ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2240/2018

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare Contestațiilor:

- suspendarea deciziei de impunere x/30.12.2015, emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, până la soluționarea definitivă a acțiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere;

- anularea în parte a deciziei nr. 93/30.03.2016 privind soluționarea contestației formulate de către A. S.R.L.;

- anularea deciziei de impunere xnr. 417/30.12.2015 emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, prin valorizarea de către instanță a argumentelor de natură procedurală respinse prin decizia de soluționare a contestației nr. 93/30.03.2016;

- obligarea Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din Cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală la soluționarea pe fond a contestației formulată de către A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 226 din 05 octombrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Cererea de suspendare a executării deciziei de impunere x/30.12.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, a fost admisă prin încheierea nr. 49/2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 13.07.2016 în dosarul nr. x.

I.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a susținut că, urmare a valorificării viciilor procedurale invocate în cuprinsul acțiunii introductive, actele contestate trebuiau anulate, dar în mod nelegal instanța de fond nu a reținut încălcarea dreptului recurentei la apărare, care era evidentă.

Toate elementele la care instanța de fond face referire (refuzul accesului la dosarul administrativ, lipsa din raportul de inspecție fiscală/decizia de impunere a mențiunilor privind audierea contribuabilului, neasigurarea unui termen rezonabil pentru exprimarea punctului de vedere relativ la proiectul de raport de inspecție fiscală, necomunicarea tuturor anexelor la proiectul de raport de inspecție fiscală, lipsa unui proces-verbal de audiere a contribuabilului) conduceau la concluzia că a existat o vădită vătămare prin încălcarea dreptului la apărare.

Faptul că a fost în imposibilitate de a formula o apărare completă se probează prin chiar susținerile cuprinse în Raportul de Inspecție Fiscală, unde se rețin o serie de documente/informații care nici până în prezent nu i-au fost aduse recurentei la cunoștință: de exemplu, în raport se fac referire la informații obținute de la bănci și din baza de date ANAF cu privire la anumite societăți; informații obținute de la ONRC cu privire la societatea B. S.R.L.; documente obținute în urma controlului încrucișat desfășurat la partenerul contractual C. S.R.L., de la alte organe fiscale care au efectuat control etc.

Or, după cum s-a reținut de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Solvay c. Comisia, nu este necesar să se arate ca prin dreptul de acces la dosar în procedura administrativă aceasta ar fi avut un rezultat diferit, ci doar faptul că particularul și-ar fi putut construi apărarea pe baza elementelor cuprinse în respectivul dosar administrativ.

În ceea ce privește suspendarea soluționării contestației, recurenta a arătat că instanța de fond a reținut în mod nelegal că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 277 din noul Codul de procedură fiscală. Soluția adoptată de către organul de soluționare a contestațiilor reprezintă un exces de putere care trebuia cenzurat de către instanță.

După cum s-a conturat în jurisprudență, pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației pe acest temei legal, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

- organul fiscal care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, iar societatea supusă controlului să aibă calitatea de suspect/inculpat;

- presupusa infracțiune cu privire la care s-a efectuat sesizarea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; prin dispunerea suspendării să nu se aducă atingere dreptului la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a procedurii, precum și a dreptului de acces la justiție.

Or, aceste condiții nu sunt îndeplinite, iar instanța de judecată poate analiza inclusiv oportunitatea măsurii suspendării dispuse de organul fiscal. În acest sens, înțelege să invoce decizia nr. 1892/2014, pronunțată în dosarul nr. x, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

În opinia recurentei, din cuprinsul deciziei de soluționare a contestației nu reies în mod cert elementele concrete care necesită a fi clarificate în procedura penală, fără de care intimata este în imposibilitatea de a soluționa latura fiscală a cauzei.

Mai arată că simpla formulare a unei plângeri penale cu privire la un reprezentant al societății nu poate conduce la suspendarea soluționării contestației.

Totodată, dacă organul fiscal a dispus de probele necesare pentru a stabili obligațiile fiscale, cu certitudine aceleași probe sunt suficiente pentru a se proceda și la soluționarea contestației.

Mai mult, soluționarea contestației pe fond se impune și din alte considerente. Trebuie observat că infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni care presupun existența unui prejudiciu, respectiv sustragerea cu intenție de la plata taxelor și impozitelor la bugetul de stat. Cu toate acestea, în ipoteza în care se concluzionează că un anumit impozit/taxă nu se datorează către bugetul de stat, fapta de evaziune fiscală nu mai există. Prin urmare, anterior determinării elementelor răspunderii penale, cum ar fi gradul de vinovăție sau formele de participație penală, trebuie să se stabilească dacă se datorează respectiva taxă/impozit către buget, cine este debitorul obligației fiscale sau care este exact cuantumul obligației fiscale către bugetul de stat.

