrare nu mai există în prezent în arhivele BNR.

Or, Legea Arhivelor Naționale reglementează în detaliu etapele procedurale pe care trebuie să le parcurgă o entitate în momentul în care ia decizia distrugerii unor documente aflate în păstrarea sa. Astfel, legea impunea în sarcina BNR obligația de a întruni Comisia de selecționare, în cadrul căreia urma să fie întocmit un proces-verbal de selecționare și un inventar al documentelor propuse spre eliminare dată fiind lipsa lor de valoare. După întocmirea acestor înscrisuri, acestea trebuiau supuse aprobării Comisiei centrale de selecționare din cadrul Arhivelor Naționale.

BNR a afirmat că înregistrarea interviului nu mai există întrucât de la data la care a avut loc interviul recurentei a trecut o perioadă semnificativă de timp în vederea dovedirii acestei afirmații, BNR ar fi trebuit să prezinte nomenclatorul său intern din care să rezulte faptul că a expirat termenul de păstrare a înregistrării interviului, precum și a procesului-verbal de selecționare și a inventarului documentelor propuse spre eliminare ca fiind lipsite de valoare, avizate de către Comisia centrală de selecționare din cadrul Arhivelor Naționale.

BNR nu a făcut proba parcurgerii procedurii reglementate de Legea Arhivelor Naționale nr. 16/2016, astfel încât susținerea BNR privitoare la inexistența înregistrării interviului la momentul actual nu putea fi pur și simplu prezumată ca fiind adevărată.

Cu toate acestea, în momentul în care recurenta a solicitat administrarea de probe pentru a se putea stabili dacă BNR și-a îndeplinit ori nu aceste obligații, instanța a respins cererea de administrare de probe.

Prin urmare, instanța a ajuns la concluzia că înregistrarea a fost în mod corect eliminată din arhivele BNR, în sensul în care BNR și-a îndeplinit obligațiile ce îi incumbau în baza Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996, fără însă să administreze nicio probă în acest sens.

Pe cale de consecință, hotărârile recurate sunt rezultatul încălcării dispozițiilor Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996, neputându-se prezuma respectarea de către BNR a obligațiilor prevăzute în sarcina sa de Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996.

Prin pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond a nesocotit prevederile Regulamentului BNR nr. 6 din 2008, în sensul că a ignorat faptul că BNR și-a încălcat obligația ce îi incumba în baza art. 53 alin. (1) din acest regulament potrivit căruia "Cu excepția notificărilor de achiziții propuse pentru care procedura și termenul de evaluare sunt prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006, cu modificările și completările ulterioare, Banca Națională a României hotărăște cu privire la aprobarea cererilor formulate de instituțiile de credit potrivit prezentului regulament, în termen de 30 de zile de la data primirii informațiilor și documentației complete în susținerea cererii de aprobare. În cazul în care sunt necesare informații sau documente suplimentare, termenul de 30 de zile începe să curgă de la data prezentării acestora, dar nu poate depăși 3 luni de la data primirii cererii."

Intimata a pretins că nu s-a finalizat analiza îndeplinirii cerințelor legale, nu s-a constatat caracterul incomplet ori insuficient al informațiilor furnizate de B. SA și nu a fost emisă o hotărâre, ci doar s-a luat act de solicitarea instituției de credit cu privire la rămânerea fără obiect a cererii de aprobare, cadrul normativ neimpunând formalizarea acestui fapt prin emiterea unei hotărâri ori a unui alt act.

După cum a fost învederat instanței prin cererea de chemare în judecată, recurenta a susținut interviul pe data de 9 decembrie 2014, iar, de la acest moment, intimata deținea toate informațiile necesare pentru a realiza evaluarea acesteia.

Așadar, până la data de 9 ianuarie 2015, intimata trebuia să soluționeze cererea adresată de B., iar, în aceste condiții, apărarea conform căreia instituția de credit a transmis să nu ia în considerare solicitarea instituției de credit este neîntemeiată, având în vedere că aceasta a fost formulată pe data de 24 martie 2015, la aproximativ două luni și jumătate de la expirarea termenului de rezolvare.

Cu atât mai mult, intimata trebuia să decidă cu privire la rezultatul interviului, având în vedere raportul de parte-întreg al acestuia față de întreaga documentație ce trebuie analizată de BNR pentru a soluționa cererea B.

