Decizia nr. 1904/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, sub nr. x/2016, așa cum a fost precizată, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Management pentru POS CCE (denumit ulterior Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, iar în prezent Ministerul Fondurilor Europene) solicitând ca prin hotărâre ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 26250/04.04.2016 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale, în cadrul obiectivului convergență nr. 1441/29.01.2016, ambele emise de pârât.

Prin Sentința nr. 279/25.11.2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a anulat atât Decizia nr. 26250/04.04.2016 cât și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 1441/29.01.2016, luând act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Motivele de casare invocate în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (denumit în prezent, după cum s-a arătat, Ministerul Fondurilor Europene, fiind reprezentat în cursul judecății recursului și, în special, la punerea concluziilor pe fond, de Ministerul Finanțelor Publice). Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea sentinței și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată. În motivarea recursului se arată că sentința este nelegală pentru următoarele considerente: - instanța nu a ținut cont de diferența dintre evaluarea ex-ante și ex-post a proiectului pentru care s-a acordat finanțarea; - în mod greșit s-a reținut că hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-110/13 nu se aplică retroactiv proiectelor finanțate anterior acestei hotărâri; - au fost încălcate dispozițiile art. 4 4 din Legea nr. 346/2004 deoarece nu s-a ținut cont de legătura dintre reclamanta SC A. SRL și SC B. SRL.

Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, precizând că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. În primul rând solicită anularea recursului întrucât motivele invocate nu se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Pe fondul recursului, arată următoarele: - este necontestat că autoritatea recurentă poate efectua atât o verificare ex-ante cât și ex-post finanțare; ceea ce se contestă este poziția fluctuantă a autorității care, în opinia intimatei, nu poate reveni asupra constatărilor inițiale, în baza acelorași documente; altfel spus, recurenta nu poate invoca propria culpă în efectuarea verificării inițiale; - hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-110/13 nu este incidentă în cauză deoarece nu poate fi aplicată retroactiv, în acest sens fiind art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al CJUE, practica judiciară a CJUE (C-43/75 Defrenne c. Sabena) și art. 9 alin. (2) C. civ. chiar dacă hotărârea ar fi incidentă, în speță nu sunt întrunite condițiile pentru ca a reține că SC A. SRL și SC B. SRL sunt întreprinderi legate; - nu au fost încălcate dispozițiile art. 4 4 din Legea nr. 346/2004; în acest context, intimata reia argumentele pe fond referitoare la conducerea și sediul comun al celor două societăți, situația economică a acestora precum și modalitatea în care figurează în bazele de date ale altor instituții (Camera de Comerț și Industrie Alba, C., topul firmelor constituit la nivelul anului 2010 și chiar scriptele autorității recurente la data acordării finanțării).

Prin raportul întocmit în cauză s-a propus respingerea excepției nulității recursului, soluția fiind însușită de instanță prin admiterea în principiu a recursului prin încheierea de ședință din data de 24.04.2018. Analiza motivelor de casare 5. Examinând sentința recurată prin raportare la motivele de casare invocate în cauză și la apărările intimatei, luând în considerare actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 6. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 -

