ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2467/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/12.09.2014, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu Direcția Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat anularea Deciziei nr. 432/10.06.2014 emisă de pârâtă în soluționarea contestației împotriva următoarelor decizii de impunere din oficiu emise de D.G.F.P.M.B: nr. x1/06.12.2012, pentru perioada de raportare 2/2007, în valoare de 1.387.208 RON; nr. x2/06.12.2012, pentru perioada de raportare 4/2007, în valoare de 1.216.642 RON; nr. x3/06.12.2012, pentru perioada de raportare 5/2007, în valoare de 1.216.642 RON; nr. x4/06.12.2012, pentru perioada de raportare 7/2007, în valoare de 1.248.094 RON; nr. x5/06.12.2012, pentru perioada de raportare 8/2007, în valoare de 1.248.094 RON; nr. x6/06.12.2012, pentru perioada de raportare 10/2007, în valoare de 1.863.494 RON; nr. x7/06.12.2012, pentru perioada de raportare 11/2007 în valoare de 1.863.494 RON; totodată, reclamanta a solicitat și anularea deciziilor de impunere anterior menționate.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 1325 din 12 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice București; a fost anulată Decizia nr. 432/10.06.2014 emisă de pârâta DGRFP București; a fost obligată pârâta să soluționeze contestația reclamantei formulată împotriva deciziilor de impunere nr. x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7 emise la data de 06.12.2012 de către AFPCM București și s-au respins restul pretențiilor ca nefondate.

Recursul Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice București a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. S-a apreciat de către recurentă că prezentei spețe îi sunt aplicabile dispozițiile art. 68, 205, 207 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , republicat, precum și prevederile art. 185 alin. (1) și art. 217 alin. (1) din același cod. Recurenta a susținut că rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei faptul că deciziile de impunere din oficiu i-au fost comunicate societății în data de 28.12.2012, iar contestația a fost depusă la registratura organului fiscal la data de 28.05.2013, nefiind astfel respectat termenul de contestare de 30 de zile prevăzut de legea specială în materie, respectiv art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. . A mai susținut că nu prezintă importanță faptul că domnul B. nu avea împuternicire să primească sub semnătură de primire corespondența adresată societății, având în vedere că, așa cum reiese chiar din acțiunea formulată, la data comunicării deciziilor de impunere, sediul societății era în B-dul x nr. 23 - 25 și singurul angajat care își desfășura activitatea la acest sediu era domnul B., în calitate de contabil al societății. În opinia recurentei, nerelevante sunt și susținerile societății referitoare la faptul că a formulat o plângere penală împotriva acestuia și că a prejudiciat societatea cu suma de 130.000 RON, având în vedere că plângerea penală a fost formulată abia în anul 2014.

Apărările intimatei Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la data de 29 februarie 2016, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 septembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 13 martie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a dispozițiilor legale incidente în cauză și a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, în raport de considerentele ce vor fi expuse în continuare. Intimata-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ legalitatea Deciziei nr. 432/10.06.2014 emisă de ANAF - Direcția Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul soluționare contestații, prin care aceasta a respins, ca nedepusă în termenul legal, contestația formulată de SC A. SRL împotriva deciziilor de impunere nr. x1, x2, x3, x4, x5, x6, x7 emise la data de 06.12.2012. Instanța de primă jurisdicție a admis, în parte, acțiunea reclamantei și, în consecință, a anulat Decizia nr. 432/10.06.2014 emisă de pârâtă, obligând-o să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă. Soluția pronunțată de Curtea de Apel este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor normative pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, instanța de fond în mod corect infirmând soluția administrativă de respingere ca tardiv formulată a plângerii prealabile. Conform art. 207 alin. (1) C. proc. fisc. , "Contestația se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii". Procedura de comunicare a actului administrativ fiscal este reglementată de art. 44 C. proc. fisc. care prevede următoarele: "(1) Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat. În situația contribuabililor fără domiciliu fiscal în România, care și-au desemnat împuternicit potrivit art. 18 alin. (4), precum și în situația numirii unui curator fiscal, în condițiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului, după caz. (2) Actul administrativ fiscal se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (2 1 ) Actul administrativ fiscal poate fi comunicat și prin alte mijloace cum sunt fax, e-mail sau alte mijloace electronice de transmitere la distanță, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia și dacă contribuabilul a solicitat expres acest lucru. (2 2 ) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (2 1 ), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate. (3) Comunicarea prin publicitate se face prin afișarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afișarea se face, concomitent, la sediul acestora și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului județean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului. (4) Dispozițiile C. proc. civ. privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător". Prin Decizia nr. 536/2011, Curtea Constituțională a statuat că art. 44 C. proc. fisc. instituie, în mod obligatoriu, o regulă a ordinii de comunicare. Mai precis, în considerentele deciziei s-a reținut că: "procedând la o interpretare teleologică a acestor dispoziții legale, Curtea observă că enumerarea pe care o conține nu este întâmplătoare, ci modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menționate într-o ordine de prioritate în ceea ce privește aplicarea lor. Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoștință a contribuabilului de conținutul actului administrativ fiscal, este cea de la lit. a), constând în prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură. De asemenea, un grad înalt de certitudine îl oferă și modalitatea prevăzută la lit. b), și anume remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal. Urmează, potrivit lit. c), comunicarea prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia. În fine, la lit. d) se menționează comunicarea prin publicitate, a cărei descriere se regăsește în textul de lege criticat în cauza de față." Curtea Constituțională a explicitat și faptul că "în mod evident, intenția legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menționată la lit. a) - d), obligația organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora, prevăzută în art. 44 alin. (2)." În plus, s-a precizat și faptul că: "prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, care consacră posibilitatea realizării comunicării prin publicitate, reglementează o modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective" "Art. 44 alin. (4) din aceeași ordonanță prevede că dispozițiile C. proc. civ. privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător și în materia comunicării actelor administrative fiscale, ceea ce înseamnă că este incident art. 95 alin. (4) din C. proc. civ., în sensul că, în cazul comunicării cu rea-credință prin publicitate a actului administrativ fiscal, vor fi anulate actele săvârșite ulterior acestui moment" "Interesul organelor fiscale de aducere la cunoștința contribuabilului a existenței unei obligații fiscale al cărei creditor este însuși statul implică necesitatea comunicării actului administrativ în care aceasta este consemnată prin modalități care să asigure aducerea efectivă la cunoștința contribuabilului despre existența unor obligații fiscale în sarcina sa". Această regulă se regăsește și în C. proc. civ. care, la art. 154 alin. (4) stabilește că numai în cazul în care comunicarea nu se poate face potrivit alin. (1), se procedează la comunicarea prin poștă, cu scrisoare recomandată. Or, în speța de față, după cum în mod pe deplin justificat a evidențiat prima instanță, emitentul deciziilor de impunere contestate nu a procedat la comunicarea acestora cu respectarea ordinii de prioritate statuate prin art. 44 din C. proc. fisc. . În ceea ce privește decizia de impunere nr. x/06.12.2012, din înscrisul depus de recurentă din dosar rezulta ca aceasta nu a fost comunicata reclamantei, iar confirmarea de primire conține mențiunea oficiului poștal "expirare termen de păstrare", ceea ce a determinat practic returnarea actului expediat către recurenta-pârâtă. În această situație, recurenta-pârâtă era obligată, potrivit dispozițiilor alin. (2 2 ) din art. 44 C. proc. fisc. , să recurgă la comunicarea prin publicitate, dovadă pe care aceasta nu a făcut-o. În ceea ce privește deciziile de impunere nr. x1, nr. x2, nr. x3, nr. x4, nr. x5/06.12.2012 și nr. x7/06.12.2012, din înscrisurile aflate la dosarul de fond, prima instanță corect a constatat că dovada comunicării acestora către reclamantă nu conține numele și prenumele primitorului actului și, cu excepția a doua comunicări - a Deciziei nr. x3 și a Deciziei nr. x7, nici mențiunea calității primitorului actului, ci exclusiv o semnătură de primire și data primirii, 28.12.2012. Nu prezintă nicio relevanță juridică susținerea recurentei referitoare la faptul că domnul B., persoana căreia i s-au comunicat deciziile de impunere, era singurul angajat care își desfășura activitatea la sediul societății, atât timp cât din probatoriul administrat în cauză nu reiese dovada calității acestuia de împuternicit al societății. Noțiunea de împuternicit al contribuabilului este reglementată prin dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 92/2003 (C. proc. fisc. ). Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din C. proc. fisc. : "(1) În relațiile cu organul fiscal contribuabilul poate fi reprezentat printr-un împuternicit. Conținutul și limitele reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire sau stabilite de lege, după caz. (2) Împuternicitul este obligat să înregistreze la organul fiscal actul de împuternicire, în formă autentică și în condițiile prevăzute de lege. Revocarea împuternicirii operează față de organul fiscal de la data înregistrării actului de revocare." Societatea comercială supusă inspecției fiscale este o persoană juridică ce-și exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile sale potrivit normelor legale ce-i reglementează capacitatea de exercițiu și funcționarea, cuprinse în dispozițiile art. 209 din C. civ. și în prevederile Legii comerciale nr. 31/1990. Din cuprinsul normelor legale anterior menționate se relevă faptul că persoana juridică are, potrivit actului de constituire sau statutului său, un reprezentant legal pentru a acționa în raporturile juridice cu terții, iar comunicarea unui act fiscal către contribuabil este cea efectuată către reprezentantul legal al persoanei juridice în cauză. Ori, organul fiscal n-a dovedit existența unei comunicări a deciziilor de impunere contestate către reprezentantul legal al societății reclamante. În speța de față, instanța de control judiciar apreciază că modul în care s-a realizat comunicarea actelor administrativ fiscale nu poate fi opozabil intimatei, întrucât încalcă dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 44 C. proc. civ. fiscală. Prin urmare, instanța de fond în mod corect a reținut că dreptul la formularea contestației administrative în condițiile art. 207 din O.G. nr. 92/2003 nu s-a născut la data de 28.12.2012, ci ulterior, la momentul efectivei luări la cunoștință de către reclamantă de existența și conținutul actelor atacate, anume la data de 28.05.2013, când, potrivit propriilor afirmații, necontestate de către pârâtă, s-a prezentat la sediul administrației financiare și i s-au comunicat sumele de plata ca urmare a emiterii deciziilor de impunere ce au făcut obiectul contestației. În aceste condiții, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că recursul administrativ formulat de intimat la data de 28.05.2013 a respectat termenul reglementat de art. 207 alin. (1) C. proc. fisc. . Ca atare, în raport de considerentele anterior arătate, Decizia nr. 432/10.06.2014, prin care recurenta-pârâtă a respins ca nedepusă la termen contestația formulată de intimata-reclamantă SC A. SRL, este nelegală. Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.