Afirmația conform căreia procesul de evaluare nu a fost finalizat, deși a expirat termenul de soluționare, în măsura în care ar fi adevărată, ar reprezenta un abuz comis de pârâtă, fiind încălcat un act normativ obligatoriu prin care se instituie termene ce trebuie respectate de instituția publică.

Or, față de aceste aspecte, soluția instanței de a respinge cererea de chemare în judecată prin care recurenta a solicitat transmiterea rezultatului interviului și a înregistrării acestuia este dată cu încălcarea dispozițiilor din Regulamentului BNR nr. 6 din 2008 referitoare la obligația BNR de a hotărî cu privire la aprobarea cererilor formulate de instituțiile de credit în termen de 30 de zile de la data primirii informațiilor și documentației.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Intimata pârâtă Banca națională a României prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală.

În motivarea întâmpinării intimata pârâtă a susținut următoarele:

În privința susținerii încălcării dreptului la apărare se arată că reclamantă a înțeles să solicite la primul termen de judecată, printre altele, obligarea Băncii Naționale a României la depunerea procesului-verbal întocmit de comisia de examinare cu ocazia interviului socioprofesional, ignorând atât faptul că proba s-ar confunda cu obiectul litigiului, ce este reprezentat de "rezultatul examenului pe care l-am susținut la Banca Națională a României", cât și inaplicabilitatea O.U.G. nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură, ce reglementează printre altele obligativitatea înființării comisiilor de concurs (art. 16), atribuțiile comisiilor de concurs (art. 18) și notele acordate de comisiile de concurs (art. 16).

În ciuda faptului că reprezentantul Băncii Naționale a României a precizat că nu a existat o comisie de examinare, lipsind temeiul juridic al constituirii unei asemenea comisii, precum și că toate înscrisurile ce privesc litigiul se află în posesia recurentei reclamante, Curtea de Apel București a încuviințat în parte cererea și a pus în vedere băncii centrale să depună înscrisurile pe care le deține cu privire la cererea de aprobare a B. SA, precum și precizări referitoare la stadiul procedurii de evaluare, la susținerea interviului, la constituirea unei comisii de evaluare și la temeiul juridic al constituirii.

La cel de-al doilea termen de judecată, în ciuda faptului că Banca Națională a României a fost nevoită a depune la dosarul cauzei înscrisuri ce emanau chiar de la recurenta reclamantă (copia actului de identitate al doamnei A., curriculum vitae, chestionar completat și semnat de recurenta reclamantă A., certificatul de cazier judiciar, fișa postului), iar singurele mențiuni cu un așa-zis caracter de noutate se rezumau la preluarea a 3 paragrafe (relativ identice) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Băncii Naționale a României (document intern, cu regim de clasificare), care stabileau că angajații a trei compartimente ale băncii centrale "participă la activități de evaluare a persoanelor desemnate să asigure conducerea unor structuri organizatorice/activități din instituțiile de credit, supuse procedurii de aprobare prealabilă, potrivit legii.", Curtea de Apel București a luat act de invocarea dreptului la pregătirea apărării și a încuviințat cea de-a doua cerere de amânare a judecării cauzei.

Pentru a convinge instanța de judecată să încuviințeze ca probă tocmai procesul-verbal de consemnare a rezultatelor așa-numitei comisii de evaluare, reclamanta a înțeles să depună la dosarul cauzei Decizia I.C.C.J. cu nr. x din 5 martie 2014, apreciind, de asemenea, că există similitudini cu prezenta cauză. Fără a mai proceda la analizarea relației angajat - angajator existente între recurentul C. și Serviciul Român de Informații, înțelegem să subliniem faptul că în Dosarul nr. x/2012 a fost pronunțată o hotărâre judecătorească fără ca la dosarul cauzei să fie depuse tocmai actele administrative a căror anulare s-a solicitat în fața instanței de contencios administrativ, pe motiv că ar conține informații clasificate.

Or, această decizie nu face decât să sublinieze netemeinicia susținerilor reclamantei din prezenta cauză.