Recurentul a indicat de drept motiv de casare pct. 6 și 8, pretinzând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor dispozițiile art. 4 4 din Legea nr. 346/2004 deoarece nu s-a ținut cont de legătura dintre reclamanta SC A. SRL și SC B. SRL; de asemenea, se susține că instanța nu a ținut cont de diferența dintre evaluarea ex-ante și ex-post a proiectului pentru care s-a acordat finanțarea și a aplicat greșit principiul neretroactivității în domeniul interpretării legii. 7. Primul motiv de casare este neîntemeiat deoarece sentința recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază iar acestea nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei. Astfel, în esență, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 1441/29.01.2016 (numit în continuare Procesul-verbal), prin care s-a dispus retragerea finanțării de 1.075.000 RON, este nelegal deoarece cele reținute în sarcina reclamantei SC A. SRL (intimată în prezentul recurs), beneficiară a finanțării - respectiv că este întreprindere legată și formează un grup împreună cu SC B. SRL, în sensul art. 4 4 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii (numite în continuare IMM-uri) și că, așa fiind, nu se încadrează în categoria IMM-urilor și nu poate beneficia de finanțare - nu conduc la concluzia că întreprinderile sunt legate; or, privită individual, reclamanta se încadrează în categoria IMM-urilor și poate beneficia de finanțare. Faptele ca atare constatate de autoritatea de control (respectiv cele referitoare la structura de proprietate a celor două societăți, la relațiile de familie dintre administratorii acestora, la faptul că dl. D. deținea, potrivit datelor înscrise în Registrului comerțului, puteri depline în conducerea celor două societăți, că acestea funcționează pe piețe adiacente și că SC B. este principalul client al reclamantei) au fost însușite de către instanța de fond (cu o singură excepție ce va fi arătată mai jos), care însă a apreciat că ele nu justifică aprecierea că societățile sunt legate . Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond s-a bazat în primul rând pe o interpretare a dispozițiilor art. 4 4 din Legea nr. 346/2004 anterioară pronunțării Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-110/13 HaTeFo GmbH împotriva E., arătând că, exceptând aceea cauză, interpretarea dată de instanța europeană nu poate produce efecte decât pentru viitor, respectiv pentru contractele de finanțare încheiate după data pronunțării hotărârii . În al doilea rând a arătat că și dacă s-ar accepta că interpretarea CJUE produce efecte și în prezenta cauză, cele două întreprinderi tot nu ar putea fi considerate ca fiind legate deoarece, deși la data acordării finanțării dl. D. figura ca administrator unic al SC B. SRL, în fapt nu exercita puteri depline deoarece din Decizia nr. 9/12.11.2009 a asociaților SC B. SRL rezultă că administrarea și conducerea efectivă a societății era exercitată de cei doi fii ai acestuia, care ocupau funcțiile de director general și director tehnic . În consecință, sentința este motivată în fapt și în drept și îndeplinește toate standardele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. 8. Cel de-al doilea motiv de casare este, în schimb, întemeiat, sentința fiind dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile cauzei. Astfel, rezultă din actele și lucrările dosarului (în special din cuprinsul contractului de finanțare și din Procesul-verbal nr. x/29.01.2016 întocmit de Autoritatea de management pentru POS CCE din cadrul Ministerului Fondurilor Europene) - chestiune de altfel necontestată de părți - că intimata SC B. SRL a beneficiat de finanțarea de 1.075.000 RON în considerarea faptului că este IMM.

Recomandarea 2003/361/CE privind definiția microîntreprinderilor, întreprinderilor mici și mijlocii (numită în continuare Recomandarea) a fost transpusă în legea internă prin O.G. nr. 27/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Potrivit art. 1 din anexa la Recomandare, "[e]ste considerată întreprindere orice entitate care desfășoară o activitate economică, indiferent de forma juridică a acesteia. [...]" Art. 3 din anexa la Recomandare privește tipurile de întreprinderi luate în considerare la calcularea numărului de angajați și a valorilor financiare care vor permite caracterizarea diferitelor categorii de întreprinderi definite la articolul 2 din Recomandare. Potrivit art. 3 alin. (1) din aceeași anexă, prin "întreprindere autonomă" se înțelege "orice întreprindere care nu este clasificată ca întreprindere parteneră în sensul alin. (2) sau ca întreprindere afiliată în sensul alin. (3)." Potrivit art. 3 alin. (3): "«Întreprinderi afiliate» sunt întreprinderile între care există oricare dintre următoarele relații: a) o întreprindere deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților altei întreprinderi; b) o întreprindere are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor organului de administrație, de conducere sau de supraveghere al altei întreprinderi; c) o întreprindere are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra altei întreprinderi în temeiul unui contract încheiat cu întreprinderea în cauză sau în temeiul unei prevederi din contractul de societate sau din statutul acesteia; d) o întreprindere, care este acționar sau asociat al altei întreprinderi, controlează singură, în temeiul unui acord încheiat cu alți acționari sau asociați ai întreprinderii în cauză, majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor și ale asociaților întreprinderii în cauză. (...) Întreprinderile între care există oricare dintre relațiile descrise la primul paragraf prin intermediul uneia sau mai multor întreprinderi ori al oricăruia dintre investitorii menționați la alin. (2) sunt, de asemenea, considerate ca fiind afiliate. Întreprinderile între care există oricare dintre aceste relații prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează în mod concertat sunt, de asemenea, considerate întreprinderi afiliate dacă își desfășoară activitățile sau o parte din activități pe aceeași piață relevantă sau pe piețe adiacente. Piață adiacentă este o piață de produse sau de servicii situată imediat în amonte sau în aval de piața relevantă."

Prin Hotărârea CJUE din 27.02.2014 dată în cauza C-110/13 HaTeFo GmbH împotriva E. s-a stabilit că: "Art. 3 alin. (3) al patrulea paragraf din anexa la Recomandarea 2003/361/CE a Comisiei din 6 mai 2003 privind definirea microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii trebuie interpretat în sensul că unele întreprinderi pot fi considerate "afiliate", în sensul acestui articol, atunci când rezultă din analiza raporturilor atât juridice, cât și economice stabilite între întreprinderi că ele constituie, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează în mod concertat, o entitate economică unică, chiar și atunci când între acestea nu există în mod formal una dintre relațiile avute în vedere la articolul 3 alin. (3) primul paragraf din această anexă. Se consideră că acționează în mod concertat în sensul art. 3 alin. (3) al patrulea paragraf din această anexă persoanele fizice care se coordonează pentru a exercita asupra deciziilor comerciale ale întreprinderilor în cauză o influență care exclude ca întreprinderile respective să poată fi considerate ca fiind independente una de cealaltă din punct de vedere economic. Îndeplinirea acestei condiții depinde de împrejurările cauzei și nu este în mod necesar subordonată existenței unor relații contractuale între aceste persoane și nici chiar constatării intenției lor de a eluda definiția microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici sau mijlocii în sensul acestei recomandări."