Un alt argument neanalizat și drept urmare nevalorificat de către instanța de fond este cel referitor la durata nerezonabilă a procedurii, generată de această suspendare. Având în vedere consecințele prejudiciabile pe care suspendarea soluționării contestației le are cu privire la contestator, punerea în aplicare a art. 277 din Codul de procedură fiscală se poate realiza doar în situații de excepție.

Suspendarea soluționării contestației pe o perioadă nerezonabilă poate conduce implicit și la încălcarea dreptului de acces la justiție, având în vedere faptul că orice acțiune în anularea deciziei de impunere contestate va fi respinsă ca prematură/inadmisibilă, cât timp organul fiscal nu se va pronunța cu privire la fondul contestației formulate.

A invocat recurenta reclamantă și dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că instanța de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune săvârșită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul stăruie în continuarea judecării pricinii. Cu alte cuvinte, în materia contenciosului administrativ devine aplicabilă o excepție de la regula "penalul ține în loc civilul", cu precizarea că litigiile din această materie pot fi incluse în sfera largă a noțiunii de "proces civil". Prin urmare, s-a acordat prioritate principiului disponibilității părții și principiului celerității jurisdicționale.

Rezultă o evidentă contradicție între prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 și prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, contradicție care poate fi înlăturată de judecător, prin aplicarea principiului judecării cu celeritate a cauzei, precum și prin asigurarea dreptului de acces la instanță, înlăturând măsura suspendării dispuse de organul fiscal.

A susținut, de asemenea, recurenta (invocând eronat art. 304 pct. 7, în loc de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) că sentința recurată este nelegală și din altă perspectivă: aceea a neanalizării celorlalte considerente invocate de în susținerea acțiunii introductive, nesocotindu-se astfel prevederile art. 425 din C. proc. civ.

Cât timp există motive clare și precise, susținute de probe, care nu au fost analizate de instanța de fond, consideră că sentința recurată nu respectă exigențele motivării.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările intimatelor pârâte, reiterând principalele susțineri din cererea de recurs.

Prin încheierea din 02.04.2018, pronunțată de Completul de filtru în condițiile art. 493 din C. proc. civ., s-a constatat admisibilitatea în principiu a recursului.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă referitoare la nemotivarea corespunzătoare a sentinței atacate, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, chiar dacă acestea coincid în parte cu susținerile intimatelor pârâte sau o nemulțumesc pe recurenta reclamantă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Motivul de casare analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de recurenta reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În speță, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, raportându-se, atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Considerentele hotărârii atacate fac referire în mod convingător la netemeinicia susținerilor privind încălcarea dreptului la apărare cu ocazia inspecției fiscale, cât și la justificarea măsurii suspendării soluționării contestației administrative, inclusiv prin prisma jurisprudenței naționale și europene, neputându-se pune în niciun caz problema unei durate nerezonabile a procedurii la momentul pronunțării instanței de fond.

Nu este întemeiat nici motivul de casare invocat în baza art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care vizează aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal decizia nr. 93/30.03.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare Contestațiilor, prin care - pe de o parte - au fost examinate și respinse criticile formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/30.12.2015, emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, iar - pe de altă parte - s-a dispus suspendarea soluționării pe fond a contestației formulate de societate împotriva aceleiași decizii de impunere până la pronunțarea unei soluții pe latura penală.

Criticile recurentei referitoare la incalcarea de către organele de control a dreptului său la apărare nu sunt fondate, Înalta Curte constatând, din cuprinsul actelor dosarului și din analiza susținerilor părților, că în cauză au fost respectate dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 107 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la data controlului).

Astfel, inspecția fiscală s-a desfășurat la punctele de lucru ale societății recurente, pe parcursul acesteia fiind solicitate și primite de la recurentă documente, ceea ce înseamnă că recurenta a avut posibilitatea efectivă de a înfățișa orice document mai aprecia necesar.

Pe de altă parte, organele de inspecție fiscală au solicitat în data de 21.09.2015 prezența administratorului recurentei și a persoanei care a întocmit evidența contabilă, însă acestea nu s-au prezentat, fără vreo justificare rezonabilă.