La cel de-al treilea termen de judecată, în ciuda faptului că toate solicitările recurentei reclamante primiseră răspuns, a fost formulată cea de-a treia cerere de amânare a judecării cauzei, motivat de faptul că ar fi încălcată Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 și că s-ar impune interogatoriul intimatei, a cărui necesitate nu putea fi prevăzută la momentul formulării cererii de chemare în judecată, dar care ar fi de natură a dovedi următoarele fapte: interviul a avut loc în data de 9 decembrie 2014, interviul a fost înregistrat, interviul nu a fost eliminat din arhiva B.N.R., B.N.R. a înființat o comisie de examinare, atribuțiile comisiei de examinare și modul de exercitare al acestora, consemnarea prestației recurentei reclamante și faptul că evaluarea prestației candidatei a avut loc.

Anterior datei de 18 septembrie 2017, Banca Națională a României precizase că interviul socioprofesional avusese loc și că fusese înregistrat.

Înregistrarea interviului din data de data de 9 decembrie 2014 nu face obiectul Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996, iar această înregistrare audio nu are valoare istorică, astfel cum prevede art. 2 din actul normativ, aspect evident atât pentru Curtea de Apel București, cât și pentru recurenta reclamantă.

De asemenea, chestiunea înființării unei comisii de examinare și a atribuțiilor acesteia fusese dezbătută la fiecare termen de judecată, iar Banca Națională a României precizase, clar și expres, că nu a existat, lipsind orice temei juridic în acest sens.

Banca Națională a României înmânase, anterior cu 3 luni, reprezentantului recurentei reclamante un exemplar al Notelor scrise cu nr. x din 16 iunie 2017, în cuprinsul cărora au fost expuse prevederi ale Regulamentului privind organizarea și funcționarea Băncii Naționale a României, alături de concluzia că participarea reprezentanților Direcției Supraveghere, Direcției Stabilitate Financiară și Direcției Juridice la interviul socioprofesional, desfășurat ca urmare a Cererii B. SA cu nr. x din 14 octombrie 2014, a avut loc cu respectarea atât a O.U.G. nr. 99/2006 și a Regulamentului nr. 6/2008, cât și a reglementărilor interne ale B.N.R.

Participarea reprezentanților Direcției Supraveghere, Direcției Stabilitate Financiară și Direcției Juridice la interviul socioprofesional din data de data de 9 decembrie 2014 a avut loc, prin urmare, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cadrul normativ nestabilind exigențe a căror încălcare să poată fi reclamată în prezenta cauză.

Lipsesc, prin urmare, în opinia intimatei, departe de orice echivoc, pretinsele contradicții de care se prevalează recurenta reclamantă.

În raport de prevederile art. 10 și art. 249 C. proc. civ., recurenta reclamantă nu se putea rezuma la invocarea unei spețe soluționate în temeiul O.U.G. nr. 189/2008 și la proslăvirea dreptului său de pregătire a apărării, fiind necesar ca cel târziu la cel de-al treilea termen de judecată să fi indicat prevederile normative care stabileau atât obligația constituirii unei comisii de examinare, cât și cea a cuantificării interviului socioprofesional.

Cu privire la ultima teză probatorie, referitoare la evaluarea prestației candidatei, cum este denumită de reprezentantul recurentei reclamante, Banca Națională a României a făcut precizări încă din 14 octombrie 2016, prin urmare era evident, la 18 septembrie 2017, că răspunsul scris la așa-numitul interogatoriu ar fi reluat aceste precizări, nefiind îndeplinite, astfel, în opinia noastră, cerințele de admisibilitate.

Referitor la încălcarea dreptului de dispoziție se arată că instanța de fond nu a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita) sau altceva decât s-a cerut (extra petita), cum se invocă de către recurenta reclamantă pentru a solicita casarea hotărârii, ci a analizat temeinic tocmai susținerile acesteia din cuprinsul cererii de chemare în judecată, pe care le-a înlăturat ca netemeinice, apreciindu-se nu își găsesc incidență dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsind cadrul normativ, dar și considerentele care să stabilească, în general, o obligație a cuantificării interviului socioprofesional, asemenea celei stabilite prin invocata O.U.G. nr. 189/2008, faptul că procesul de evaluare nu a fost finalizat prezintă relevanță și în ceea ce privește interviul, iar instanța de fond a luat act de acest aspect.