Instanța de fond a considerat că această hotărâre nu se poate aplica retroactiv unor contracte de finanțare încheiate anterior datei pronunțării (așa cum este și contractul de finanțare din prezenta cauză, încheiat în 02.03.2012) deoarece s-ar înfrânge principiul neretroactivității legii; intimata adaugă și art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al CJUE, practica judiciară a CJUE (C-43/75 Defrenne c. Sabena) și art. 9 alin. (2) C. civ. Aprecierea este greșită, fiind contrară practicii judiciare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în cauza C-61/79 Amministrazione delle Finanze dello Stato împotriva F. SRL, parag. 16, instanța europeană a arătat următoarele: "Interpretarea pe care, în exercitarea competenței pe care i-o acordă articolul 177, Curtea de Justiție o conferă unei norme de drept comunitar clarifică și precizează, atunci când este necesar, sensul și domeniul de aplicare a acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit aceasta să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare. Din acestea reiese că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanțe chiar și raporturilor juridice care au luat naștere și au fost stabilite anterior pronunțării hotărârii cu privire la cererea de interpretare, dacă sunt îndeplinite, pe de altă parte, condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea respectivei norme." (traducerea Institutului European din România accesibilă la adresa http://www.x.ro/sites/default/files/traduceri/61979J0061_rezumat%20IER.pdf). Este adevărat că, în anumite situații Curtea poate limita acest efect retroactiv (cf., spre ex, Hotărârii din cauza C-43/75 Defrenne c. Sabena), dar aceasta reprezintă o situație de excepție. Regula este aceea că interpretarea normelor dreptului Uniunii Europene de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene se aplică tuturor situațiilor juridice în curs, așa cum este și cea de față. Art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene ("Hotărârea este obligatorie de la data pronunțării sale.") nu are legătură cu cele discutate mai sus deoarece se referă la momentul în care devine hotărârea obligatorie și nu la efectele acesteia. În ce privește art. 9 alin. (2) C. civ. ("Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor."), instanța constată că nu poate fi interpretat și aplicat contrar practicii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauze în care este incident dreptul Uniunii Europene, așa cum este cauza de față, în acest sens fiind prevederile art. 148 alin. (2) din Constituție. În consecință, în acord cu recurentul și contrar celor reținute de instanța de fond și celor pretinse de intimată, Înalta Curte constată că Hotărârea CJUE din 27.02.2014 dată în cauza C-110/13 HaTeFo GmbH împotriva E. este incidentă în cauză.

Luând în considerare Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene și interpretând dispozițiile art. 4 1 din Legea nr. 346/2004 (reproduse în cuprinsul sentinței; pag 11-12) prin prisma acesteia, instanța de control judiciar constată că atât Procesul-verbal cât și Decizia nr. 26250/04.04.2016 întocmite de recurentă sunt legale. Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul Procesului-verbal și al sentinței, cei doi acționari ai intimatei SC A. SRL sunt soți și soție iar cei doi asociați ai SC B. SRL sunt fii acestora, care au devenit proprietari în urma transferului de părți sociale de la părinții lor; cel mai important client al intimatei (90% din cifra de afaceri) este SC B. SRL; cele două societăți au sediul comun și funcționează pe piețe adiacente, așa cum rezultă din planul de afaceri. Rezultă din această stare de fapt (indiferent de actele interne ale societății care ar atesta că tatăl, deși administrator al SC B. SRL, ar fi transmis conducerea efectivă a societății către cei doi fii ai săi), că prin intermediul grupului de persoane fizice (soț, soție, copii) care dețin atât proprietatea cât și administrarea ambelor societăți comerciale și care acționează concertat, SC A. SRL și SC B. SRL formează o entitate economică unică. Așa fiind, recurenta era îndreptățită să verifice dacă această entitate economică, privită ca întreg, îndeplinește condițiile pentru a fi calificată ca IMM și pentru a beneficia de finanțare. Or, este necontestat în cauză că din această perspectivă, entitatea economică formată din cele două societăți nu se califică drept IMM și nu poate beneficia de finanțare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL ca neîntemeiată.