ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 460/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea formulată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 18.01.2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 417/30.12.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare având ca obiect această decizie de impunere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin prin Sentința nr. 30 din 12 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 417/30.12.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, până la pronunțarea instanței de fond.

Cererea de recurs și motivele de recurs invocate Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, reținând cauza spre rejudecare să se pronunțe o hotărâre prin care să se respingă cererea de suspendare. În critica sentinței recurate, pârâta a apreciat că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, având în vedere doar dispozițiile art. 43 alin. (2), lit. j) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fără a avea în vedere prevederile Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1.181/23.08.2007 privind modelul și conținutul raportului de inspecție fiscală publicat în M.O. nr. 611/04.09.2007, și prevederile Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1.021/29.07.2013 privind aprobarea modelului și conținutului formularului "decizie de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice" publicat în M.O. 501/08.08.2013. Analizând speța doar în baza dispozițiilor art. 43 alin. (2) lit. j) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu ignorarea dispozițiilor celor două ordine mai sus indicate, instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită, deoarece dispozițiile art. 43 din C. proc. fisc. reprezintă cadrul general privind conținutul și motivarea actului administrativ fiscal, iar ordinele indicate de noi mai sus conțin dispoziții speciale cu privire la conținutul raportului de inspecție fiscală și respectiv, la conținutul formularului "decizie de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice". Pe cale de consecință, recurenta a apreciat că împrejurările reținute de către instanța de fond nu sunt de natură a contura existența cazului temeinic justificat, motiv pentru care solicităm instanței de recurs să constate că această condiție impusă de lege nu este îndeplinită. În ce privește cea de-a doua condiție, a pagubei iminente, recurenta apreciază că instanța de fond nu a motivat soluția cu privire la îndeplinirea acestei condiții, aducând în susținere doar motive de ordin teoretic, fără să facă referire la motivele aduse de reclamantă și de pârâtă în apărare, cu privire la acest aspect. În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În susținerea apărării sale, intimata a precizat că toate argumentele expuse prin cererea de suspendare au probat suficient îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea r. 554/2004, recursul formulat de recurentă fiind practic lipsit de substanță.

Procedura de soluționare a recursului În cauză s-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia către părți, prin încheierea din 13 martie 2018. Prin încheierea din 31 octombrie 2018, Înalta Curte, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului. În motivarea acestei dispoziții s-au avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Litigiul dedus judecății are ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 417/30.12.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În raport de susținerile reclamantei formulate prin cererea de chemare în judecată, prima instanță a reținut în motivarea soluției de admitere a cererii de suspendare a executării că se poate susține încălcarea dreptului contribuabilului la apărare având în vedere: că în decizia de impunere (și nu în raportul de inspecție fiscală) nu există mențiuni cu privire la audierea contribuabilului, contrar prevederilor art. 43 alin. (2) lit. j) C. proc. fisc. , că reclamanta nu a avut acces la cercetările organului de control la data la care a primit proiectul de raport de inspecție fiscală și a formulat obiecțiunile - 18.12.2015, că după ce s-a asigurat accesul la informațiile deținute de organul de control fiscal, 23.12.2015, nu s-a mai asigurat reclamantei dreptul de a formula obiecțiuni fiind emisă decizia de impunere. Instanța de fond a reținut ca fiind relevant și faptul că obiecțiunile la proiectul de raport, din data de 18.12.2015, au fost parțial admise, chiar în condițiile în care contribuabilul nu a avut acces la informațiile deținute de organul de control, și astfel debitul inițial a fost diminuat. În critica acestei opinii, recurenta-pârâtă a precizat că prima instanță a reținut în mod greșit analiza îndeplinirii condiției cazului bine justificat motivat că nu s-au respectat dispozițiile art. 43 alin. (2), lit. j) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fără a se raporta și la prevederile Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1.181/23.08.2007 privind modelul și conținutul raportului de inspecție fiscală publicat în M.O. nr. 611/04.09.2007, și prevederile Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1.021/29.07.2013 privind aprobarea modelului și conținutului formularului "decizie de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice" publicat în M.O. 501/08.08.2013. Înalta Curte apreciază că prima instanță a stabilit în mod corect că în cauză condiția cazului bine justificat este îndeplinită în raport de argumentele prezentate de părți. În conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond (...)" Prin urmare, pentru suspendarea executării unui act administrativ este necesară îndeplinirea cumulativă a condiției existenței cazului bine justificat și a condiției prevenirii unei pagube iminente. În accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de "cazuri bine justificate" este definită ca "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Înalta Curte analizând considerentele instanței de fond, în raport cu criticile prezentate prin cererea de recurs privitoare la îndeplinirea condiției cazului bine justificat, apreciază că nerespectarea dispozițiilor art. 43 alin. (2), lit. j) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală la întocmirea actului fiscal contestat și faptul că obiecțiunile la proiectul de raport, din data de 18.12.2015, au fost parțial admise reprezintă motive întemeiate care determină, ca asupra actului administrativ contestat să planeze o îndoială serioasă de natură a atrage îndeplinirea în cauză a acestei condiții. În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte privitoare la motivarea primei instanțe prin care aceasta a reținut că în cauză este îndeplinită condiția prevenirii unei pagube iminente, Înalta Curte apreciază de asemenea, că și aceste critici sunt neîntemeiate. Potrivit art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 prin pagubă iminentă se înțelege "prejudiciul material viitor și previzibil, sau după caz perturbarea gravă a funcționării unei autorități publice sau un serviciu public". Înalta Curte, analizând argumentele primei instanțe ce urmăresc îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente, în raport cu critica recurentului-pârât, apreciază că, instanța de fond a interpretat corect cauza și sub acest aspect, având în vedere că decizia de impunere, instituie în sarcina reclamantei o obligație fiscală de peste 20.000.000 RON. Astfel, în raport de valoarea considerabilă a obligației fiscale reținute în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 417/30.12.2015, consecințele executării acestui act fiscal, conduc inevitabil la prejudiciere gravă a situației economico-financiare a reclamantei. În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocat de recurentă în susținerea căii de atac exercitate, sunt neîntemeiate, considerente pentru care, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.