Referitor la criticile de nelegalitate corespunzătoare art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susține că Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 nu reglementează modul de gestionare a înregistrării interviului socioprofesional, iar tezele probatorii vizate de interogatoriul propus de reclamantă au fost amplu dezbătute atât în procedura scrisă, cât și la cele 3 termene de judecată, asemenea concludenței ori inexistenței celorlalte înscrisuri solicitate.

Astfel, instanța de fond a reținut, în mod temeinic, că au fost puse în discuția părților toate aspectele necesare soluționării pe fond a cererii, iar prin concluziile pe fond nu au fost învederate aspecte de natură a atrage altă concluzie.

Pe de altă parte, recurenta reclamantă s-a limitat la a identifica prevederile art. 31 alin. (2) din Constituție, ca soluție pentru a formula o acțiune, ignorând obligația sa de a identifica și textul normativ care să permită consemnarea unei cuantificări a interviului socioprofesional.

Or, tocmai lipsa textului normativ care să permită consemnarea unei cuantificări a interviului socioprofesional dovedește temeinicia considerentelor instanței de fond în baza cărora a respins cererea de obligare a pârâtei la comunicarea rezultatului interviului ca nefondată, având în vedere că procesul de evaluare nu a fost finalizat.

S-a reținut prin hotărârea atacată că interviul socioprofesional nu are o existență de sine stătătoare, ci poate fi parte integrantă din întregul proces de evaluare, concluzionând că, atâta timp cât procesul de evaluare nu a fost finalizat, în mod temeinic, nu se putea dispune obligarea la comunicarea rezultatului interviului.

Conform cadrului normativ, interviul socioprofesional reprezintă un instrument facultativ în procedura de evaluare desfășurată de Banca Națională a României și doar în cazul finalizării procedurii de evaluare poate fi emisă, ca rezultat, o decizie de aprobare ori de respingere, lipsind orice formă de cuantificare.

Rezultatul interviului privește cariera și evaluarea calităților personale ale reclamantei, însă acesta nu există, evaluarea nefiind finalizată, iar înregistrarea audio nu reprezintă un aspect care să țină de cariera sa profesională.

În opinia intimatei, asemenea concluziilor instanței de fond, rezultatul evaluării este de natură a afecta cariera profesională a recurentei reclamante, spre deosebire de înregistrarea audio a interviului socioprofesional.

Se mai susține că pretinsa contradictorialitate a considerentelor invocată de recurenta reclamantă are drept unic factor generator perspectiva sa eronată asupra propriei cereri de chemare în judecată.

Reclamanta prin cererea de chemare în judecată a solicitat a se constata caracterul nejustificat al refuzului BNR în rezolvarea cererii adresate acesteia, înregistrate sub nr. x din 14 septembrie 2016, obligarea pârâtei de a comunica rezultatul obținut de reclamantei la interviul socioprofesional susținut în data de 9 decembrie 2014 și de a comunica înregistrarea acestuia.

Prin urmare, instanța de fond a analizat fiecare dintre capetele de cerere principale, astfel cum au fost formulate de către reclamantă, și s-a pronunțat asupra fiecăruia, fără a se putea reține că acceptarea unor afirmații ale reclamantei în susținerea unui capăt de cerere, ar fi făcut de prisos analizarea temeiniciei unui alt capăt de cerere, înlăturându-se astfel dreptul instanței de a se mai pronunța asupra ultimului capăt de cerere.

Referitor la cel de-al treilea motiv de nelegalitate, intimata apreciază că este de asemenea neîntemeiat.

Dispozițiile Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996 nu prezintă relevanță în prezenta cauză, întrucât conform art. 2, conform prin documente care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României, în sensul acestei legi, se înțelege înregistrări foto, video, audio și informatice, cu valoare istorică, realizate în țară sau de către creatori români în străinătate, fiind lipsit de echivoc faptul că înregistrarea interviului socioprofesional din data de 9 decembrie 2014 nu are o valoare istorică.

Interviul socioprofesional a avut loc în data de 9 decembrie 2014, prima petiție a fost depusă în data de 14 septembrie 2016, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București în data de 16 februarie 2017.