Totodată, după cum rezultă din Cap. VI al Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.12.2015, societatea recurentă a primit la data de 10.12.2015 proiectul de raport de inspecție fiscală și a depus prin adresa nr. x/2015, înregistrată la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara sub nr. x/2015, punctul de vedere cu privire la acesta, potrivit art. 107 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, iar ca urmare a obiecțiunilor și documentelor prezentate cu ocazia discuției finale, inspecția fiscală chiar și-a reconsiderat o parte dintre constatări (cele referitoare la tranzactiile cu S.C. D. S.A. Deva), totalul obligațiilor stabilite inițial fiind diminuat de la 22.153.530 RON la 20.457.566 RON.

De asemenea, instanța de fond a constatat în mod corect că societatea recurentă nu a făcut dovada vreunei solicitări de acces la dosarul administrativ în timpul desfășurării inspectiei fiscale, ci numai ulterior încheierii acesteia.

În consecință, nu se poate reține niciuna dintre încălcările dreptului la apărare invocate de recurenta reclamantă ca vătămând-o, soluția primei instanțe de menținere a deciziei organului de soluționare a contestației sub acest aspect fiind una corectă.

În ceea ce privește măsura de suspendare a contestației administrative, în motivarea acesteia s-a reținut că organele de inspecție fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara sesizarea penală nr. HDGAIF 784/10.02.2016, pentru a se stabili existența sau inexistența elementelor constitutive ale unor infracțiuni economico-financiare în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, constatările inspecției fiscale consemnând un prejudiciu la bugetul de stat în sumă de 20.475.566 RON reprezentând impozit pe profit, TVA, impozit pe dividende și accesoriile aferente.

Potrivit art. 279 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la data emiterii deciziei nr. 93/30.03.2016), "Prin decizie se poate suspenda soluționarea cauzei, în condițiile prevăzute de art. 277", iar conform acestui din urmă articol, "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; (…)".

Din textele legale redate, rezultă că legiuitorul a conferit organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, cu obligația acestuia de a motiva decizia adoptată.

Or, în speță, intimata pârâtă ANAF a prezentat în cuprinsul Deciziei nr. 93/30.03.2016 motivele de fapt și de drept care au justificat necesitatea suspendării soluționării contestației administrative promovate de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.12.2015.

Astfel, au arătat că în perioada verificată societatea recurentă susține că a efectuat achiziții de la societăți furnizoare care nu declară sau declară doar parțial livrări corespunzătoare acestor achiziții, sunt radiate, nu și-au îndeplinit obligațiile fiscale, nu aveau salariați sau un număr suficient de salariați ori mijloace fixe pentru desfășurarea activităților declarate, desfășoară alte activități față de obiectul de activitate declarat la Registrul Comerțului etc., iar recurenta nu a prezentat documente prin care să se poată stabili realitatea operațiunilor economice.

S-a mai arătat că, din Procesul-verbal nr. x încheiat de Direcția Regională Antifraudă 5 Deva rezultă că facturile primite și emise în lanț sunt fictive, nu reflectă operațiuni patrimoniale justificabile, iar documentele în care au fost înscrise operațiunile nu pot fi considerate documente justificative, în accepțiunea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, nereflectând operațiuni economice reale.

Totodată, s-a constatat că A. S.R.L. a efectuat, în perioada 01.07.2011-31.12.2014, plăți în valoare de 12.200.275 RON pentru facturi care au fost stornate în luna octombrie 2014 către societăți care au fost radiate.

S-a concluzionat că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Decizia de impunere nr. x/30.12.2015 și existența elementelor constitutive ale unei infracțiuni cu privire la mijloacele de probă utilizate există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea administrativă a cauzei, decurgând din faptul că, în urma verificărilor efectuate de organele de inspecție fiscală, în speță se pune problema înregistrării contabile a unor achiziții care nu au la bază operațiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, constând în TVA deductibilă și cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit în vederea diminuării obligațiilor fiscale, provocând astfel un prejudiciu la bugetul de stat în sumă totală de 20.475.566 RON.

În consecință, s-a procedat la formularea sesizării penale, cu indicarea elementelor concrete care necesită a fi clarificate în procedura penală, procedură care are ca scop stabilirea cu certitudine a existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor economico-financiare de către organele competente în acest sens și care, potrivit C. proc. pen., dispun de mijloacele specifice necesare pentru probarea infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora.