Referitor la susținerea că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Regulamentului nr. 6 din 2008 se arată că prin Regulamentul nr. 3/2014 au fost modificate, printre altele, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Regulamentul nr. 6/2008, conform cărora "în înțelesul prezentului regulament, sintagma persoane cu funcție de conducere de nivel mediu a unor activități de importanță deosebită desemnează persoanele nominalizate să asigure conducerea structurilor care privesc activitățile de administrare și control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum și activitatea juridică".

În consecință au fost extinse substanțial sfera aprobărilor preliminare, ceea ce a condus la necesitatea evaluării tuturor persoanelor nominalizate să asigure conducerea departamentelor de administrare și control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, dar și juridic, din cadrul a peste 40 de instituții de credit, ceea ce a determinat ca termenul de 30 zile stabilit pentru ca Banca Națională a României să hotărască cu privire la aprobarea cererilor formulate de instituțiile de credit potrivit Regulamentului nr. 6/2008 să nu poată fi respectat, iar la data de 9 ianuarie 2015 nu exista o hotărâre cu privire la aprobarea ori respingerea nominalizării doamnei A. în funcția de director al Direcției Juridice a B. SA.

Netemeinicia acestei critici este subliniată, de asemenea, de lipsa cadrului normativ în ceea ce privește cuantificarea interviului socioprofesional, de lipsa unei existențe independente a interviului socioprofesional, precum și de contradicțiile susținerilor recurentei reclamante.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile reclamantei care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă pretinde că prin hotărârile instanței de fond au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin aceea că prin încheierea de ședință din 18 septembrie 2017 prima instanță a respins cererea reclamantei de suplimentare a probatoriului, respectiv a interogatoriului pârâtei și cu înscrisuri deținute de partea adversă, pentru a se verifica existența procesului-verbal de selecționare și inventar al documentelor distruse, existența avizului Comisiei din cadrul Arhivelor Naționale, precum și extrasul din Nomenclatorul BNR din care să rezulte termenul de păstrare a interviului, iar prin sentința de dezînvestire s-a respins cererea de repunere pe rol pentru completarea probatoriului în sensul solicitat anterior.

Însă teza probatorie de care s-a prevalat reclamanta era irelevantă pentru aflarea adevărului în cauză, întrucât în raport de obiectul cauzei, care în esență se rezumă la sancționarea refuzului nejustificat al intimatei pârâte de a comunica rezultatul interviului și înregistrarea acestuia, aspectele referitoare la componența și atribuțiile comisiei de reexaminare sau la respectarea procedurii de selecționare și inventar al documentelor pretins distruse nu au legătură cu cauza.

Eventualele constatări în urma administrării și evaluării mijloacelor de probă solicitate, referitoare la componența concretă a comisiei de evaluare a interviului la care a participat reclamanta sau în privința respectării sau nu a procedurii de arhivare sau distrugere a înregistrării interviului din perspectiva normelor instituite prin Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 nu puteau contura premisa minoră în silogismul judecătorului pentru rezolvarea justă a cauzei în raport de limitele învestirii, pentru că obiectul analizei acestuia nu era legalitatea derulării interviului sau legalitatea arhivării suportului tehnic al înregistrării lui, ci legalitatea refuzului de comunicare a înregistrării interviului și a evaluării lui de către comisia instituită de intimată.

Reclamanta s-a prevalat de incidența acestui motiv de casare și din perspectiva încălcării principiului disponibilității de către instanța de fond. Astfel recurenta pretinde că a solicitat în primul capăt de cerere ca instanța să constate refuzul nejustificat al BNR în rezolvarea cererii adresate acesteia [...] și să o oblige pe pârâtă la comunicarea rezultatul obținut de reclamantă la interviul socioprofesional susținut în data de 9 decembrie 2014 și înregistrarea acestuia, însă, prin hotărârea recurată, instanța s-a pronunțat asupra unor împrejurări care nu au fost deduse judecății, considerând că recurenta a solicitat comunicarea rezultatului întregii evaluări, iar nu numai a rezultatului interviului socioprofesional, care în opinia recurentei reprezintă numai una dintre etapele procesului de evaluare.

Instanța de fond a respins în totalitate acțiunea reclamantei, iar din coroborarea dispozitivului cu considerentele hotărârii, rezultă că s-a avut în vedere atât cererea de comunicare a evaluării interviului, cât și suportul suportul tehnic pe care a fost înregistrat acesta.

Este adevărat că interviul socioprofesional nu se identifică cu însăși evaluarea candidatului, aceasta din urmă fiind rezultatul verificărilor pe baza interviului și a documentației relevante a bunei reputații, cunoștințelor, aptitudinilor și experienței adecvate naturii, extinderii și complexității activității instituției de credit și responsabilităților încredințate, în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente și sănătoase conform art. 108 și 109 din O.U.G. nr. 109/2006, însă instanța de fond a avut în vedere ambele valențe ale cererii, apreciind în privința evaluării că nu a fost efectuată, iar în privința comunicării înregistrării interviului nu a făcut dovada existenței lui și că reclamanta nu justifică un interes legitim.

Se poate concluziona, astfel că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea principiului disponibilității al părților, respectiv al reclamantei, analizând complet toate cererile reclamantei, în raport de limitele cu care a învestit instanța cu controlul de legalitate al refuzului pretins nejustificat al intimatei pârâte.

Nu este fondată nici critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor instanței de fond, care s-ar circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere atât situația în care între considerentele instanței de fond există contradictorialitate, în sensul că unele susțin dispozitivul hotărârii, iar altele îl contrazic, cât și cazul în care considerentele instanței converg spre o anumită soluție, însă prin dispozitivul hotărârii se concretizează o altă soluție.

Acest motiv de casare nu se regăsește în situația pretinsă de reclamantă, când instanța a respins cererea de administrare a mijlocului de probă cu interogatoriu pârâtei în scopul de a dovedi existența înregistrării interviului, însă în considerentele instanței se reține că instanța a respins cererea de chemare în judecată reținând tocmai că nu s-a dovedit faptul că această înregistrare există, întrucât soluția adoptată confirmă considerentele instanței de fond, dispozitivul unei încheieri preparatorii prin care s-au soluționat cererile în probațiune neavând relevanță din perspectiva analizată.

Nu există contradictorialitate nici în situația aprecierilor instanței de fond referitoare la rezultatului interviului, întrucât acestea privesc cariera sa, precum și evaluarea calităților sale personale, în contrapondere cu considerentele finale în care se apreciază că înregistrarea nu este în măsură a ajuta la dezvoltarea profesională a reclamantei, și nici nu este un aspect care să țină de cariera sa profesională.

Aprecierile inițiale ale instanței de fond au fost în legătură cu rezultatul interviului, cu evaluarea calităților socioprofesionale ale reclamantei, în măsura în care s-ar fi efectuat, când în cazul în care ar fi fost pozitivă, indiferent de manifestarea de voință a societății bancare al cărei angajată este sau era reclamanta, se putea afirma un interes legitim pentru comunicarea acestui rezultat.

Lipsa unui interes legitim în legătură cu cariera profesională a reclamantei a fost reținută de instanța de fond numai în legătură cu cererea de comunicare a suportului tehnic al înregistrării interviului, care, așa cum de altfel a susținut chiar recurenta în motivul de nelegalitate anterior analizat, nu se confundă cu însăși evaluarea recurentei.

Argumentul a fortiori de care se prevalează recurenta nu poate fi aplicat în cauză, întrucât calitățile rezultatului nu sunt întotdeauna suma calităților factorilor care-l determină, astfel că interesul legitim al reclamantei pentru comunicarea acestui rezultat nu se răsfrânge și asupra comunicării înregistrării interviului.

Instanța de control judiciar apreciază ca nefondate și criticile referitoare la interpretarea și aplicare eronată a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim aspect de care se prevalează reclamanta prin cererea de recurs pentru susținerea acestui motiv de casare este că instanța de fond a nesocotit dispozițiile Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996 care impuneau în sarcina BNR obligația de a parcurge o anumită procedură în situația în care ar fi decis distrugerea înregistrării interviului recurentei.

Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996 nu sunt aplicabile în cauză, iar eventuala lor incidență nu prezintă relevanță pentru soluționarea pretențiilor sale.

Astfel, interviul socioprofesional la care a participat reclamanta, mai precis înregistrarea acestuia, nu face parte din Fondul Arhivistic Național, care constituie obiectul protecției actului normativ menționat.