În cauză, ceea ce se pune în discuție este tocmai caracterul real și efectiv al tranzacțiilor desfășurate și al documentelor pretins justificative prezentate de către recurenta reclamantă inspecției fiscale, pentru care s-a constatat existența indiciilor săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, cu eventuala incidență a art. 367 alin. (6) C. pen.

Instanța de fond a arătat, deci, în mod corect că, în aplicarea dispozițiilor art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală (echivalentul fostului art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală), trebuie reținut că derularea simultană și în paralel a două proceduri independente cu privire la aceeași fapte poate crea premisele încălcării principiului securității juridice, concluzie care se desprinde din Hotărârea din 21 octombrie 2014 pronunțata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Lungu și alții împotriva României.

Într-adevăr, măsura dispusă este justificată inclusiv pentru a se preveni situațiile contradictorii care s-ar putea ivi prin soluționarea într-un sens a contestației administrative și soluționarea într-un sens diferit a cauzei în procedura penală.

Pe de altă parte, este indiscutabil că între pretinsele infracțiuni cu care au fost sesizate organele penale și mijloacele de probă de care se prevalează recurenta reclamantă pentru combaterea stării de fapt reținute prin raportul de inspecție fiscală (care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate administrativ) există o strânsă legătură, eventuala constatare, de către organele competente, a elementelor constitutive ale unei infracțiuni al cărei obiect material sunt facturile considerate de inspecția fiscală ca fiind întocmite fictiv urmând a avea în mod evident o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, astfel că această procedură în mod just a fost suspendată.

În acest context, nu pot fi ignorate nici dispozițiile art. 277 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care "Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor de soluționare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă."

Și Curtea Constituțională a statuat într-o jurisprudență constantă (decizia nr. 449/2004, decizia nr. 1173/2008, decizia nr. 95/2011 etc.) că este normal ca într-o asemenea situație soluționarea recursului administrativ să fie suspendată, pentru a se preveni pronunțarea unor hotărâri contradictorii pe aceeași situație juridică.

De altfel, Înalta Curte observă că unele susțineri ale recurentei sunt simple speculații, lipsite de fundament, cum ar fi acelea referitoare la faptul că suspendarea procedurii administrative poate fi dispusă dacă organul fiscal este altfel "în imposibilitatea de a soluționa latura fiscală a problemei", iar nu doar dacă este întrunită condiția ca soluția penală să aibă o influență hotărâtoare în soluționarea cauzei administrative.

De asemenea, se susține că art. 277 din Codul de procedură fiscală impune condiția ca "societatea supusă controlului să aibă calitatea de suspect/inculpat", ignorându-se faptul că, potrivit adresei depuse de recurenta reclamantă în dosarul de recurs, cercetarea penală vizează actele săvârșite de reprezentanții legali ai societății, iar potrivit legii, actele juridice efectuate de organele societății, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele societății înseși.

În sfârșit, este lipsită de temei susținerea recurentei în sensul că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (respectiv, art. 277 din Codul de procedură fiscală actual), lege specială în materie fiscală, ar putea fi înlăturate de la aplicare de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, lege-cadru în materia contenciosului administrativ (neincidente, de altfel, în speță).

Având în vedere toate aceste aspecte, analizând modul în care autoritatea fiscală și-a exercitat dreptul de apreciere, prin raportare și la definiția excesului de putere cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității măsurii și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, precum și din perspectiva termenului rezonabil (recurenta-reclamanntă învestind instanța de contencios administrativ la nici 3 luni de la sesizarea organelor de cercetare penală), Înalta Curte nu poate reține, în circumstanțele concrete ale prezentei spețe, elemente care să justifice anularea deciziei contestate.

Referitor la jurisprudența națională invocată de recurenta reclamantă, Înalta Curte arată că este irelevant în speță faptul că în alte cauze (care nu sunt similare nici sub aspectul indiciilor de săvârșire a unor infracțiuni economico-financiare nici sub aspectul duratei procedurii), instanțele de recurs au considerat măsura suspendării soluționării contestației administrative ca fiind nejustificată, de vreme ce legalitatea și temeinicia aplicării acestei măsuri prevăzute de Codul de procedură fiscală se examinează de la caz la caz.

Nu rezultă nici vreo vătămare a recurentei cauzată de decizia de suspendare a soluționării contestației administrative, câtă vreme executarea deciziei de impunere înseși a fost suspendată prin încheiere executorie până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea acesteia (conform încheierii nr. 49/13.07.2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x).

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 226 din 05 octombrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2018.