Conform art. 2 din Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 în categoria documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României, în sensul acestei legi, intră actele oficiale și particulare, diplomatice și consulare, memorii, manuscrise, proclamații, chemări, afișe, planuri, schițe, hărți, pelicule cinematografice și alte asemenea mărturii, matrice sigilare, precum și înregistrări foto, video, audio și informatice, cu valoare istorică, realizate în țară sau de către creatori români în străinătate.

Prin urmare caracteristica esențială a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României, al căror regim juridic de evidență, selecționare, eliminare, păstrare, predare sau folosință este reglementat de acest act normativ, este de a avea o valoare istorică, calitate de care nu se bucură înregistrarea interviului la care a participat reclamanta, astfel că pretenția de respectare a acestui regim juridic în privința interviului este nefondată.

Pe de altă parte, în analiza instanței de fond nu a intrat legala administrare a suportului tehnic al înregistrării interviului, ci aprecierea caracterului justificat al refuzului intimatei de a-i comunica reclamantei rezultatul evaluării interviului sau a suportului tehnic al înregistrării acestuia, în care distrugerea lui a avut un rol determinat în soluția adoptată, fără însă ca responsabilitatea intimatei în procesarea acestui instrument de stocare să constituie un element de luat în calcul la soluționarea cererii de comunicare a acestuia.

Ce interesa sub aspectul cererilor cu care a fost învestită instanța de fond era existența fizică a înregistrării, însă este de subliniat că nu numai distrugerea acestuia a constituit motivul de respingere a cererii, ci și lipsa dovezii unui interes legitim în privința cariera reclamantei, condiție a cărei neîndeplinire a lipsit de temei sancționarea refuzului nejustificat al intimatei de comunicare a înregistrării, privit ca act administrativ asimilat.

Instanța de control judiciar nu poate valida nici criticile recurentei referitoare la încălcarea prevederile Regulamentului BNR nr. 6 din 2008, în sensul că a instanța de fond a ignorat faptul că BNR și-a încălcat obligația ce îi incumba în baza art. 53 alin. (1) din acest regulament.

Potrivit acestei norme Banca Națională a României are obligația de a hotărî cu privire la aprobarea cererilor formulate de instituțiile de credit potrivit prezentului regulament, în termen de 30 de zile de la data primirii informațiilor și documentației complete în susținerea cererii de aprobare.

Reclamanta pretinde în temeiul normei citate că intimata trebuia să soluționeze cererea adresată de B., nefiind întemeiată apărarea conform căreia instituția de credit a transmis să nu ia în considerare solicitarea instituției de credit, având în vedere că aceasta a fost formulată la aproximativ două luni și jumătate de la expirarea termenului de rezolvare.

Instanța de control judiciar nu este în măsură a contesta veridicitatea susținerilor recurentei, însă relevanța acestora se impunea numai în situația în care reclamanta solicita obligarea intimatei la întocmirea evaluării, situație în care, fără riscul încălcării principiului disponibilității, instanța de fond era ținută a analiza, interpreta și aplica în concret dispoziția regulamentară citată în raport de circumstanțele factuale reținute.

Or, similar celor reținute în precedent, esențial sub aspectul soluționării cererii de comunicare a rezultatului interviului este efectuarea în concret a evaluării socioprofesionale a reclamantei de către intimată, a existenței fizice a procesului-verbal sau înscrisului care să o ateste, iar nu neîndeplinirea obligației de evaluare în termenul legal.

Instanța de fond a validat apărările intimatei numai din perspectiva verosimilității susținerii că procesul de evaluare nu a mai fost finalizat, întrucât până la momentul întocmirii raportului de evaluare instituția de credit angajatoare a renunțat la solicitarea de acordare a unei aprobări prealabile pentru ocuparea de către reclamantă a postului de director al direcției juridice, concluzie la care achiesează și instanța de control judiciar.

Prin urmare, refuzul de comunicare a rezultatului interviului și a suportului tehnic de stocare a acestuia de către intimată este justificat, astfel că hotărârea instanței de fond care a validat această conduită este motivată corespunzător, este pronunțată cu respectarea normelor de procedură edictate pentru valida derulare a procesului și cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, soluția adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, pentru menținerea ei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Încheierii din 18 septembrie 2017 și Sentinței nr. 3377 din 29 septembrie 2017 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2020.

Procesat de GGC - LM